ICCJ. Decizia nr. 575/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 575/2010
Dosar nr. 307/33/2007
Şedinţa publică din 16 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii L.M. şi L.L., au chemat în judecată pe pârâta SC R.A.R. SA şi au solicitat obligarea pârâtei să elibereze rezervorul cu capacitatea de 3.150 mc sau să-i autorizeze să-l elibereze, la plata sumei de 668.430 despăgubiri pentru lipsa de folosinţă calculată pe perioada 18 septembrie 2002- 15 august 2005 şi a dobânzilor aferente şi la plata daunelor viitoare pentru lipsa de folosinţă în cuantum de 1.500 lei/zi, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Maramureş, prin sentinţa civilă nr. 1134 din 21 noiembrie 2005, a admis acţiunea precizată, a obligat pe pârâtă să elibereze rezervorul iar în caz contrar a autorizat pe reclamantul L.L. să elibereze rezervorul, a obligat pe pârâtă la 259.560 lei despăgubiri către L.M. pe perioada 9 septembrie 2002 - 4 noiembrie 2003 şi la 408.970 lei către L.L. pentru perioada 5 noiembrie 2003-15 august 2005, cu dobânzi legale şi la 147.000 lei către ambii reclamanţii, pentru perioada 16 august 2005 - 21 noiembrie 2005, cu dobânzi legale, şi la 63.902,4 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut că reclamantul L.L. este proprietarul rezervorului, iar L.M. beneficiar al bunului în care pârâta are depozitat combustibil lichid pe care refuză să îl ridice, obligaţia de reparare a prejudiciului pentru lipsa de folosinţă revenindu-i pârâtei „în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză".
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 49 din 8 martie 2006, a respins apelul pârâtei, considerând culpa pârâtei în indisponibilizarea rezervorului, prin menţinerea în el a cantităţi de 1.650.000 litri combustibil până la 23 septembrie 2002, apoi a unei cantităţi care tehnic nu mai putea fi recuperată; prejudiciul determinat de lipsa de folosinţă a bunului de către reclamanţii, începând cu 25 aprilie 2002 când aceştia au devenit proprietari; şi legătura de cauzalitate determinată de menţinerea în rezervor a unei cantităţi de combustibil.
Prin Decizia nr. 2916 din 12 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtei, a casat Decizia curţii de apel şi a trimis cauza spre rejudecare precizând că instanţa care va rejudeca pricina, să efectueze o expertiză tehnico contabilă care să lămurească împrejurările în care combustibilul a ajuns în rezervorul în litigiu şi apartenenţa acestuia, condiţiile în care reclamanţii au devenit proprietarii şi în care s-au aplicat sigiliile pe bun.
Reluând judecata apelului, Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 40 din 10 martie 2009 a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa atacată şi pe fond a respins acţiunea.
Instanţa a reţinut că rezervorul a fost proprietatea SC C.Z.S. SA închiriat de SC L.O. SRL iar asupra combustibilului existent a fost instituit sechestru asigurator la 26 februarie 2002 până la 18 septembrie 2002 când cantitatea de 1.650.000 litri combustibil a fost predată reprezentanţilor pârâtei care până la data de 23 septembrie 2002 au golit în limita posibilităţilor tehnice rezervorul; reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate la data de 25 aprilie 2002, însă angajarea răspunderii pârâtei poate fi pusă în discuţie de la data ridicării sechestrului şi predării combustibilului reprezentanţilor pârâtei la 18 septembrie 2002.
A mai reţinut instanţa că reclamanţii nu au făcut dovada prejudiciului iar rezervorul a fost golit de pârâtă.
Împotriva deciziei astfel pronunţată, reclamanţii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5,7,8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine contradicţie între considerentele hotărârii şi dispozitivul acesteia, în sensul că dispozitivul nu prevede decât respingerea acţiunii în pretenţii nu şi pe aceea de eliberare a rezervorului, aşa încât nu s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere, rămânând, cel puţin sub aspectul cheltuielilor parţiale de judecată, efectele sentinţei nr. 1134/2005 a Tribunalului Maramureş.
Mai susţin recurenţii că hotărârea instanţei de apel este nelegală în raport cu decăderea din proba cu martorii a lui H.M., încălcându-se prevederile art. 129 alin. (1), (4) şi (5), art. 168, art. 186 şi art. 188 C. proc. civ. şi a propus în probaţiune, în temeiul art. 305 înscrisul din 29 august din 2002.
Critica decizie atacate are în vedere şi încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel interpretând greşit problemele dezlegate de instanţa de recurs în sensul analizei elementelor răspunderii civile delictuale, fără a ţine cont de aspectul de determinabilitate al prejudiciului şi de expertiza dispusă în cauză.
Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 201 C. proc. civ., lipsind de conţinut Decizia de casare.
În privinţa motivelor străine de natura pricinii, recurenţii susţin că instanţa de apel nu a avut în vedere efectul cauzei care l-a constituit despăgubiri ca urmare a răspunderii civile delictuale nu în condiţiile încheierii contractului de închiriere, motive ce nu au fost puse în discuţia părţilor. Atât contractul de închiriere din 2006 cât şi cel din 2001, înscris la Administraţia Finanţelor Publice Sighet, contrazice convingerea „arbitrală" a instanţei că acestea ar fi fost încheiate „pro cauza"
Pe de altă parte se susţine motivaţia contradictorie în privinţa lipsei de folosinţă a rezervorului prin afirmarea responsabilităţi pârâtei de la data de 18 septembrie 2002 şi respingerea acordării despăgubirilor, instanţa interpretând greşit actul dedus judecăţii şi tipul prejudiciului solicitat prejudiciul efectiv şi nu beneficiul nerealizat, dar şi condiţiile răspunderii delictuale, art. 998 C. civ. creând o prezumţie de prejudiciu pentru o faptă ilicită.
Instanţa nu a avut în vedere nici adresa din 28 iulie 2006 a pârâtei, prin care aceasta solicita stingerea litigiului, prin oferta unor produse petroliere, interpretate greşit drept intenţie de respectare a titlului executoriu.
Motivarea instanţei de apel se bazează pe propriile convingeri şi nu pe probele administrate dând naştere la arbitariu în înfăptuirea actului de justiţie, la soluţii pronunţate la „înţelepciunea" magistraţilor, nu în temeiul legii, cu ignorarea probelor administrate, a desfăşurării unui proces echitabil şi a dreptului la apărare.
Contradicţia în motivarea hotărârii este şi în privinţa perioadei în care pârâta a blocat rezervorul, rezultând din probe că de la 18 septembrie 2002 până la 19 ianuarie 2005 este răspunzătoare de prejudiciu pârâta care nu a eliberat rezervorul.
În privinţa modificării decizie recurate, recurenţii susţin a fi avute în vedre toate probele administrate, condiţiile răspunderii civile delictaule respectiv obligaţia de a ridica marfa existentă în rezervor odată cu ridicarea sechestrului asigurator la 18 septembrie 2002, fără a avea importanţă când şi cum a ajuns combustibilul în rezervor, cine şi când a devenit proprietarul rezervorului, dacă în rezervor se mai află marfă sau dacă mai sunt sigiliile aplicate în 23 septembrie 2002.
Faţă de obligaţia legală de a ridica întreaga marfă din rezervor recunoscută de pârâtă, aceasta nu poate opune nici un temei în virtutea căruia timp de mai bine de trei ani a ţinut ocupat rezervorul. Fapta ilicită există prin atingerea dreptului subiectiv, prin ocuparea rezervorului, care naşte obligaţia de reparare prejudiciului în condiţiile în care pârâta prin adresa din 19 ianuarie 2005 susţine că stocul din rezervor îi aparţine, dar nu l-a ridicat.
Critica decizie atacate, în privinţa răspunderii civile, se referă la culpa pârâtei care a aplicat sigilii pe rezervor fără drept, daunele fiind integrale, prejudiciul care nu se calculează de la momentul notificării, art. 1079 C. civ. nefiind aplicabil în speţă şi legătura de cauzalitate rezultă din aplicarea sigiliilor şi lipsirea reclamanţilor de exerciţiul dreptului de proprietate.
Recurenţii susţin în continuarea motivelor de recurs aprecierea probelor cu expertiză tehnică, evaluarea celor două expertize tehnice şi contabile, contractele de încheiere, declaraţia martorului K.V.A.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:
Contradicţia aparentă între considerentele şi dispozitivul deciziei recurate nu poate produce efectele nulităţii acesteia, întrucât instanţa de apel a stabilit că după data de 23 septembrie rezervorul putea fi folosit pentru depozitare, astfel încât numai asupra pretenţiilor a considerat că efectele hotărârii se pot produce. De altfel admiţând apelul, respingând cererea de chemare în judecată pentru despăgubiri şi cererea pentru plata de cheltuielilor de judecată, instanţa de apel nu a menţinut niciuna din dispoziţiile sentinţei atacate pentru a evita o contradicţie reală între dispozitiv şi considerentele hotărârii.
Netemeinică este critica relativă la decăderea din proba cu martorul H.M. pe care partea s-a obligat să-l prezinte personal, instanţa în condiţiile art. 138 alin. (4) şi art. 170 alin. (3) C. proc. civ. aplicând o sancţiune prescrisă de lege, prevederile art. 186 alin. (4) C. proc. civ. stabilind aceeaşi regulă sancţionatorie. Dispoziţiile art. 168, art. 188 şi art. 129 C. proc. civ. nu au legătură cu decăderea din proba cu martori aşa încât textele de lege, în raport cu pricina dedusă judecăţi nu se vor analiza.
Prin Decizia de casare nr. 2916/2006, instanţa de recurs a constatat că în apel s-au încălcat dispoziţiile art. 292 C. proc. civ. şi că pe starea de fapt reţinută completată cu expertiză se putea aprecia răspunderea pârâtei. Astfel, instanţa de recurs a dispus analiza elementelor răspunderii delictuale a pârâtei raportat şi la o nouă probă complementară.
În această măsură, instanţa de apel s-a conformat decizie de casare care i-a pus în discuţie însăşi caracterul răspunderii pârâtei în funcţie de situaţia de fapt stabilită, completată cu expertiza tehnică şi contabilă.
Recurenţii au apreciat că în apel au fost încălcate prevederile art. 201 C. proc. civ. fără să menţioneze în ce au constat neregularităţile efectuării expertizei, în condiţiile în care, după admiterea probei au fost nominalizaţi trei experţi de către Biroul de expertiză de pe lângă Tribunalul Cluj la cererea instanţei de apel şi au fost stabilite obiectivele expertizei (6 aprilie 2007).
În privinţa motivelor contradictorii, străine de natura cauzei, instanţa de apel a considerat într-adevăr că începând cu data de 18 septembrie 2002 răspunderea pârâtei poate fi atrasă teoretic, dar totodată că de la data de 23 septembrie 2002 când în rezervor mai existau 50 cm de produs petrolier, „rezervorul putea fi folosit pentru depozitare, aspecte care rezultă din expertiza în specialitatea efectuată în cauză".
Aşadar faptul că la 26 noiembrie 2001 a fost încheiat un contract de închiriere, înainte de a se ridica sechestrul, iar la 20 octombrie 2006 a fost încheiat un alt contract de închiriere, după momentul la care rezervorul putea fi folosit pentru depozitare, nu sunt probe concludente, în sprijinul dovedirii prejudiciului încercat de reclamanţi.
De altfel singur element al răspunderii delictuale considerat de instanţa de apel ca nefiind îndeplinit, este prejudiciul în caracteristica sa de beneficiu neralizat.
Evocarea unei prezumţii a existenţei prejudiciului; aduce în discuţie o nouă instituţie în răspunderea delictuală, imposibil de acceptat în condiţiile legislaţiei şi jurisprudenţei actuale. Caracterul legal al răspunderii delictuale este legat de izvorul obligaţiei fără însă a putea avea interferenţe asupra caracterului patrimonial, cert şi personal al prejudiciului. Iar din această perspectivă, instanţa de apel a considerat că nu s-a făcut dovada prejudiciului, cu atât mai mult cu cât obiectul pretenţiilor îl constituia beneficiul neralizat, supunându-se decizie de casare, prin care, faţă de situaţia stabilită, să se aprecieze caracterul răspunderii pârâtei.
Interpretarea situaţiei de fapt, în raport de probatoriile administrate, nu poate susţine concluzia recurenţilor că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare. Garanţiile oferite de art. 6 din C.E.D.O. realizează o protecţie a principiului fundamental al preeminenţei dreptului care vizează existenţa unui drept, întinderea şi modalităţile sale de exercitare susceptibile de control jurisdicţional.
Altfel spus textul de lege la care face referire recurenţii acordă protecţie procesuală unor drepturi recunoscute în dreptul intern, iar interpretarea situaţiei de fapt care naşte un raport obligaţional reprezintă atribuţiile specifice instanţei judecătoreşti.
Instanţa de apel a stabilit existenţa unui fapt ilicit, dar nu şi a unui prejudiciu cert – condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale- aşa încât nu se pune problema legăturii de cauzalitate.
Aspectele legate de administrarea şi aprecierea probelor exced controlului de legalitate al instanţei de recurs, astfel încât ele nu vor putea fi analizate.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 40 din 10 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii L.M. şi L.L. împotriva deciziei nr. 40/2009 din 10 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 573/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 576/2010. Comercial → |
|---|
