ICCJ. Decizia nr. 607/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 607/2010
Dosar nr. 6501/1285/2006
Şedinţa publică din 16 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 313 din 28 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr. 6501/1285/2006 a fost admisă în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanta SC D.S. SRL, prin lichidator judiciar C.V.S., împotriva paratei SC A.I. SA.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 399.306 lei, cu titlu de restuire preţ ( si T.V.A. ) vânzare-cumpărare stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iulie 1999 de către BNP L.M., cu dobânda de la data de 23 noiembrie 2006 şi pană la plata efectivă. A fost obligată parata la plata sumei de 349.143,76 euro, în echivalent în lei, la nivelul de referinţă al B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de investiţii efectuate la imobilul obiect al actului de vânzare-cumpărare, autentificat din 19 iulie 1999 de către BNP L.M., cu dobânda legală de la data de 23 noiembrie 2006 şi pană la plata efectivă.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 107.799 euro, în echivalent în lei, la nivelul de referinţa al B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de spor de valoare al imobilului din litigiu (obiect al contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 19 iulie 1999 de către L.M., cu dobânda legală de la data de 23 noiembrie 2006 şi până la plata efectivă.
Prima instanţă a reţinut că între SC D.S. SRL şi SC A.I. SA s-a încheiat, la data de 19 iulie 1999, contractul autentic de vânzare-cumpărare, autentificat, preţul vânzării fiind stabilit la suma de 3.597.780.000 lei rol.
Prin sentinţa penală nr. 760/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 102/R din 13 februarie 2004 a Curţii de Apel Cluj, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, dispunându-se restabilirea situaţiei anterioare, în sensul obligării SC D.S. SRL la predarea activelor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă părţii civile SC A.I. SA iar partea civilă să restituie sumele încasate pentru aceste active.
Prin prezenta acţiune, reclamanta SC D.S. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC A.I. SA la restituirea preţului contractului de vânzare-cumpărare anulat de către instanţa penală.
În ceea de priveşte excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, invocată de către pârâtă prin "concluziile scrise" excepţie care a fost pusă în discuţia părţilor (ca urmare a repunerii cauzei pe rol), instanţa a respins-o având în vedere următoarele:
Interesul reprezintă o condiţie de exercitare a acţiunii civile şi el trebuie să fie născut şi actual, la momentul formulării ei.
În speţă, hotărârea penala menţionată, deşi soluţionează latura civila a cauzei în sensul că dispune anularea contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioara, nu conţine elementele necesare pentru punerea ei în executare.
Aceasta deoarece nici considerentele şi nici dispozitivul deciziei nr. 102/2004 nu fac referire la sume certe, impuse a fi plătite în sarcina părţii civile ( SC A.I. SA ) şi cu privire la care, în caz de neexecutare voluntară, reclamanta SC D.S. SRL să poată cere executarea silită.
Acestea sunt raţiunile avute în vedere la respingerea excepţiei, ca neîntemeiată, apreciindu-se că reclamanta are un interes legitim, născut şi actual pentru a solicita, pe calea unei acţiuni separate, restituirea preţului, în cuantumul legal.
În ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii promovate de reclamantă, acesta a fost raportat de SC D.S. SRL la probele solicitate şi administrate în cauză, care au vizat stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat acesteia.
S-a reţinut că reclamanta a apreciat că temeiul invocat în susţinerea acţiunii, respectiv garanţia pentru evicţiune, reglementată de art. 1337 şi urm. C. civ., îşi găseşte aplicabilitatea în speţă.
Evicţiunea este definită în literatura de specialitate ca reprezentând pierderea în tot sau în parte a proprietăţii lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar.
Textul Codului civil prevede că vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicţiune totală sau parţială a lucrului vândut, precum şi de sarcinile care nu au fost declarate la încheierea contractului.
Instanţa a mai avut în vedere că, au mai fost indicate, drept temeiuri ale pretenţiilor reclamantei, principiul îmbogăţirii fără justa cauză şi plata nedatorată.
Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama diminuării patrimoniului altei persoane fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.
În cazul îmbunătăţirilor făcute de locatarul (chiriaşul) unui imobil, acestea pot avea drept consecinţa creşterea valorii imobilului, spre beneficiul proprietarului (locatorului) acestuia.
Creşterea valorii reprezintă o mărire a patrimoniului locatorului pe seama diminuării patrimoniului locatarului.
Consecinţa îmbogăţirii fără justă cauză constă in obligarea celui al cărui patrimoniu s-a mărit de a restitui celeilalte părţi valoarea „îmbogăţirii".
Cu alte cuvinte, cel al cărui patrimoniu s-a mărit va restitui: fie cheltuielile făcute, fie diferenţa de valoare a bunului (creşterea de valoare datorata acestor cheltuieli).
Cu privire la plata nedatorată, potrivit Codului civil, orice plată presupune o datorie, ceea ce s-a plătit fără sa fie credit este supus „repetiţiunii" (adică restituirii).
Plata lucrului nedatorat presupune existenta a doua părţi: o parte care efectuează plata, denumita solvens şi o parte care o acceptă, denumita accipiens.
Condiţiile esenţiale pentru a fi în prezenta acestui fapt juridic licit sunt: prestaţia solvens-ului să fi fost făcută cu titlu de plata; datoria să nu existe (pentru că altminteri nu am fi în prezenta unei stingeri a unei obligaţii).
Din plata lucrului nedatorat ca fapt juridic licit se nasc obligaţii în sarcina ambelor părţi.
Delictul civil se defineşte ca fiind acţiunea umană săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice si prin care sunt încălcate norme imperative ale legii.
Analizând aceste temeiuri invocate de către reclamantă, instanţa a apreciat că niciunul dintre ele nu subzistă în ceea ce priveşte restituirea preţului vânzării ca urmare a anularii contractului.
Sub acest aspect, susţinerile pârâtei, formulate în întâmpinare au fost considerate ca fiind întemeiate.
Temeiul juridic al repunerii părţilor în situaţia anterioara ca efect al nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare nu poate fi răspunderea contractuală.
În cazul desfiinţării, cu efect retroactiv, a unui act juridic, în speţă contractul de vânzare-cumpărare, temeiul juridic al restituirii pretenţiilor efectuate in temeiul acestuia nu mai poate fi contractul întrucât acest act juridic se consideră a nu fi existat. Prin desfiinţarea actului juridic, dispare fundamentul prestaţiilor, ceea ce denotă că temeiul juridic al restituirii prestaţiilor efectuate in executarea actului nul nu mai poate fi acest act juridic.
Spre deosebire însă de obiectul acţiunii, care nu poate fi modificat de către instanţă, temeiul ei juridic nu leagă instanţa, care este îndreptăţită în temeiul rolului activ reglementat de art. 129 C.pr.civ. să dea acţiunii calificarea juridică necesară, chiar dacă ea diferă de cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.
Instanţa a apreciat că cererea reclamantei, de restituire a preţului ca urmare a desfiinţării, cu efect retroactiv, a contractului, îşi are ca temei principiul restabilirii situaţiei anterioare - restitutio in integrum, potrivit căruia tot ce s-a executat in temeiul unui act anulat trebuie restituit astfel încât părţile raportului juridic civil să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat.
S-a constatat că, în 18 mai 1999 şi 12 iulie 1999, în urma organizării unor licitaţii având ca obiect vânzarea imobilelor „atelier mecanic" şi „atelier de întreţinere" proprietatea SC A.I. SA, cele două imobile au fost adjudecate de SC D.S. SRL.
În baza proceselor verbale de licitaţie din 18 mai 1999 şi din 12 iulie 1999 a fost semnat contractul autentic de vânzare-cumpărare de active din 19 iulie 1999.
Preţul de adjudecare a celor doua imobile - active a fost de 2.949.000.000 lei + T.V.A., potrivit art. 2 din contract (3.597.780.000 lei).
Prin Decizia penală nr. 102/R/2004, Curtea de Apel Cluj a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi şi restabilirea situaţiei anterioare.
Rezultă aşadar că, în vederea repunerii părţilor în situaţia anterioară, se impune a fi restituit preţului vânzării respectiv suma de 3.597.780.000 lei rol ( 359.778 ron ).
Din preţul menţionat, a fost dedusă suma de 1.830.000.000 lei, reprezentând investiţii recunoscute în favoarea cumpărătorului şi efectuate anterior adjudecării.
Raportul de expertiză contabilă efectuat în faza de urmărire penală nu poate fi opus părţilor în prezenta cauză întrucât a fost dispus într-o fază secreta a procedurii penale, fără respectarea principiului contradictorialităţii şi fără ca părţile implicate să poată lua cunoştinţă şi formula eventuale obiecţiuni la acesta.
Nu pot fi reţinute aşadar susţinerile pârâtei potrivit cărora operaţiunea de compensare a sumei de 1.500.000.000 lei rol +T.V.A.= 1.830.000.000 lei rol este nelegală.
Justificarea experţilor D.P. şi P.P., care au efectuat, în faza de urmărire penală, expertiza invocată de către pârâtă, a fost aceea ca „în contractul de închiriere nu s-a prevăzut nici o obligaţie a proprietarului de a deduce aceste cheltuieli iar aceste lucrări nu au putut fi identificate integral, unele având caracter ascuns".
Dincolo de aparenta de superficialitate a acestor concluzii, lipsa posibilităţii de combatere a expertizei, în faţa organelor de urmărire penală, face ca proba să nu poată fi opusă cu succes în prezentul dosar.
În ceea ce priveşte contravaloarea investiţiilor efectuate la imobile după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, expertiza tehnica judiciară dispusă de instanţa si efectuată in cauza de expert M.A. a concluzionat: "Datorita lipsei situaţiilor de lucrări şi a faptului că facturile evidenţiază numai valori globale la nivelul întregului imobil, evaluarea lucrărilor s-a făcut numai pe categorii de lucrări, conform inscripţiilor sumare din facturi. Toate facturile luate in considerare au fost luate în evidenţa si în expertiza contabilă cu privire la conturile anuale ale SC D.S. SRL".
Totalul investiţiilor a fost astfel stabilit de către expert la suma de 349.143,76 euro din care 168.400 euro reprezintă investiţii in construcţii instalaţii şi 180.743,76 euro, alte lucrări de investiţii, precizate în facturi.
Având în vedere principiul îmbogăţirii fără justă cauză, instanţa a apreciat că suma menţionata, respectiv 349.143,76 euro, se impune a fi plătită de către parată in favoarea reclamantei, cu titlu de investiţii aduse imobilului.
Sporul de valoare se datorează în condiţiile art. 1341, art. 1350 C. civ. şi a fost evidenţiat de către expert în lucrare.
Astfel, valoarea imobilului a fost stabilită pe de-o parte, fără luarea în considerare a investiţiilor, la nivelul lunii februarie 2004, la suma de 363.735 euro iar pe de altă parte, cu luarea în considerare a investiţiilor efectuate în perioada iulie 1999-februarie 2004 la suma de 471.534 euro.
Sporul de valoare, indicat de expert ca fiind de 22,86%, a fost apreciat de instanţa ca fiind dat de diferenţa dintre valoarea imobilului cu investiţii: 471.534 euro şi valoarea imobilului fără investiţii: 363.735 euro, rezultând un spor efectiv de 107.799 euro ce se impune a fi pus în sarcina pârâtei.
Dată fiind natura comercială a raporturilor dintre părţi, în baza art. 43 C. com., art. 3 din Legea nr. 356/2002, tribunalul a obligat pârâtă la plata, în favoarea reclamantei, a dobânzii legale în materie comercială la sumele arătate anterior respectiv 3.597.780.000 lei rol (359.778 lei ron), preţ al vânzării, 349.143,76 euro, în echivalent în lei, investiţii şi 107.799 euro, în echivalent în lei, spor de valoare, începând cu data introducerii acţiunii, 23 noiembrie 2006 şi pană la plata efectivă a acestora.
Prin Decizia nr. 119 din 6 iulie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte apelul declarat de pârâta SC A.I. SA Cluj, împotriva sentinţei comerciale nr. 313 din 28 ianuarie 2009, pronunţată în dosarul nr. 6501/1285/2006 al Tribunalului Comercial Cluj pe care a schimbat-o în parte în sensul că dobânda legală se va calcula de la data pronunţării hotărârii, 28 ianuarie 2009 şi până la plata efectivă, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa apelului a reţinut că prima instanţă nu a soluţionat un alt fond pentru a fi în situaţia asimilabilă celei reglementate de art. 297 alin. (1) prin teză C. proc. civ. întrucât a păstrat limitele investirii iar determinarea temeiului juridic s-a realizat prin raportare la motivarea în fapt a acţiunii introductive de instanţă şi că susţinerile apelantei potrivit cărora, în această modalitate i-au fost grav încălcate drepturile prin pierderea apărărilor care ar fi putut fi realizate într-un grad de jurisdicţie, sunt contrazise de realităţile reflectate din modalitatea de desfăşurare a procesului în faţa instanţei de fond.
S-a avut în vedre că pârâta apelantă, atât prin întâmpinare cât şi prin scriptul denumit note de şedinţă înregistrat la 8 aprilie 2008, a formulat toate apărările în raport cu acţiunea introductivă de instanţă astfel cum a fost aceasta redactată, completată şi modificată, iar cuprinsul considerentelor şi fundamentarea soluţiei pronunţate în raport de principiile de drept care au justificat admiterea acţiunii a fost realizată de judecătorul cauzei tocmai prin raportare la argumentele cuprinse în înscrisurile care reflectau poziţia procesuală a pârâtei şi motivele pentru care aceasta a apreciat că acţiunea introductivă de instanţă este nefondată.
Cu privire la excepţia lipsei de interes s-a constatat că a fost soluţionată în mod corect întrucât interesul, ca şi condiţie de exercitare a acţiunii civile a fost justificat prin raportare la împrejurarea că sentinţa penală prin care s-a dispus anularea contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară este chiar temeiul pe care poate fi justificat interesul în promovarea prezentei acţiuni.
S-a mai reţinut că, prima instanţă a apreciat în mod corect că, în cauza dedusă judecăţii răspunderea pârâtei nu poate fi circumscrisă sferei răspunderii contractuale, împărtăşind astfel poziţia exprimată de pârâtă potrivit căreia, răspunderea nu poate fi în acest context decât o răspundere extracontractuală fără însă ca prin trimiterile realizate în justificarea aplicării acestor principii să realizeze o greşită aplicare a acestora aşa cum susţine apelanta.
S-a considerat că prima instanţă s-a raportat la principii care fundamentează răspunderea extracontractuală, circumscriind în mod corect determinarea prejudiciului atât principiului îmbogăţirii fără justă cauză cât şi celuilalt principiul fundamental.
Cu privire la prescripţia dreptului la acţiune s-a avut în vedere că dreptul de creanţă reprezentând contravaloarea pretinselor investiţii nu s-a născut pe măsura efectuării lucrărilor şi în consecinţă naşterea dreptului nu s-a născut la data încetării locaţiunii, ci la momentul la care reclamanta a cunoscut că aceste investiţii nu mai sunt în patrimoniul său, acesta fiind momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie şi care în mod corect a fost apreciat a nu se fi epuizat până la momentul promovării acţiunii introductive de instanţă, respectiv 23 noiembrie 2006.
Considerentele care au stat la baza pronunţării hotărârii atacate relevă că prima instanţă a apreciat că în corelarea limitei dintre îmbogăţirea pârâtei şi însărăcirea reclamantei că acestea sunt egale şi că răspunderea stabilită de instanţă în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata sporului de valoare nu a fost circumscrisă sferei răspunderii contractuale, aceasta rămânând o răspundere întemeiată pe răspunderea extracontrcatuală aşa cum susţine de altfel şi apelanta invocarea prevederilor art. 1341 şi art. 1350 C. civ. fiind realizată doar pentru a evidenţia care sunt condiţiile pe care Ie-a apreciat ca fiind îndeplinite pentru a antrena răspunderea extracontractuală.
S-a considerat a fi întemeiată şi critica apelantei pârâte în ceea ce priveşte greşita aplicare a prevederilor art. 43 C. com. întrucât prima instanţă subsecvent determinării caracterului comercial al raporturilor juridice trebuia să determine dacă sunt prezente şi celelalte condiţii pentru a fi incidente dispoziţiile art. 43 C. com. dat fiind că, justificarea interesului în promovarea prezentei acţiuni s-a fundamentat tocmai pe inexistenţa unei creanţe certe astfel că, doar de la momentul determinării acesteia, care s-a realizat prin hotărârea primei instanţe pot deveni incidente prevederile art. 43.
Instanţa de apel a mai reţinut că determinarea sporului de valoare de către tribunal s-a realizat în mod corect prin raportare în timp la cele două momente diferite respectiv cel al dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului de către reclamantă şi cel al pierderii dreptului de proprietate asupra acestuia de către pârâtă.
Sporul de valoare stabilit de prima instanţă a vizat înscrierea acestuia în limitele răspunderii şi asigurării repunerii părţilor în situaţia anterioară astfel că apelul declarat de reclamantă a fost considerat ca fiind nefondat cu consecinţa respingerii lui în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. iar cererea de intervenţie formulată în interesul reclamantei apelante de către R.P. IPURL, în calitate de administrator special al SC D.S. SRL, a fost respinsă ca atare în considerarea argumentelor expuse mai sus şi a prevederilor art. 49 şi următoarele C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi, criticând-o ca fiind nelegală.
Recurenta SC D.S. SRL prin lichidator judiciar şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora arată următoarele:
Recurenta susţine că hotărârea instanţei de fond este netemeinică, aceasta procedând la o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept ce guvernează speţa dedusă judecăţii pentru următoarele motive:
Cu privire la momentul calcului dobânzii legale se susţine că instanţa de apel a reţinut temeinicia apelului declarat de către pârâtă pe acest aspect însă, concluzia instanţei de fond – potrivit cu care dobânda legală urmează a fi calculată doar de la data pronunţării hotărârii instanţei de fond întrucât, numai de la această dată au fost determinate obligaţiile de plată ale pârâtei este netemeinică prin raportare la natura sumelor solicitate, precum şi a raporturilor de drept material dintre părţi.
Recurenta consideră că, în calitate de parte contractantă – în cadrul actului de vânzare – cumpărare a cărui anulare a fost confirmată în mod irevocabil prin Decizia penală nr. 102/2/2004 a Curţii de Apel Cluj – pârâta avea deplină cunoştinţă despre întinderea plăţii şi, totodată, în calitate de parte în cadrul procesului penal, aceasta a avut pe deplin cunoştinţă, fiindu-i opozabile dispoziţiile de repunere în situaţia anterioară.
De asemenea, prin acelaşi raţionament se arată că potrivit convenţiei a cărei anulare s-a dispus obligaţiile erau cunoscute pârâtei, fiind de netegăduit caracterul cert şi lichid al creanţei, constând în contravaloarea preţului încasat şi nerestituit, iar obligaţia de restituire a luat naştere la momentul pronunţării irevocabile a hotărârii penale prin care s-a anulat contractul de vânzare – cumpărare şi prin care s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Cu privire la calculul sporului de valoare se susţine că ambele instanţe au procedat în mod eronat, ignorând constatările expertului care a considerat justificată argumentaţia reclamantei privind stabilirea sporului ca diferenţă dintre preţul imobilului din anul 1999 şi din anul 2004.
Se susţine că instanţa de fond nu a argumentat opţiunea sa în stabilirea sporului de valoare, împrejurare necenzurată de instanţa apelului şi că, în mod evident, pentru a se stabili valoarea bunului vândut trebuie avută în vedere starea bunului, astfel cum aceasta se prezenta la momentul vânzării, inclusiv a lucrărilor de îmbunătăţire, amenajare, extindere, realizate, întrucât toate aceste lucrări se constituie ca elemente ce generează plus de valoare şi, în mod implicit influenţează asupra valorii bunului calculată la momentul vânzării.
În fine se apreciază instanţele aveau obligaţia să ia în considerare valoarea reţinută de expert şi anume 329.673 euro, aceasta reprezentând sporul de valoare real al imobilului deţinut în prezent de pârâtă.
Prin cererea de recurs, recurenta SC A.I. SA Cluj Napoca a invocat motivele de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 1, 7 şi 9 C. proc. civ., în argumentarea cărora susţine următoarele:
Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.).
Recurenta susţine că, iniţial, dosarul a fost repartizat completului 1A a cărui compunere s-a modificat la ultimul termen de judecată, fără a se face cunoscut motivul acestei modificări, fiind astfel încălcate prevederile art. 52 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004 şi art. 95 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind încălcate prevederile art. 261 pct. 5 şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Se susţine că, raportat la motivele de apel invocate în Decizia atacată nu se regăseşte o verificare a modului de stabilire a situaţiei de fapt, prezentându-se in terminis pasaje largi din cuprinsul sentinţei, din acţiunea introductivă, din întâmpinare şi notele şedinţă, pasaje ce sunt preluate mecanic.
Prin considerentele deciziei nu se respectă exigenţele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
Motivarea superficială a deciziei echivalează cu o lipsă a motivării şi în consecinţă cu o necercetare a fondului pricinii ceea ce impune casarea cu trimitere a cauzei.
Decizia este dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În susţinerea acestui motiv de nelegalitate se arată următoarele:
A fost aplicat greşit art. 297 alin. (1) coroborat cu art. 129 alin. (2) C. proc. civ., precum şi principiul contradictorialităţii al disponibilităţii şi al principiului respectării dreptului la apărare.
Recurenta consideră că argumentele instanţei de apel cu privire la faptul că prima instanţă a soluţionat un alt fond decât cel dedus judecăţii sunt eronate, în contextul în care a reţinut că au fost păstrate limitele investirii, iar determinarea temeiului juridic s-a realizat prin raportate la motivarea în fapt a acţiunii introductive şi că, prin întâmpinare şi notele scrise, pârâta şi-a formulat toate apărările posibile, neputându-se susţine încălcarea drepturilor sale procesuale.
Se mai susţine că reclamanta a cerut restituirea preţului şi daune bazându-şi cererea pe răspunderea pentru evicţiune, iar prima instanţă a soluţionat o cerere de restituire a preţului şi plata contravalorii investiţiilor fundamentată pe alt temei juridic respectiv principiul restabilirii situaţiei anterioare şi îmbogăţirea fără justă cauză.
Au fost aplicare greşit prevederile art. 251 pct. 5 C. proc. civ., neargumentându-se înlăturarea motivelor aduse în susţinerea excepţiei lipsei de interes în promovarea acţiunii, în condiţiile în care reclamanta avea un titlu executoriu, concretizat în Decizia penală.
A fost aplicat greşit principiul restabilirii situaţiei anterioare, în ce priveşte soluţionarea primului petit al cererii, principiu ce nu se aplică autonom fiind circumstanţiat de principiul plăţii nedatorate ori, după caz, de cel al îmbogăţirii fără just temei.
Se susţine că, instanţa trebuia să aibă în vedere că nu se putea dispune obligarea decât la restituirea a ceea ce efectiv s-a încasat cu referire la compensaţia a cărei nelegalitate s-a constatat şi la contravaloarea tva-ului care nu a fost încasată de pârâtă, ci doar colectată şi virată la bugetul de stat.
A fost aplicat greşit principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Recurenta consideră că principiul menţionat, luat în considerare în soluţionarea petilului al doilea a fost aplicat greşit şi că s-ar fi impus o analiză punctuală a condiţiilor pe care doctrina şi jurisprudenţa le-a sintetizat.
De asemenea, se mai susţine că nu s-a argumentat opţiunea pentru una din cele două variante ale raportului de expertiză, ignorându-se actele de control ale Curţii de Conturi a României, care au statuat că nu există practic o însărăcire a reclamantei.
Recurenta apreciază că prin respingerea acestei critici, instanţa anterioară a considerat că îmbogăţirea şi însărăcirea ca fiind egale, omiţând a se arăta de unde se deduce aceasta.
Faţă de generalitatea considerentelor instanţei de apel, recurenta arată că se vede în postura de a repeta această critică, considerând că nu au fost analizate condiţiile răspunderii în actio de in rem verso, aplicarea acestui principiu fiind greşită şi pentru motivele arătate în apel.
Au fost aplicate greşit prevederile art. 1341 şi art. 1350 C. civ., în soluţionarea celui de-al treilea petit, privind acordarea sporului de valoare.
Se consideră că, în mod greşit, instanţa de apel a respins critica pe acest aspect, apreciind eronat că invocarea art. 1341 şi art. 1350 C. civ. a fost realizată de prima instanţă doar pentru a evidenţia care sunt condiţiile pe care le-a apreciat ca fiind îndeplinite pentru a antrena răspunderea extracontractuală.
Din modul de argumentare, recurenta susţine că se poate deduce că, răspunderea extracontractuală avută în vedere de către instanţa anterioară are condiţii identice cu răspundere pentru evicţiune.
Prin întâmpinarea depusă la 20 ianuarie 2010, recurenta reclamantă a solicitat respingerea recursului promovat de pârâta SC A.I. SA.
Ambele părţi au depus note scrise.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurente, Înalta Curte constată că recursul reclamantei SC D.S. SRL este nefondat, iar recursul declarat de pârâta SC A.I. SA este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. este nefondat, în contextul în care completul de judecată a fost compus din numărul de judecători prevăzut în normele de organizare judecătorească (art. 54 din Legea nr. 304/2004) respectiv, din 2 judecători în calea de atac a apelului.
Faptul că, în cursul judecăţii la instanţa de apel ar fi intervenit o modificare nejustificată în compunerea completului ar fi atras incidenţa prevederilor art. 304 pct. 2 C. proc. civ., întrucât s-ar fi nesocotit principiul continuităţii, dacă această modificare s-ar fi produs după începerea dezbaterilor în fond, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.
În cauză, a intervenit o modificare în compunerea completului înainte de începerea dezbaterilor dată fiind pensionarea unui judecător din compunerea iniţială a completului.
Astfel, prin Hotărârea nr. 1052 din 18 iunie 2009, Consiliul Superior al Magistraturii a propus eliberarea din funcţie a judecătorului în cauză, începând cu data de 15 iunie 2009, această situaţie fiind de natură a justifica numirea unui alt judecător în compunerea completului căruia i s-a repartizat spre soluţionare cauza.
Nici critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primită în condiţiile în care Decizia cuprinde o motivare amplă din care rezultă în mod clar că s-a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca şi cea avută în vedere de prima instanţă.
Faptul că argumentele folosite de instanţa apelului în justificarea soluţiei pronunţate nu sunt mulţumitoare ori îndestulătoare pentru recurentă nu este de natură a atrage incidenţa pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., neputându-se reţine lipsa motivării şi nici o motivare superficială, în contextul în care criticile din apel sunt analizate punctual, respectându-se prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată, în raport de argumentele aduse în dezvoltarea acestuia, următoarele:
Pretinsa încălcare a principiului disponibilităţii părţii prin stabilirea unui alt temei juridic al acţiunii deduse judecăţii decât cel indicat de parte este nefondată întrucât, de o asemenea încălcare s-ar fi putut prevala doar reclamanta – ceea ce nu a făcut – iar, pe de altă parte, temeiul juridic indicat de parte nu leagă instanţa, fiind atributul acesteia – ca, în virtutea rolului său activ, ţinând seama de motivele invocate prin cererea de sesizare – să dea calificarea juridică corectă demersului judiciar al reclamantei.
De asemenea, este nefondată şi critica prin care se susţine încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, în condiţiile în care ambele părţi şi-au spus punctul de vedere cu privire la încadrarea juridică a acţiunii prin întâmpinare, notele şedinţei depuse la instanţa fondului la mai multe termene, cât şi cu prilejul dezbaterilor.
Nici critica ce vizează pretinsa aplicare greşită a art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi primită întrucât instanţa apelului a argumentat - în cuprinsul deciziei atacate – menţinerea rezolvării dată de prima instanţă, excepţiei lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii deduse judecăţii;
În ce priveşte critica prin care s-a susţinut aplicarea greşită a principiului restabilirii situaţiei anterioare – în privinţa primului petit se constată că este fondată.
Astfel, demersul juridic al reclamantei – ca de altfel, şi interesul în promovarea acestuia – s-a fundamentat pe sentinţa penală nr. 760 din 17 iunie 2003 a Judecătoriei Cluj - Napoca, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia penală nr. 102 din 13 februarie 2004 a Curţii de Apel Cluj.
Prin hotărârea dată în penal s-a soluţionat şi latura civilă, în sensul că s-au anulat licitaţiile din 22 aprilie, 21 mai, 18 mai şi 12 iulie 1999, precum şi contractul de vânzare – cumpărare încheiat între SC A.I. SA Cluj Napoca şi SC D.S. SRL, dispunându-se restabilirea situaţiei anterioare cu obligarea cumpărătoarei de a preda activele ce au făcut obiectul contractului, în deplină proprietate şi paşnică folosinţă vânzătoarei, iar aceasta să restituie sumele încasate pentru aceste active.
Cum, prin hotărârea penală s-au stabilit limitele restituirii fără a se determina, în concret cuantumul datorat de pârâta din prezenta cauză, instanţele anterioare erau ţinute a respecta cele deja statuate cu privire la restituirea preţului.
De vreme ce acţiunea civilă s-a alăturat celei penale, renunţându-se la principiul repartiţiei de competenţă între instanţa civilă şi cea penală, iar instanţa penală a făcut o verificare pe baza probelor, asupra acestui aspect, nepronunţându-se „in abstracto", instanţele aveau a observa că hotărârea penală se impunea în faţa celei civile.
Ambele părţi din prezenta cauză au avut calitatea de părţi în cauza penală şi au avut de deplin cunoştinţă de cele statuate în cuprinsul hotărârii penale, fiindu-le opozabile dispoziţiile de repunere în situaţia anterioară, aspect susţinut în mod consecvent şi de reclamantă chiar şi prin cererea de recurs.
Ceea ce nu s-a determinat în mod cert prin hotărârea penală a fost cuantumul preţului ce urma a fi restituit, aspect ce trebuia rezolvat de instanţele anterioare în cadrul primului petit al acţiunii deduse judecăţii.
Aşa fiind, raportat la cerea ce s-a tranşat în procesul penal respectiv faptul că din totalul sumei compensate de (1.500.00.000 rol) 150.000 lei, doar (328.380.000 rol) 32.838 lei reprezintă investiţia reclamantei, diferenţa neavând acoperire în investiţii – pentru motivele reţinute în hotărârea penală – cuantumul sumei la care trebuia obligată pârâta, concretizat în „sumele încasate" aşa cum s-a dispus prin menţionata hotărâre trebuia să fie compus din suma de (1.618.080.000 rol) 161.808 lei, efectiv încasată de pârâtă la care se adaugă cuantumul investiţiilor reale efectuate 32.838 lei (328.380.000 rol) deci, obligaţia de plată constând în suma de 194.646 lei (1.946.460.000 rol).
În privinţa obligaţiei de plată a pârâtei se impune a se arăta că totalul acesteia reprezintă preţul achitat în baza contractului de vânzare – cumpărare sancţionat cu nulitatea absolută, preţ a cărui compunere a fost stabilită de părţi.
Raţionamentul instanţei derivă din modul în care părţile au stabilit preţul contractului şi anume, parte din acesta fiind format dintr-o sumă achitată de cumpărător iar cealaltă parte din compensarea diferenţei cu îmbunătăţirile efectuate la imobil de către reclamantă (cumpărătoarea din contract) până la data efectuării contractului de vânzare – cumpărare.
Cum, în procesul penal s-a stabilit că din totalul sumei compensate doar 32.838 lei reprezintă investiţiile reale efectuate de reclamantă (investiţii ce nu au legătură cu cele solicitate prin petitul doi al acţiunii) atunci această sumă, alături de cea efectiv plătită va intra în compunerea preţului contractului pentru care se va dispune restituirea, totalul sumei datorate fiind de 194.646 lei (1.946.460.000 rol).
În ce priveşte critica ce vizează aplicarea greşită a principiului îmbogăţirii fără justă cauză se constată, de asemenea, că este fondată, în contextul în care condiţiile juridice ale „actio de in rem verso" nu sunt îndeplinite în mod cumulativ.
Astfel, instanţa reaminteşte că o acţiune în restituire poate fi intentată dacă sunt îndeplinite atât condiţiile materiale cât şi condiţiile juridice.
Condiţiile juridice ce se impun a fi îndeplinite cumulativ în promovarea unei astfel de acţiuni constau în: absenţa unui cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia şi absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite.
Cea de-a doua condiţie, aceea a absenţei oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea – de către cel ce şi-a micşorat patrimoniul – a pierderii suferite, atrage caracterul subsidiar al actio de in rem verso – cel sărăcit, având posibilitatea de a apela la o astfel de acţiune numai atunci când nu are şi nici nu a avut la îndemână o altă cale în justiţie, pentru valorificarea dreptului său la reparaţiune.
Ori, în contextul în care dezechilibrul dintre patrimoniile părţilor au constatat într-un fapt juridic ilicit rezultat din activitatea infracţională reţinută prin hotărârea penală este evident că reclamanta avea la îndemână o acţiune în atragerea răspunderii delictuale.
Instanţele anterioare au omis a avea în vedere că îmbogăţirea fără justă cauză îşi are izvorul într-un fapt juridic licit, pe când răspunderea delictuală are la origine un fapt juridic ilicit, ceea ce atrage deosebiri şi sub raportul întinderii celor două răspunderi.
În atare situaţie, instanţa constată că prin Decizia atacată aplicarea principiului îmbogăţirii fără just temei –în privinţa petitului al doilea al acţiunii cel ce a avut ca obiect restituirea îmbunătăţirilor aduse la imobilul pârâtei –s-a făcut cu nesocotirea condiţiilor juridice necesare a fi îndeplinite, pentru ca reclamanta să-şi poată valorifica dreptul său la reparaţiune, aceasta având la îndemână alte mijloace juridice.
Cum, reclamanta nu a criticat sub acest aspect calificarea juridică dată de instanţă acţiunii sale nici în apel şi nici în recurs alegându-şi astfel calea juridică de urmat ca fiind cea stabilită de instanţă şi cum, în raport de prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în acest stadiu procesual nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată se impunea respingerea petitului doi al cererii de chemare în judecată.
Şi în privinţa acestei critici, ca şi în cazul celei precedente, se constată incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce atrage modificarea deciziei atacate cu consecinţa schimbării sentinţei, în sensul admiterii în parte a acţiunii, în limitele menţionate.
Cu privire la ultima critică ce vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1341 şi art. 1350 C. civ. în soluţionarea celui de-al treilea petit nu se mai impune a fi analizată, rămânând fără obiect faţă de considerentele anterioare.
Cu privire la recursul declarat de recurenta SC D.S. SRL.
O primă critică vizează momentul calculului dobânzii legale, recurenta considerând că aceasta se datorează de la momentul hotărârii penale prin care s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, fiindu-i cunoscute obligaţiile, precum şi caracterul cert şi lichid al creanţei.
Instanţa nu poate primi acest raţionament, care vine în contradicţie chiar cu raţiunea demersului judiciar al reclamantei, concretizat în prezenta cauză şi cu susţinerile constante ale acesteia potrivit cărora, creanţa nu a fost individualizată în mod cert prin hotărârea penală, susţineri aduse tocmai în justificarea acestui demers.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că prevederile art. 43 C. com. devin incidente doar la momentul determinării în mod cert a creanţei, în contextul în care justificarea interesului în promovarea prezentei acţiuni s-a fundamentat pe inexistenţa unui creanţe certe.
Cu privire la modul de calcul al sporului de valoare, în raport de argumentele folosite de recurentă în susţinerea criticii, se constată că acestea exced prevederilor art. 304 C. proc. civ., neconstituind un veritabil motiv de nelegalitate în condiţiile în care se antamează aspecte ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt şi de aprecierea dată unor probe.
Pe de altă parte, faţă de considerentele expuse anterior – în cadrul analizei criticii, pe acelaşi aspect, din recursul pârâtei – oricum, nu s-ar mai fi impus a fi analizate.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat de SC A.I. SA Cluj Napoca este fondat, fiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar recursul declarat de SC D.S. SRL Cluj Napoca este nefondat.
Prin urmare, Înalte Curte va admite recursul pârâtei şi va modifica Decizia atacată în sensul admiterii apelului acesteia împotriva sentinţei pe care o va schimba şi, în consecinţă va admite în parte acţiunea precizată, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 194.646 lei cu titlu de restituire a preţului efectiv achitat şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data prezentei hotărâri (când s-a determinat caracterul cert al acesteia) şi până la îndeplinirea obligaţiei de plată.
De asemenea, vor fi respinse petitele privind acordarea contravalorii îmbunătăţirilor şi a sporului de valoare privind imobilul ce a format obiectul contractului de vânzare – cumpărare din 19 iulie 1999.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., precum şi facturile depuse la dosar se va dispune obligarea recurentei reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 52.626 lei, în favoarea recurentei – pârâte, cheltuieli ce au constat în: onorariu de avocat (factura din 25 iunie 2009 şi din 16 decembrie 2009) cheltuieli efectuate cu cazarea şi deplasarea (factura din 5 februarie 2010 şi din 11 februarie 2010).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC A.I. SA Cluj Napoca împotriva deciziei nr. 119 din 6 iulie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, modifică Decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 313 din 28 ianuarie 2009 a Tribunalului Comercial Cluj pe care o schimbă şi, în consecinţă, admite în parte acţiunea precizată şi obligă pârâta la plata sumei de 194.646 lei cu titlu de restituire de preţ efectiv achitat precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data prezentei hotărâri şi până la îndeplinirea obligaţiei de plată.
Respinge petitele privind acordarea contravalorii îmbunătăţirilor şi a sporului de valoare privind imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare din 19 iulie 1999.
Obligă recurenta – reclamantă la plata cheltuielilor din recurs în cuantum de 52.626 lei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC D.S. SRL prin lichidator judiciar S.C.V. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 587/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 627/2010. Comercial → |
|---|
