ICCJ. Decizia nr. 391/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.391/2010
Dosar nr. 12987/3/2007
Şedinţa publică din 3 februarie 2010
Prin sentinţa comercială nr. 5167 din 9 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respins capătul principal de cerere formulat de reclamanta SC I.R. SRL în contradictoriu cu pârâta A.D.S., ca neîntemeiat, iar capătul subsidiar, ca inadmisibil.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta a solicitat, în principal, constatarea nulităţii absolute parţiale a protocolului din 23 ianuarie 2003 încheiat între SC G. SA şi A.D.S., în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 9.487,76 mp situat în Bucureşti, înscris în CF Bucureşti şi, în subsidiar, să se constate că dreptul de proprietate asupra acestui imobil aparţine reclamantei, în temeiul contractului de vânzare - cumpărare autentificat de BNP M.M. din 8 octombrie 2003.
S-a reţinut că reclamanta nu a demonstrat, în invocarea cauzei ilicite ca temei al solicitării nulităţii absolute, dispoziţiile legale încălcate.
Reclamanta a invocat încălcarea şirului de transmisiuni a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, însă prima instanţă a reţinut că actele de schimb şi vânzare - cumpărare încheiate cu privire la imobil sunt opozabile inter partes, motivele reclamantei nefiind suficiente pentru demonstrarea cauzei ilicite, ci, ar putea fi suficiente pentru o acţiune în revendicare.
Cu privire la capătul subsidiar s-a apreciat că acţiunea în constatare este inadmisibilă în raport de posibilitatea realizării dreptului printr-o acţiune în revendicare, ambele părţi fiind în posesia unor titluri de proprietate.
De asemenea, în cauză există dubii cu privire la validitatea titlului primar, actul de schimb, existând posibilitatea ca reclamanta să fi dobândit de la persoane fără titlu legal obţinut, buna-credinţă nefăcând obiectul analizei în cauză.
Pe de altă parte, s-a reţinut că, deşi reclamanta a invocat faptul că SC G. SA nu făcea parte din categoria societăţilor comerciale agricole vizate de Legea nr. 268/2001, nu a rezultat dacă aceasta a reprezentat o eroare sau o intenţie speculativă cu scop de fraudare din partea A.D.S.
În acest sens, reclamanta nu a probat faptul că organe ale A.D.S. au săvârşit un act sau fapt ilicit, iar o posibilă eroare de drept nu este echivalentă cu frauda.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 522 din 2 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
În considerentele deciziei s-a reţinut că instanţa nu este învestită cu compararea titlurilor părţilor, specifică acţiunii în revendicare imobiliară, ci, doar conţinutul protocolului din perspectiva respectării normelor juridice care reglementează condiţiile de valabilitate ale actului juridic.
Sub acest aspect se arată că SC G. SA a fost cuprinsă în anexa 3, şi că avea obligaţia legală de a preda A.D.S. terenurile deţinute în administrare, actul fiind încheiat în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 268/2001, a HG nr. 626/2001, a Ordinului nr. 150/2002 şi nr. 106/2002 al M.A.A.P. şi M.A.P.
Protocolul atacat nu poate fi apreciat ca titlul translativ de proprietate, deoarece societăţile agricole cuprinse în anexa Legii nr. 268/2001, cărora le-a revenit obligaţia de a preda terenurile, le deţineau în folosinţă, neavând titlu de proprietate, contrar susţinerilor reclamantei care a afirmat ideea neîntemeiată, potrivit căreia SC G. SA a devenit proprietara terenului în baza Legii nr. 15/1990.
Susţinerile reclamantei conform cărora, în ipoteza în care nu se pune problema nulităţii Protocolului, oricum a fost prima care a efectuat formalităţile de publicitate imobiliară, au fost înlăturate în apel prin aceea că, această solicitare se impune a fi cercetată pe calea acţiunii în revendicare, şi nu printr-o acţiune în constatare unde, în cadrul probei cu acte nu are a se distinge între titlurile care provin de la aceeaşi autor. Pe de altă parte, posesia reclamantei asupra imobilului este ocrotită de lege.
Faptul că SC G. SA a fost din eroare trecută în anexa Legii nr. 268/2001 nu îi poate fi imputat A.D.S.
Terenul în litigiu avea destinaţia de teren agricol la data încheierii protocolului şi s-a dat eficienţă Legii nr. 268/2001 care dispunea că prevederile acesteia se aplică şi societăţilor comerciale comerciale rezultate în urma divizării sau fuziunii societăţilor comerciale care deţin în exploatare terenuri cu destinaţia agricolă, precum şi societăţilor naţionale care funcţionează sub autoritatea M.A.P.D.R.
Instanţa de apel conchide că, prin încheierea protocolului, SC G. SA şi A.D.S. s-au conformat prevederilor Legii nr. 268/2001 fiind neîntemeiate pretenţiile reclamantei de constatare a nulităţii absolute parţiale a acestuia, pentru cauză ilicită şi fraudarea legii.
Soluţia asupra capătului subsidiar al cererii a fost menţinută, reţinându-se inadmisibilitatea acestuia, în raport de art.111 C. proc. civ.
Împotriva deciziei reclamantei a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii, în sensul admiterii cererii principale.
În motivarea recursului se arată următoarele:
1 - Instanţele au interpretat şi aplicat greşit prevederile Legii nr. 15/1990 şi ale Legii nr. 268/2001.
Astfel, motivarea conţine o serie de precizări, fără a fi în vreun fel înlăturate motivat argumentele reclamantei referitoare la cauza ilicită şi frauda la lege, ignorându-se fundamentul acţiunii din perspectiva definirii cauzei ilicite, întrucât, încă din anul 1998 întreaga suprafaţă care a format obiectul protocolului din 23 ianuarie 2003 nu se mai afla în patrimoniul SC G. SA, aceasta din urmă transmiţând însuşi dreptul de proprietate asupra terenului către C.G., printr-un contract de schimb autentic şi transcris la Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni de pe lângă Judecătoria Sector 1 Bucureşti.
SC G. SA nu îndeplinea condiţiile pentru a putea fi inclusă pe listele anexe la Legea nr. 268/2001, nefiind o societatea comercială agricolă, ci o societate comercială provenită dintr-o fostă întreprindere de prelucrare a cărnii, căreia îi erau pe deplin aplicabile prevederile Legii nr. 15/1990.
Astfel anexele la lege au doar un rol orientativ, iar nu unul constitutiv sau declarativ, ceea ce contează fiind criteriile legale pe care trebuie să le îndeplinească respectivele subiecte de drept pentru a figura pe lista respectivă.
Or, din analiza acestor criterii, rezultă clar că SC G. SA nu îi erau aplicabile prevederile Legii nr. 268/2001, contrar celor reţinute în apel, iar eroarea cauzată de confuzia gravă cu privire la natura societăţii comerciale în discuţie, trebuia reţinută ca şi cauză ilicită la încheierea protocolului, nefiind necesar ca eroarea să fie cauzată de A.D.S., ci preluată şi perpetuă, de această instituţie publică.
Instanţele de fond au interpretat în mod greşit Legea nr. 268/2001, ignorând principiul aplicării în timp a acesteia, întrucât terenul a fost înstrăinat de SC G. SA anterior intrării legii în vigoare.
Fiind vorba despre o societate comercială constituită în temeiul Legii nr. 15/1990, prin efectul art. 20 alin. (2) a dobândit însuşi dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor din patrimoniul său.
Astfel, dacă s-ar admite, prin absurd, ipoteza incidenţei Legii nr. 268/2001 asupra SC G. SA, efectele sale s-ar întinde doar asupra terenurilor agricole deţinute la data intrării sale în vigoare, sau cel mult, la data intrării în vigoare a OUG nr. 198/1999.
Este criticată modalitatea în care instanţa de apel s-a limitat la a respinge nemotivat considerentele juridice prezentate de reclamantă, în demonstrarea dreptului de proprietate al SC G. SA.
Sub acest aspect, recurenta invocă doctrina şi practica judiciară care au statuat în sensul că, atâta timp cât un teren este inclus în categoria celor din domeniul privat al statului, acesta intră sub incidenţa art. 20 alin. (2), din Legea nr. 15/1990 şi devine astfel proprietatea exclusivă a societăţii comerciale, eliberarea ulterioară a certificatului de atestare a dreptului de proprietate având doar efect declarativ de drepturi, şi nu efect constitutiv. Procedura instituită prin HG nr. 834/1991 şi prin Criteriile 2665/IC/311/1992 are menirea doar de a pune la dispoziţia societăţilor comerciale un instrument probator al dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Cu privire la cauza ilicită şi frauda la lege ca şi caz particular al său, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal şi nemotivat apreciind că SC G. SA şi A.D.S. s-au conformat Legii nr. 268/2001 la încheierea protocolului.
Sub acest aspect, recurenta susţine că simplul fapt că dreptul de proprietate asupra terenului nu aparţinea domeniului privat al statului, ci SC G. SA, justifică în mod esenţial şi evident cauza ilicită a încheierii respectivului act juridic, cu atât mai mult, cu cât pârâta A.D.S. nu a fost în măsură să depună la dosar toate înscrisurile care au stat la baza încheierii protocolului, iar din cele depuse nu reiese cu certitudine care este terenul preluat în administrare, fraudarea legii având loc pentru a mări domeniul privat al statului.
Apoi se învederează faptul că în mod nelegal s-a ignorat împrejurarea că înstrăinările succesive cu privire la acest teren au avut loc prin acte autentice, legal întabulate, operaţiune ce le-a conferit opozabilitate erga omnes.
2 - În al doilea rând, recurenta susţine că instanţele de fond au aplicat greşit prevederile art. 111 C. proc. civ., respingând ca inadmisibil capătul subsidiar al acţiunii.
Astfel, se arată că acţiunea în realizarea dreptului nu îi este la îndemână reclamantei, de vreme ce deţine posesia terenului, acţiunea întemeiată pe art. 111 C. proc. civ. fiind cea care îi permite să se apere atunci când se contestă sau există pericolul de a i se contesta dreptul de proprietate.
De asemenea se arată că cererea subsidiară este întemeiată, întrucât reclamanta este dobânditor de bună-credinţă asupra imobilului în litigiu şi a efectuat publicitatea imobiliară anterior pârâtei, fiind aplicabile prevederile art. 36 din Legea nr. 7/1996 cu privire la acţiunea în rectificare şi condiţiile de exercitare ale acesteia, în vederea asigurării securităţii circuitului civil.
Recurenta menţionează şi împrejurarea că a fost prima care a efectuat publicitatea imobiliară, iar pârâta, dimpotrivă, nu a efectuat niciodată aceste formalităţi de unde rezultă că dreptul de proprietate asupra terenului aparţine societăţii reclamante.
Prin întâmpinarea înregistrată la 24 iunie 2009, intimata A.D.S. a solicitat respingerea recursului.
În apărare se susţine faptul că SC G. SA nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra terenului, câtă vreme nu a obţinut pentru acesta certificate de atestare a dreptului de proprietate, astfel că, în mod corect şi în aplicarea Legii nr. 268/2001 terenul a fost predat pe bază de protocol în administrarea A.D.S., care nu a fost semnat cu fraudarea legii, ci, în îndeplinirea unei obligaţii legale.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
Prin HG nr. 167 din 20 februarie 1990, Statul Român a înfiinţat Î.P.C. Bucureşti, Splai, având în patrimoniu terenul în suprafaţă de 98.130 mp situat în Bucureşti, sector 1.
În urma intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, prin HG nr. 1353/1990 această întreprindere a fost transformată în societate comercială pe acţiuni, denumită SC G. SA.
În cadrul procedurii falimentului societăţii, între aceasta şi A.D.S. a fost încheiat protocolul din 23 ianuarie 2003 pentru suprafaţa de 98.130 mp, în temeiul Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea A.D.S.
În prezent SC G. SA, în urma parcurgerii procedurii falimentului a fost radiată de la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bucureşti la 14 decembrie 2005.
Între SC G. SA şi C.G. a avut loc un schimb de terenuri care a făcut obiectul contractului autentificat la BNP C.E., transcris în Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni de pe lângă Judecătoria Sector 1 din 10 martie 1998, în baza căruia C.G. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 98.130 mp anterior identificat.
Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 23 iunie 1998, C.G. a înstrăinat suprafaţa de 78.130 mp în favoarea cumpărătorilor S.I. şi G.S., în cote părţi egale, contractul fiind la rândul său, transcris în Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni de pe lângă Judecătoria Sector 1 din 10 martie 1998.
Ulterior, printr-un act de dezmembrare autentificat din 21 martie 2003 de BNP D.F., terenul în suprafaţă de 78.130 mp a fost lotizat în 9 parcele, terenul care face obiectul litigiului fiind cuprins în lotul 8 în suprafaţă totală de 17.203 mp.
La rândul său, lotul nr. 8 a fost partajat în lotul 8A în suprafaţă de 9.487,76 mp şi lotul 8B în suprafaţă de 7.715,88 mp.
Lotul 8A a fost întabulat în CF Bucureşti, prin încheierea din 12 august 2003 şi înstrăinat reclamantei în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 8 septembrie 2003, cu promisiunea încheierii contractului de vânzare - cumpărare după scoaterea terenului din circuitul agricol.
Prin aprobarea emisă de O.C.G.C. Bucureşti din 8 octombrie 2003, terenul a fost scos din circuitul agricol şi înstrăinat reclamantei prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 8 octombrie 2003 şi întabulat în CF Bucureşti.
Prin cererea principală reclamanta a solicitat să se dispună nulitatea absolută parţială a protocolului din 23 ianuarie 2003 încheiat între SC G. SA şi A.D.S., în ceea ce priveşte suprafaţa de 9487,76 mp, pentru frauda la lege şi cauză ilicită.
Prin fraudarea legii se înţelege acea operaţiune care constă în folosirea anumitor dispoziţii legale la încheierea unui act juridic, în scopul de a încălca alte dispoziţii legale, imperative.
În ceea ce priveşte cauza actului juridic civil, una dintre condiţiile valabilităţii ei o constituie caracterul licit şi moral, prevăzută expres de art. 966 C. civ.: „Obligaţia (…) nelicită, nu poate avea niciun efect".
De asemenea, potrivit art. 968 C. civ.: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice".
În speţă pentru a se dispune nulitatea absolută parţială a protocolului, pentru cauză ilicită se impune identificarea dispoziţiilor legale fraudate sau încălcate.
Din expunerea motivelor acţiunii, reiterate şi în memoriul de recurs, reiese că reclamanta invocă încheierea protocolului, cu ignorarea transmisiunilor succesive care au avut loc în privinţa dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, şi deci, împrejurarea că pârâta A.D.S. a dobândit de la un neproprietar.
Din această perspectivă, instanţele de fond au reţinut corect faptul că actele de schimb şi vânzare - cumpărare mai sus evocate sunt opozabile inter partes, cu excepţia întabulării în cartea funciară, care a avut loc doar în privinţa actului de dezmembrare din 21 martie 2003, ulterior încheierii protocolului.
Prin urmare nu poate fi vorba despre fraudarea legii, câtă vreme imobilul în discuţie era cuprins în anexa 3 la Legea nr. 268/2001, ceea ce instituia în sarcina societăţii comerciale obligaţia prevăzută de art. 7 alin. (5) şi (6) de a-l preda, pe bază de protocol, către A.D.S., tocmai în executarea unei obligaţii legale.
Aspectele invocate în legătură cu necesitatea analizării criteriilor pe care urma să le îndeplinească o societate comercială pentru a figura în listele anexe la Legea nr. 268/2001 incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, precum şi celelalte critici aduse deciziei prin considerentele expuse la pct. 1 din memoriul de recurs, nu sunt suficiente pentru demonstrarea cauzei ilicite şi fraudării legii, putând fi valorificate doar pe calea unei acţiuni având ca obiect compararea titlurilor.
Din această perspectivă, susţinerile recurentei vizând nelegalitatea deciziei din apel cu privire la menţinerea soluţiei primei instanţe de respingere ca inadmisibil a petitului subsidiar, sunt fondate.
Potrivit art. 111 C. proc. civ. „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului".
Prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei prin care solicita să se constate dreptul său de proprietate asupra imobilului identificat în primul petit, pe considerentul că, fiind posibilă exercitarea unei acţiuni în revendicare, reclamanta îşi poate realiza dreptul pretins uzând de această cale.
Acţiunea în revendicare este acţiunea pe care proprietarul neposesor o formulează împotriva posesorului neproprietar în vederea recunoaşterii dreptului său de proprietate.
Această acţiune se desfăşoară în două etape: prima, în care se constată dreptul de proprietate al reclamantului şi a doua, în care dreptul se realizează propriu-zis, prin obligarea pârâtului, posesor neproprietar, să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul reclamantului.
Cum în speţă nu se contestă împrejurarea de fapt că posesia îi aparţine reclamantei, rămâne de identificat de către instanţă, persoana căreia îi aparţine dreptul respectiv, etapă care ţine chiar de constatarea existenţei dreptului de proprietate, fiind circumscrisă prevederilor art. 111 C. proc. civ.
Astfel, singura modalitate procesuală în care s-ar putea compara titlurile de proprietate exhibate de către cele două părţi, pentru clarificarea situaţiei juridice a terenului în litigiu, o constituie acţiunea în constatarea existenţei unui drept, în speţă, dreptul de proprietate, întemeiată pe art. 111 C. proc. civ.
În atare împrejurări, în care reclamanta deţine posesia, nu are decât interesul ca, pe cale judecătorească să i se recunoască dreptul său, prin acţiunea în constatare.
Dimpotrivă, acţiunea ar fi în realizare în cazul în care pârâta A.D.S. ar avea posesia bunului, deoarece, în atare situaţie, reclamanta ar tinde nu numai la recunoaşterea judecătorească a dreptului său, ci, totodată şi la obligarea pârâtei la predarea acelui bun.
Faţă de aceste considerente, în lumina dispoziţiilor art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (2) şi (5) C. proc. civ., reţinând că cererea subsidiară a reclamantei a fost soluţionată nelegal fără a se intra în cercetarea fondului văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta SC I.R. SRL împotriva deciziei civile nr. 522 din 2 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, care va fi modificată, în sensul admiterii apelului declarat de reclamanta împotriva comerciale nr. 5167 din 9 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care va fi desfiinţată în parte, ca urmare a constatării faptului că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat cererea subsidiară fără a intra în cercetarea fondului.
În consecinţă, urmare a casării parţiale, sub aspectul menţionat, cauza urmează să fie trimisă spre rejudecare, în prima instanţă, la Tribunalul Bucureşti, în privinţa cererii privind constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Cu prilejul rejudecării vor fi analizate toate celelalte critici aduse deciziei pronunţate în apel şi care, faţă de soluţia ce urmează a fi adoptată nu s-a mai impus a face obiect de analiză în acest cadru procesual.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC I.R. SRL Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 522 din 2 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o modifică în sensul că:
Admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei comerciale nr. 5167 din 9 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o desfiinţează în parte şi trimite spre rejudecare în prima instanţă la Tribunalul Bucureşti, cererea reclamantei privind constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3013/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 474/2010. Comercial → |
|---|
