ICCJ. Decizia nr. 620/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 620/2010
Dosar nr. 7523/2/2008
Şedinţa publică din 17 februarie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, sub nr. 7523/2/2008, SC C. SA a formulat contestaţie împotriva somaţiei de plată – comunicare titlu executoriu transmisă din 7 noiembrie 2008 şi a contractului de cesiune de creanţă din 28 iunie 2002, completat prin actul adiţional din 23 octombrie 2008, încheiat între Ministerul Finanţelor Publice şi A.V.A.S. Bucureşti.
În motivarea contestaţiei, contestatoarea a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că nu are obligaţia de a achita în solidar cu utilizatorul final SC I.C. SRL Giurgiu suma totală de 69.570,23 lei echivalentul a 23.702.651,89 dolari.
A inovat şi excepţia prescripţiei extinctive, susţinând că din suma totală de 23.702.651,89 dolari, Ministerul Finanţelor Publice a plătit 1.516.246,14 dolari la data de 29 martie 2002 şi 1.697.474,67 dolari la 18 septembrie 2002, fiind îndeplinite condiţiile de prescripţie de şapte ani pentru sumele preluate de A.V.A.S.
În ceea ce priveşte contractul de cesiune de creanţă din 28 iunie 2002, încheiat între Ministerul Finanţelor Publice şi A.V.A.S. Bucureşti, reclamanta a susţinut că este lovit de nulitate absolută întrucât este încheiat fără respectarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 4 din OG nr. 29/2002. În lipsa acordurilor prevăzute de OG nr. 29/2002, A.V.A.S. a preluat cu valoare de titlu de constatare a creanţelor doar convenţia de garantare din 25 octombrie 1994, dispoziţiile OUG nr. 51/1998 neavând niciun efect legal.
Prin sentinţa comercială nr. 20/17 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de contestatoarea SC C. SA în contradictoriu cu A.V.A.S.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut în esenţă că A.V.A.S. a preluat de la Ministerul Finanţelor Publice prin contractul de cesiune de creanţă din 28 iunie 2002, modificat prin actul adiţional din 23 octombrie 2008, creanţa deţinută de Ministerul Finanţelor Publice împotriva SC C. SA în valoare de 2.915.247.330.597,64 lei corespunzătoare sumei de 87.471.413,34 dolari, cesiune ce a fost realizată cu respectarea dispoziţiilor OG nr. 29/2002 şi ale HG nr. 303/2002. Intimata A.V.A.S. a preluat şi pus în executare silită creanţa împotriva societăţii contestatoare cu respectarea dispoziţiilor art. 39 din OUG nr. 51/1998 şi ale art. 1 alin. (1) din OG nr. 29/2002 întrucât convenţia de cesiune de creanţă are ca obiect convenţia de garantare din 25 octombrie 1994, încheiată între Ministerul Finanţelor Publice în calitate de garant şi SC C. SA în calitate de împrumutat garant şi SC C. SA.în calitate de utilizator final.
În ceea ce priveşte nulitatea executării silite pentru lipsa calităţii procesuale pasive a societăţii contestatoare, a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât în toate convenţiile şi protocoalele nedenunţate, SC C. SA apare în calitate de debitor garantat de Ministerul Finanţelor Publice, fapt confirmat de contestatoare în raport de abilităţile conferite de HG nr. 409/1992. Că sumele împrumutate au ajuns la alte societăţi – subiecte de drept distincte – nu influenţează cu nimic calitatea societăţii contestatoare de împrumutat şi nici nu constituie un motiv de exonerare de la plata împrumutului. Au fost înlăturate şi susţinerile întemeiate pe dispoziţiile art. 1656 C. civ., întrucât din înscrisurile depuse la dosar rezultă doar statutul contestatoarei de obligat principal faţă de împrumutător şi faţă de garantul Ministerul Finanţelor Publice, nu statutul de fidejusor al SC I.C. SRL Giurgiu. Societatea contestatoare nu poate invoca drept cauză exoneratoare de la plată nici dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 91/1993, întrucât acestea nu stabilesc distincţia în funcţie de utilizatorul final, ci fac vorbire doar despre utilizator, care nu poate fi considerat altul decât împrumutatul din contractul de împrumut extern.
Şi critica vizând prescripţia extinctivă a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât creanţa preluată de A.V.A.S. nu era prescrisă în raport de cesiunea intervenită, iar actele de executare silită au fost făcute în termenul de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 20 din 17 februarie 2009 a declarat recurs contestatoarea SC C. SA, recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta arată că sentinţa menţionată rezultă dintr-o interpretare greşită a actului dedus judecăţii fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii întrucât convenţia din 1994 nu poate avea caracter de titlu constatator al creanţei în sensul art. 4 şi art. 5 alin. (1) din OG nr. 29/2002 întrucât această convenţie nu cuantifică niciun fel de creanţă certă, lichidă şi exigibilă, fiind o convenţie cadru care se referă numai la condiţiile de acordare a garanţiei. Termenul de valabilitate al convenţiei era expirat la data emiterii somaţiei de plată contestate - întrucât conform art. 6 din convenţie odată cu plata ultimei rate la creditul extern, încetează şi valabilitatea convenţiei. În mod greşit a fost reţinut de către instanţă caracterul de titlu executoriu, conform art. 39 din OUG nr. 51/1998, - al contractului de cesiune de creanţă, întrucât dispoziţiile legale menţionate se referă la cesionarea de active bancare şi nu la cesionarea de creanţe.
Cesiunea de creanţă din 28 iunie 2002 a fost încheiată în lipsa unor titluri constatatoare pentru creanţele certe, lichide şi exigibile iar cuantumul lor nu a fost probat cu documente justificate ceea ce duce la nulitatea contractului de cesiune.
- În mod greşit a fost reţinută solidaritatea contestatoarei cu utilizatorul final SC I.C SRL Giurgiu întrucât această calitate nu rezultă din nicio dispoziţie legală şi din niciun act anexat fapt ce contravine dispoziţiilor art. 1041 C. civ. Societatea contestatoare nu este debitor solidar cu debitorul beneficiar şi utilizatorul final al creditului acesta fiind unicul debitor în sensul dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 91/1993 şi HG nr. 409 din 27 iulie 1992.
- Instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune întrucât cesiunea de creanţă nu este un act de executare silită iar somaţia de plată contestată a fost emisă în afara termenului de prescripţie de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998.
Intimata A.V.A.S. a formulat întâmpinare prin care solicită în esenţă respingerea recursului ca nefondat întrucât motivele de nulitate a contractului de cesiune, invocate de recurentă nu au niciun temei legal iar executarea silită pentru executarea creanţei preluate a fost efectuată în termenul special de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate respectiv art. 304 pct. 8, 9 dar şi art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Primul motiv de recurs vizează nulitatea contractului de cesiune de creanţă din 28 iunie 2002 ca fiind încheiat în lipsa unor titluri constatatoare pentru creanţe certe, lichide şi exigibile prevăzute de OG nr. 29/2002 dar acest contract a fost încheiat pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor OG nr. 29/2002 privind instituirea unor măsuri pentru diminuarea datoriei publice, HG nr. 303/2002, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a dispoziţiilor OG nr. 29/2002, coroborate cu OUG nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 409/2001.
La art. 2.1 din contractul de cesiune este prevăzut obiectul contractului respectiv cesionarea creanţei deţinute asupra debitorului cedat SC C. SA, rezultată din executarea garanţiei emise de stat pentru împrumutul extern acordat debitorului cedat, valoarea nominală totală a creanţei fiind de 2.915.247.330.597,64 lei din care rate de capital, dobânzi şi comisioane; majorări şi penalităţi de întârziere; comision la fondul de risc; majorări şi penalităţi de întârziere pentru neplata comisionului la fondul de risc. Valoarea nominală preluată prin contractul de cesiune rezultă, şi din titlurile enunţate în protocolul din 5 ianuarie 2004 încheiat de A.V.A.S. şi SC C. SA în calitate de debitor.
Debitoarea cedată SC C. SA a fost notificată în condiţiile art. 1393 alin. (1) C. civ., (fapt necontestat de debitorul cedat) iar A.V.A.S. a pus în executare contractul de cesiune ce reprezintă titlu executoriu în raport de dispoziţiile art. 39 din OUG nr. 51/1998.
În Anexa A la contractul de cesiune de creanţă sunt menţionate şi identificate titlurile de constatare ale creanţelor, titluri recunoscute şi de SC C. SA prin Protocolul încheiat la 5 ianuarie 2004 cu A.V.A.S., astfel că motivul de nulitate al contractului de cesiune pentru lipsa unor titluri constatatoare conform OG nr. 29/2002 – este nefondat.
Convenţia din 1994 are caracter de titlu constatator al creanţei în sensul art. 4 şi art. 5 alin. (1) din OG nr. 29/2002, valoarea împrumutului fiind stabilită la art. 1.1 din contract, garantatul SC C. SA obligându-se să achite ratele de capital, dobânda, spezele şi comisioanele aferente.
Această convenţie a fost modificată prin amendamentul nr. 1 din data de 1 septembrie 1998 prin care se precizează că SC C. SA a solicitat emiterea de către Ministerul Finanţelor Publice a unei garanţii în numele şi contul statului în sumă totală de 18.500.000 dolari. plus costurile aferente pentru creditul extern contractat, SC C. SA având calitatea de garantat. Prin acest amendament a fost modificat şi punctul 2.1.3. din cadrul articolului 2 al convenţiei din 25 octombrie 1994 - capitolul Garanţii, de unde rezultă în mod clar obligaţia solidară de plată a SC C. SA, aspect reţinut corect de instanţa de fond. Recurenta arată că în mod greşit a fost reţinută calitatea sa de debitor în solidar cu utilizatorul final dar calitatea de debitor rezultă din actele menţionate respectiv convenţia din 25 octombrie 1994 modificată prin amendamentul din data de 1 septembrie 1998 având în vedere şi dispoziţiile art. 42 C. com. privind solidaritatea în materie comercială.
Contractul de cesiune de creanţă din 28 iunie 2002 a fost încheiat în conformitate cu prevederile OUG nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, care reglementează regimul juridic al creanţelor neperformante preluate la datoria publică internă, aspect stabilit cu caracter irevocabil şi prin sentinţa comercială nr. 119/2008 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în dosarul nr. 1020/2/2008.
Recurenta arată că prin contractul de cesiune, „A.V.A.S. a preluat cu titlu de creanţă numai convenţia din 1994 cu valabilitatea expirată" susţinere inexactă în raport de dispoziţiile art. 2.1 din contractul invocat întrucât A.V.A.S. a preluat creanţa debitorului cedat SC C. SA rezultată din executarea garanţiei emise de stat pentru împrumutul extern acordat debitorului cedat şi constatată prin titlurile de creanţă menţionate în Anexa A în care este precizată şi convenţia din 1994.
Ca urmare, A.V.A.S. având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OG nr. 29/2002 a preluat creanţa izvorâtă din convenţiile încheiate între M.F.P. şi SC C. SA În contractul de cesiune şi actele adiţionale sunt enumerate convenţiile de garanţie ce au caracter de titlu constatator al creanţei conform art. 4 din OG nr. 29/2002 iar contractul de cesiune are caracter de titlu executoriu în raport de dispoziţiile art. 39 din OUG nr. 51/1998.
Ultimul motiv de recurs vizează prescripţia extinctivă a executării creanţei, excepţie respinsă corect de instanţa de fond având în vedere dispoziţiile art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998, art. 7 alin. (3), art. 12 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958.
Creanţa preluată de A.V.A.S. prin contractul de cesiune de creanţă în care este inclusă şi creanţa achitată de M.F.P. în baza convenţiei din 1994 modificată prin Amendamentul nr. 1/1 septembrie 1998, este o creanţă cu executare succesivă căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Din graficul de rambursare la extern, după predarea către A.V.A.S. a debitelor, şi a actelor adiţionale la contractul de cesiune din 28 iunie 2002 rezultă că, M.F.P. a achitat ratele scadente şi dobânda aferentă conform garanţiei emise de stat pentru împrumutul extern acordat debitorului cedat SC C. SA, în perioada 18 septembrie 2002 – 19 septembrie 2008. Ca urmare termenul de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 a început să curgă succesiv, pentru fiecare rată achitată, conform art. 7 alin. (3). din Decretul nr. 167/1958.
Nu se poate susţine că A.V.A.S. a preluat o creanţă prescrisă, întrucât în perioada 1994 – 2002 au avut loc întreruperi ale prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, respectiv Amendamentul nr. 1 la convenţia din 1994 încheiat la data de 1 septembrie 1998; procesele – verbale de conciliere şi somaţiile emise în baza art. 23 alin. (2) din OG nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare precum şi titlurile executorii emise de M.F.P. în baza art. 25 alin. (4) din OG nr. 11/1996.
Întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie conform art. 17 din Decretul nr. 167/1958.
Dealtfel, în Protocolul din 5 ianuarie 2004 încheiat între A.V.A.S. şi SC C. SA în calitate de debitor, la capitolul III pct. c art. 3 părţile au prevăzut că până la finalizarea procedurilor de valorificare a drepturilor A.V.A.S. cu privire la creanţa cesionată de către M.F.P., SC C. SA rămâne în continuare obligată la plată alături de utilizatorii finali identificaţi la art. I pct. 3 iar metodele de valorificare ce vor fi aplicate de A.V.A.S. sunt cele prevăzute de OUG nr. 51/1998.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de SC C. SA Bucureşti, împotriva sentinţei comerciale nr. 20 din 17 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de contestatoarea SC C. SA Bucureşti, împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti nr. 20 din 17 februarie 2009, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 616/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 622/2010. Comercial → |
|---|
