ICCJ. Decizia nr. 627/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 627/2010
Dosar nr. 32757/3/2007
Şedinţa publică din 17 februarie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 32757/3/2007, reclamanta SC R.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC S.A.R.O. SA, solicitând instanţei să constate nulitatea Protocolului final din data de 2 octombrie 2006 încheiat între părţi. La data de 28 noiembrie 2007 reclamanta a solicitat introducerea în cauză a B.R.D., sucursala Decebal, întrucât aceasta a semnat Protocolul a cărui nulitate se solicită.
Prin sentinţa comercială nr. 9341 din 17 septembrie 2008 a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC R.I. SRL în contradictoriu cu pârâtele SC S.A.R.O. SA şi B.R.D. G.S.G., sucursala Decebal.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că prin poliţa de asigurare seria F nr. 519357 încheiată între reclamantă în calitate de asigurat şi pârâtă în calitate de asigurator au fost asigurate echipamente electrice şi electronice pentru totalul de 10.000.000 Euro reprezentând suma asigurată, prima de asigurare fiind de 7.000 Euro. Prin actul adiţional nr. 758 din 20 octombrie 2005 suma asigurată s-a majorat cu 1.206.000 Euro, iar prima de asigurare suplimentară fiind de 627 Euro.
La data de 10 martie 2006 s-a declanşat un incendiu în depozitul central al reclamantei iar prin „Protocolul final" încheiat la data de 2 octombrie 2006 între SC R.I. SRL, SC O. SA şi S.C. B.R.D. S.A. (societate cu care reclamanta a încheiat mai multe contracte de credit) s-a stabilit că valoarea totală a despăgubirilor ca urmare a incendiului produs la depozitul central al reclamantei este de 1.600.000 Euro, sumă ce va fi virată în contul R. deschis la B.R.D.
Susţinerea reclamantei în sensul că acest protocol este lovit de nulitate pentru că s-a încheiat cu încălcarea legii, voinţa fiind afectată de vicii de consimţământ a fost înlăturată de instanţă întrucât reclamanta deţinea mai multe depozite şi nu unul singur, garantarea împrumutului nefăcându-se doar cu marfa din depozitul asigurat. Deasemenea s-a reţinut că din probele administrate nu rezultă că toată marfa se afla în depozitul afectat de incendiu, iar existenţa unui contract de credit nu poate argumenta pretinsa stare de necesitate. Reclamanta nu a demonstrat că la data încheierii protocolului s-ar fi aflat în pragul falimentului (aşa cum susţine) datorită dezechilibrului financiar, cu atât mai puţin cu cât aceasta încheia în mod frecvent contracte de credit bancar, împrumutând diverse sume de bani, încheind cu Banca împrumutătoare contracte de garanţie mobiliară şi cesionarea sumei asigurate.
Prin suma plătită de pârâtă în calitate de asigurator, reclamanta şi-a redresat în totalitate activitatea comercială nesuportând pierderi.
Deasemenea, instanţa de fond a mai reţinut că din probele administrate nu rezultă că pârâta O. ar fi întreprins vreun demers care să inducă reclamantei o puternică temere care să o determine să accepte o sumă mult mai mică decât cea cuvenită pentru prejudiciul suferit.
Este evident că B.R.D. a acordat creditul suplimentar tocmai în considerarea despăgubirii ce urma să fie plătită de pârâtă în baza poliţei de asigurare şi că reclamanta şi banca au estimat corect valoarea despăgubirii. Nu a fost reţinută nici susţinerea privind nevalabilitatea cauzei actului juridic prin pretinsul caracter ilicit şi imoral al protocolului întrucât scopul urmărit la încheierea contractului nu este prohibit de lege, nu este contrar bunelor moravuri şi nici ordinii publice. Pârâta nu a urmărit niciun moment diminuarea patrimoniului reclamantei sau îmbogăţirea sa fără justă cauză, în condiţiile în care din cuprinsul actului juridic contestat rezultă că el a fost încheiat, prin acordul părţilor, cuantumul prejudiciului fiind stabilit de comun acord de părţi.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 9341/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a formulat apel reclamanta SC R.I. SRL, apel ce a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 28 din 23 ianuarie 2009 de Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea deciziei menţionate, instanţa de apel a reţinut că simplul fapt că suma din Protocolul final semnat la data de 2 octombrie 2006 este egală cu suma de 1,6 milioane Euro datorată de reclamantă în baza contractului nr. 148/2006 nu poate constitui o probă certă a stării de necesitate, în sensul că societatea de asigurare a profitat de acest aspect, încercând să obţină avantaje excesive de la reclamantă, atâta timp cât s-a probat că încheierea protocolului final a fost precedată de întâlniri şi negocieri multiple între cele trei semnatare.
Nici lipsa de lichidităţi a reclamantei – apelante la data scadenţei creditului nu a fost asimilată stării de necesitate întrucât lipsa de lichidităţi nu a fost dovedită efectiv iar faptul că în incendiul din 2006 au fost distruse mărfurile aflate în unul din depozite nu probează starea de insolvenţă invocată, atâta timp cât fondul de marfă cu care a fost garantată restituirea creditului, conform contractului de garanţie mobiliară nr. 356/2006 cuprindea toate depozitele şi magazinele apelantei - reclamante.
Luarea unor sume de bani cu titlu de împrumut presupune asumarea riscului existenţei unor dificultăţi financiare la data scadenţei obligaţiei de restituire, din diferite motive de natură economică, socială, contractuală sau ca urmare a survenirii unor evenimente păgubitoare astfel că nu a fost reţinută apărarea apelantei - reclamante în sensul că existenţa obligaţiei de restituire a împrumutului pe fondul unor dificultăţi financiare i-a creat o stare de constrângere similară violenţei, ca viciu de consimţământ, care a determinat-o să semneze protocolul final din data de 2 octombrie 2006, întrucât tocmai existenţa acestei obligaţii de restituire asumată contractual îl obliga pe debitor la luarea măsurilor de contracarare a dificultăţilor financiare eventuale de la momentul scadenţei acestei obligaţii.
Deasemenea, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu a fost dovedită înţelegerea dintre cele două pârâte de a o frauda pe reclamantă, prin faptul că suma din protocol este identică cu suma din contractul de credit, întrucât această identitate nu probează în mod cert intenţia de fraudare, iar pârâta B.R.D. avea dreptul la cesionarea sumelor cuvenite apelantei - reclamante în baza poliţei de asigurare, tocmai conform contractului de credit, în ipoteza nerestituirii creditului.
Reclamanta SC R.I. SRL a formulat recurs împotriva deciziei comerciale nr. 28 din 23 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. în sensul că nu a verificat, în limitele cererii de apel situaţia de fapt şi aplicarea legii, interpretând greşit normele legale ce reglementează cauza actului juridic.
Astfel, scopul urmărit de pârâta O. la încheierea Protocolului a fost imoral şi ilicit, având în vedere că a profitat de starea de necesitate în care se afla SC R.I. SRL, urmărind diminuarea despăgubirilor datorate, producând un prejudiciu în patrimoniul reclamantei constând în diferenţa între despăgubirile plătite şi valoarea reală înregistrată în contabilitate şi solicitată de către asigurat.
Ca atare, singurul obiectiv urmărit de intimata – pârâtă O. a fost acela al acordării contravalorii despăgubirii vădit disproporţionate faţă de prejudiciul produs în incendiu, în acest sens profitând de starea de necesitate în care se afla societatea reclamantă.
Reţinerile instanţei de apel referitor la faptul că starea de necesitate nu ar fi dovedită sunt mai mult decât neîntemeiate întrucât aceasta rezultă din înscrisurile depuse, respectiv notificările creditorilor, balanţa contabilă, răspunsurile la interogatoriu, expertiza extrajudiciară şi inexistenţa expertizei contabile menţionate în Protocolul contestat, ca instrument de cuantificare a valorii despăgubirilor menţionate în Protocol.
Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a normelor legale privind cauzele de anulare a actului juridic, respectiv starea de necesitate asimilată violenţei ca viciu de consimţământ.
Reclamanta SC R.I. SRL, la data semnării Protocolului contestat, se afla într-o stare de necesitate, caracterizată printr-o lipsă acută de lichidităţi pe fondul distrugerii în incendiu a stocului de marfă aflat în depozitul central, reprezentând peste jumătate din stocul total de marfă al societăţii.
De această stare de necesitate a profitat pârâta SC O. SA – care nu a fost de acord cu acoperirea integrală a prejudiciului suferit prin producerea riscului asigurat, deşi Poliţa de asigurare viza o sumă asigurată de 11.206.000 Euro.
Protocolul contestat nu reprezintă voinţa liber exprimată a reclamantei SC R.I. SRL, în sensul renunţării la despăgubirea integrală conform cu prejudiciul produs, această voinţă fiind afectată de starea de necesitate dovedită, asimilată voinţei ca viciu de consimţământ.
Trebuie avut în vedere şi scopul activităţii comerciale desfăşurate de către reclamantă – respectiv obţinerea de profit şi principiul conform căruia actele unei persoane juridice sunt nule dacă nu sunt făcute în vederea realizării acestui scop.
Hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată care au fost nejustificat de mari faţă de prestaţiile efectuate.
Intimata SC O.V.I.G. SA a formulat întâmpinare prin care solicită, în esenţă respingerea recursului, ca nefondat întrucât reclamanta – recurentă nu se afla într-o stare de necesitate la data încheierii Protocolului final, fapt ce rezultă şi din datele oficiale publicate de Ministerul Finanţelor din care rezultă că SC R.I. SRL a încheiat exerciţiul financiar aferent anului 2006 cu un profit substanţial şi oricum este imposibil de asimilat stării de necesitate lipsa de lichidităţi sau chiar falimentul.
Examinând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiul de drept invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Dispoziţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurentă vizează două ipoteze: 1. hotărârea recurată este lipsită de temei legal, avându-se în vedere acele situaţii în care considerentele hotărârii nu permit identificarea normelor juridice care susţin rezolvarea dată litigiului sau hotărârea nu este motivată în drept.
2. hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii vizând situaţiile în care instanţa evocă normele de drept substanţial incidente situaţiei de fapt în cauză, dar le încalcă „în litera şi spiritul lor" ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii.
Astfel, prima critică vizând încălcarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel nu a verificat stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 teza 1 C. proc. civ. dar susţinerea recurentei este nefondată întrucât instanţa de apel în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii primei instanţe respectând limitele învestirii sale iar respingerea probei cu expertiza contabilă solicitată în apel a fost motivată corect de instanţă ţinând cont de petitul cererii de chemare în judecată respectiv „nulitatea Protocolului final din 2 octombrie 2006, ca urmare a viciilor de consimţământ".
Recurenta critică interpretarea probelor de către ambele instanţe dar reaprecierea probelor nu este posibilă în această fază procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin OUG nr. 138/2000.
Celelalte motive de recurs vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor ce reglementează cauza actului juridic, critica ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ.
Cauza sau scopul actului juridic constă în obiectul urmărit la încheierea unui asemenea act, fiind un element esenţial care nu se confundă cu consimţământul.
Cauza împreună cu consimţământul formează voinţa juridică fiind reglementată de dispoziţiile art. 948 pct. 4, art. 966 – 968 C. civ.
Una din condiţiile de valabilitate a cauzei – să fie licită şi morală – este prevăzută expres de art. 966 C. civ. iar conţinutul cauzei este precizat de art. 968 C. civ.: „Cauza este nelicită când este prohibită de lege, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice" dar atât doctrina cât şi practica au stabilit că numai scopul mediat - cauza remota - poate fi ilicit.
În mod corect, având în vedere dispoziţiile legale menţionate nu s-a reţinut scopul ilicit şi imoral al Protocolului final încheiat de părţi la data de 2 octombrie 2006 având în vedere şi dispoziţiile art. 967 C. civ.
Protocolul încheiat de părţi nu contravine dispoziţiilor exprese privind ordinea publică şi morala iar intimata O. nu a urmărit diminuarea patrimoniului reclamantei în condiţiile în care părţile au încheiat actul juridic prin acordul părţilor, iar cuantumul prejudiciului prin producerea riscului asigurat a fost stabilit de comun acord de părţi.
„Disproporţia vădită faţă de prejudiciul produs" invocată de recurentă prin raportare la suma asigurată nu poate fi asimilată „cauzei ilicite şi imorale" ci leziunii ca viciu de consimţământ, iar domeniul de aplicare al leziunii este restrâns, atât din punct de vedere al persoanelor care pot invoca drept cauză de anulare, cât şi din punct de vedere al actelor susceptibile de anulare.
Cuantificarea valorii despăgubirilor menţionate în Protocol a fost făcută prin acordul părţilor, iar inexistenţa expertizei contabile nu poate afecta cauza actului juridic sau consimţământul părţilor, Protocolul final fiind un act juridic încheiat în condiţiile art. 969 – 970 C. civ.
Nici critica vizând interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale privind cauzele de anulare a actului juridic, respectiv starea de necesitate asimilată violenţei ca viciu de consimţământ nu este fondată.
Violenţa ca viciu de consimţământ este reglementată de dispoziţiile art. 953 – 958 C. civ. iar starea de necesitate în care se găseşte o persoană, care o determina să încheie un act juridice pe care altfel nu l-ar încheia, este asimilabilă violenţei viciu de consimţământ, dar Protocolul final încheiat de părţi a fost semnat de recurenta - reclamantă fără a putea fi reţinut violenţa ca viciul de consimţământ întrucât reclamanta nu se afla într-o stare de necesitate iar partenerul contractual nu a profitat de această stare spre a obţine avantaje excesive.
Părţile au încheiat Protocolul final în urma multiplelor negocieri şi întâlniri iar lipsa de lichidităţi la data scadenţei creditului încheiat cu pârâta intervenientă B.R.D. nu poate fi asimilat stării de necesitate viciu de consimţământ, în condiţiile cu care creditul suplimentar a fost acordat la o lună de la data producerii riscului asigurat, credit ce a permis reclamantei - recurente să-şi continue activitatea.
Nu poate fi reţinută starea de necesitate prin faptul că „la momentul semnării protocolului, recurenta avea un credit de 1.600.000 de Euro ce trebuia restituit". Chiar dacă starea de necesitate nu este definită de Codul civil pornind de la starea de necesitate definită la art. 45 C. pen. se trage concluzia că recurenta - reclamantă a semnat contractul de credit asumându-şi riscul unor dificultăţi financiare iar protocolul final a fost finalizat în urma negocierilor purtate fiind semnat fără obiecţiuni fără a putea fi reţinută starea de necesitate asimilată violenţei ca viciu de consimţământ.
Nu poate fi primită nici critica vizând lipsa voinţei juridice liber exprimată la încheierea Protocolului final întrucât în cauză au fost respectate dispoziţiile legale şi bunele moravuri, principiul libertăţii actelor juridice civile fiind consacrat de art. 969 alin. (1) şi art. 5 C. civ.
Pornind de la principiul autonomiei de voinţă, se constată că părţile au fost libere să încheie Protocolul final, respectând legea şi morala, au fost libere să stabilească cauzele şi sunt libere să pună capăt actului juridic încheiat, iar starea de necesitate invocată şi lipsa voinţei liber exprimată nu-şi găsesc aplicabilitate în speţa de faţă aspect reţinut corect de instanţa de apel.
O altă critică vizează încălcarea principiului conform căruia actele unei persoane juridice sunt nule dacă nu sunt făcute în vedere realizării scopului pentru care a fost înfiinţată, dar acest principiu consacrat de art. 34 din Decretul nr. 31/1954 nu-şi găseşte incidenţa în speţa de faţă.
Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este regula de drept, potrivit căreia, prin acte juridice, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii civile care sunt în concordanţă cu scopul ei. Protocolul final încheiat de părţile litigante nu încalcă dispoziţiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954 invocate de recurentă, întrucât prin actul juridic invocat nu a dobândit drepturi şi nu şi-a asumat obligaţii contrar scopului propriu ca element constitutiv al persoanei juridice.
Ultima critică, vizează cuantumul cheltuielilor de judecată aspect de netemeinicie şi nu de nelegalitate, care nu poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză de reclamanta SC R.I. SRL Bucureşti prin lichidator judiciar, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.I. SRL Bucureşti prin lichidator Cabinet Individual de Insolvenţă „V.S.", împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 28 din 23 ianuarie 2009, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 607/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 7/2010. Comercial → |
|---|
