ICCJ. Decizia nr. 615/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 615/2010
Dosar nr. 39362/3/2007
Şedinţa publică din 17 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti sub nr. 11890/300/2005, reclamanta SC O.C. SRL, reprezentată prin administrator D.M., a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa pârâtul să fie obligat la plata contravalorii reactualizate cu indicele de inflaţie a construcţiei proprietatea sa, demolată între 29 octombrie 2003 – 30 noiembrie 2003, situată în sector 4.
Prin sentinţa civilă nr. 75 din 6 ianuarie 2006, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 4212 din 16 iunie 2006, instanţa de judecată a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 838.000 ron, reprezentând contravaloarea construcţiei demolate, precum şi 12.855 ron, cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general şi prin Decizia comercială nr. 11 A/2 aprilie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins apelul, ca nefondat.
Prin Decizia comercială nr. 1395 din 24 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis recursul, a casat Decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reţinând că litigiul are un caracter comercial, iar competenţa de soluţionare în primă instanţă aparţine tribunalului, conform art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.
Prin sentinţa comercială nr. 3416 din 10 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI - a comercială, a reţinut că la 23 octombrie 1992, Primăria sectorului 4 Bucureşti a emis certificatul de urbanism pentru amplasarea pe un teren aparţinând domeniului public a unui chioşc cu caracter provizoriu, construcţie metalică demontabilă cu regim de înălţime P+1, chioşc destinat comercializării bunurilor de larg consum, fără băuturi alcoolice.
Ulterior, la 9 decembrie 1992, Primăria sectorului 4 Bucureşti a emis autorizaţia prin care numitul D.M. a fost autorizat să amplaseze o construcţie metalică, demontabilă cu caracter provizoriu, cu dimensiunile în plan de 10 x 10 m şi regim de înălţime P+1, autorizaţia fiind valabilă pe o perioadă de 6 luni pentru executarea lucrărilor.
Trecând peste certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire, reclamanta a construit un adevărat imobil- pizzerierestaurant, cu o suprafaţă desfăşurată a parterului de 188,38 mp aproape dublul suprafeţei autorizate, din care numai bucătăria şi anexele au ocupat suprafaţa de 81,20 mp. Prin primirea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei a emise pentru o suprafaţă ocupată parter de 100 mp, reclamanta şi-a însuşit condiţia impusă de autoritatea administrativă în ce priveşte caracterul provizoriu şi demontabil al chioşcul metalic P+1. Este adevărat că somaţia de demolare şi dispoziţia din 16 iunie 2002 emisă de primarul general au fost anulate în ce priveşte construcţia reclamantei, însă această sentinţă nu poate constitui un motiv de a aprecia pe reclamantă ca fiind un constructor de bună - credinţă, deoarece raţiunea anulării parţiale nu a fost aceea a caracterului de constructor de bună - credinţă, ci aceea de încălcare a competenţei materiale privind demolarea prin dispoziţia primarului general.
Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, a declarat apel, legal timbrat, reclamanta SC O.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia comercială nr. 226 din 12 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 663.705,86 lei, reprezentând contravaloare construcţie demolată, actualizată cu rata inflaţiei, începând cu data de 1 ianuarie 2004 până la plata efectivă şi la cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală, deoarece, în mod greşit, nu a dat valoare juridică probelor din care rezultă că prin sentinţa civilă nr. 3507 din 20 septembrie 2004, pronunţată în dosarul nr. 206/CA/2004, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis acţiunea şi a anulat parţial Dispoziţia primarului general din 6 ianuarie 2002 cu privire la aprobarea desfiinţării construcţiei aparţinând SC O.C. SRL. şi somaţia emisă în baza Dispoziţiei primarului general, această hotărâre rămânând irevocabilă prin Decizia civilă nr. 636 din 31 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că Dispoziţia Primarului General a fost emisă, nelegal, în temeiul art. 28 din Legea nr. 50/1991, situaţia reglementată de acest text de lege nefiind aplicabilă reclamantei, care era deţinătoarea unei autorizaţii de construire, valabilă.
În raport de cele reţinute în considerentele acestei hotărâri, instanţa de apel a reţinut că faptul demolării nelegale a construcţiei edificate de reclamantă întruneşte condiţiile faptei ilicite ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 998 – art. 999 C. civ.
În privinţa lucrărilor efectuate cu depăşirea autorizaţiei de construire şi a certificatului de urbanism, apelanta şi-a asumat însă riscul efectuării acestora, cunoscând faptul că certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire sunt emise pentru o suprafaţă mai mică de teren. Prin urmare, nu s-au putut reţine ca fiind întemeiate apărările apelantei – reclamante în sensul că intimatul- pârât ar trebui să restituie contravaloarea taxei pentru diferenţa de teren dintre suprafaţa efectiv construită şi cea menţionată în autorizaţia de construire, pe care a încasat-o timp de peste 12 ani şi nici cea conform căreia nici Primăria sectorului 4, nici proprietarul fondului nu au întreprins vreo acţiune, pe durata edificării construcţiei, având o atitudine pasivă.
Însă, în privinţa părţii de construcţie pentru care a existat aprobare din partea autorităţilor administrative nu se poate aprecia altfel decât că apelanta a fost de bună - credinţă, edificând-o în considerarea acestor aprobări, respectiv a certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire.
De asemenea, faţă de dispoziţiile art. 494 C. civ., dacă proprietarul terenului a dorit demolarea construcţiei, acesta era obligat să despăgubească apelanta cu contravaloarea materialelor şi a muncii. Caracterul provizoriu al construcţiei nu are nicio relevanţă, întrucât dispoziţiile art. 494 C. civ. nu condiţionează acordarea despăgubirilor de caracterul construcţiei.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au formulat recurs, în termenul legal, ambele părţi.
Reclamanta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că soluţia de acordare a despăgubirilor civile doar în limitele lucrărilor de construcţie efectuate conform autorizaţiei de construcţie, este greşită deoarece reaua – credinţă a constructorului trebuie stabilită în funcţie de condiţiile în care s-a edificat construcţia apreciindu-se, totodată, şi atitudinea proprietarului terenului pe timpul executării construcţiei care a fost pasiv, iar demolarea în totalitate a construcţiei îmbracă forma abuzului de drept.
Pârâtul a invocat motivele de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat după o scurtă expunere a situaţiei de fapt şi a probelor cu acte, administrate la fond şi în apel, că reclamanta nu poate pretinde despăgubiri civile pentru demolarea unei construcţii provizorii ridicată cu încălcarea autorizaţiei de construcţie ceea ce dovedeşte reaua – credinţă a acesteia, anularea Dispoziţiei Primarului General privind demolarea, intervenind după acest fapt iar reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ. De asemenea dispoziţiile art. 494 C. civ. au fost greşit interpretate şi aplicate, din textul de lege rezultând că, în situaţia dată, pârâtul nu putea fi obligat la contravaloarea materialelor şi a muncii, prejudiciul fiind greşit stabilit.
Astfel, în ceea ce priveşte raportul de expertiză, a fost efectuat după demolarea construcţiei şi fără a se verifica dacă sumele invocate de reclamantă au fost cu adevărat folosite pentru ridicarea construcţiei şi oricum, despăgubirea nu putea depăşi suprafaţa construită de 100 mp.
Recurentul – pârât a depus întâmpinare la recursul formulat de recurenta – reclamantă şi a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
Analizând recursurile se găsesc nefondate.
În ceea ce priveşte recursul formulat de către reclamantă se constată că pentru a se putea antrena răspunderea civilă delictuală, trebuie să existe un prejudiciu, o faptă ilicită cu raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul.
Cât priveşte prejudiciul, pentru a constitui o condiţie a răspunderii civile, acesta trebuia să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv legalmente recunoscut şi a unui interes legitim, ori recurenta – reclamantă nu justifică dreptul şi interesul legitim decât în limitele autorizaţiei de construcţie aşa cum, legal a reţinut şi instanţa de apel.
Cât priveşte pretinsul abuz de drept acesta trebuie analizat din perspectiva condiţiei existenţei culpei, iar culpa trebuie stabilită prin raportare la încălcarea normelor legale, ori desfiinţarea actului care a stat la baza luării măsurii nu produce efecte juridice decât în limitele în care a fost emis, recurenta – reclamantă invocând de fapt propria culpă.
Aşa fiind, recursul recurentei – reclamante este nefondat şi în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul formulat de către recurentul – pârât se constată că acesta invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea eronată a actului juridic dedus judecăţii şi, nicidecum a actelor cu valoare de probă administrate, în cauză, la care face trimitere din această perspectivă, astfel că acest motiv de recurs nu poate fi primit.
Referitor la cel de al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată, aşa cum s-a arătat deja în precedent, că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente reţinute, fiind îndeplinite toate condiţiile răspunderii pârâtului pentru fapta proprie, cu referire directă la prejudiciul produs din culpa acestuia atât timp cât actul administrativ în baza căruia s-a realizat demolarea construcţiei a fost desfiinţat ca nelegal, neavând relevanţă juridică, în cauză, împrejurarea că desfiinţarea actului juridic s-a pronunţat pe cale judecătorească ulterior faptului demolării, faţă de efectele juridice ale nulităţii actului, iar pretinsa culpă concurentă a recurentei – reclamante care nu ar fi solicitat suspendarea executării actului administrativ nu are legătură cu izvorul juridic al răspunderii recurentului – pârât.
Cât priveşte stabilirea prejudiciului, recurentul – pârât nu explică în ce constă încălcarea dispoziţiilor art. 494 C. civ. atât timp cât instanţa de apel a avut în vedere prejudiciul efectiv prin raportare la culpa ambelor părţi aşa cum s-a arătat deja, iar reverificarea cuantumului din perspectiva concluziilor expertizei efectuată în cauză, nu poate face obiectul analizei în recurs, critica nesubsumându-se motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, pentru toate considerentele arătate în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi acest recurs va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC O.C. SRL Bucureşti şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 226 din 12 mai 2009, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 612/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 616/2010. Comercial → |
|---|
