ICCJ. Decizia nr. 707/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 707/2010
Dosar nr. 5805/2/2008
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2 din 8 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins cererea formulată de pârâta A.V.A.S. Bucureşti, primind calificarea acţiunii reclamanţilor D.V. şi D.A. drept contestaţie la executare.
De asemenea, instanţa a respins excepţiile tardivităţii, autorităţii de lucru judecat şi inadmisibilităţii invocate de pârâtă ca neîntemeiate, iar pe fond acţiunea formulată de reclamanţii D.V. şi D.A. împotriva A.V.A.S. Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată.
Prin cererea adresată instanţei, petenţii au solicitat să se constate că sumele de 1.710.372,86 dolari S.U.A. şi 952 lei pretinse de A.V.A.S. prin adresa din 9 septembrie 2008 reprezintă o plată nedatorată către reclamanţi prin raportare la sentinţa nr. 7 din 28 septembrie 1999 a Tribunalului Iaşi (judecător sindic).
În drept petenţii au invocat prevederile art. 44 – art. 46 din OUG nr. 51/1998; art. 992 şi urm. C. civ., precum şi cele ale art. 1092 C. civ.
În considerentele sentinţei, instanţa fondului a reţinut că excepţiile privind calificarea acţiunii reclamantei ca fiind contestaţie la executare, tardivitatea cererii, inadmisibilităţii şi autorităţii de lucru judecat sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
Prin petitul cererii de chemare în judecată nu se tinde la anularea executării silite, invocându-se nulitatea vreunui act de executare astfel că, în aceste condiţii, instanţa a dat eficienţă principiului disponibilităţii părţii, dreptului acesteia de a determina natura şi limitele cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, s-a avut în vedere că dispoziţiile OUG nr. 51/1998 nu se referă exclusiv la contestaţii la executare.
În ce priveşte tardivitatea cererii formulată în considerarea faptului că aceasta ar avea caracterul unei contestaţii la executare s-a reţinut că termenul de decădere prevăzut de art. 401 lit. c) C. proc. civ. nu are incidenţă în cauză, nefiind luată în considerare nici eventuala prescripţie extinctivă dată fiind adresa din 9 septembrie 2008.
Nici inadmisibilitatea cererii nu a fost reţinută câtă vreme cererea reclamanţilor nu a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
De asemenea, instanţa a considerat că este nefondată şi excepţia autorităţii de lucru judecat, reţinând că în raport de Decizia nr. 126 din 26 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin care a fost soluţionată o contestaţie la executare, nefiind îndeplinite prevederile art. 1201 C. proc. civ. în privinţa identităţii de obiect.
Pe fondul cauzei instanţa a reţinut că reclamanţii au susţinut că prin sentinţa nr. 7/28 septembrie 1999 a Tribunalului Iaşi – pronunţată în procedura insolvenţei, împotriva debitorului SC D.T.T.T. SRL – s-ar fi executat contractul de garanţie imobiliară din 11 februarie 1994 prin care, reclamantul D.V. a garantat cu apartamentul proprietatea sa pentru rambursarea creditului obţinut de societatea debitoare.
Petenţii au mai susţinut că, judecătorul sindic a autorizat vânzarea de către lichidator a apartamentului, iar terţul adjudecatar ar fi achitat prin două chitanţe din 30 iulie 1999 – suma de 55.000.000 lei care a fost repartizată către A.V.A.S., în cadrul procedurii.
Din sentinţa invocată s-a reţinut ca fiind relevant faptul că cele două chitanţe vizate de lichidator au constituit doar oferta de preţ pentru cumpărarea apartamentului de către un terţ, constituind doar acte prealabile perfectării vânzării.
S-a mai avut în vedere că, prin adresa din 2 noiembrie 2005 eliberată de lichidator către A.V.A.S. s-a menţionat că ofertantul nu s-a prezentat pentru perfectarea contractului de vânzare – cumpărare, motiv pentru care la 5 iunie 2007, imobilul în discuţie figura tor în proprietatea reclamantului, fiind afectat de sarcină, constând în contractul de ipotecă din 1994.
În condiţiile în care nu s-a dovedit că ar fi intervenit vânzarea – cumpărarea apartamentului, avându-se în vedere şi contractul de garanţie imobiliară, instanţa a considerat că reclamanţii pot fi urmăriţi în continuare de creditoare pentru diferenţa de creanţă rămasă neachitată.
Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii, care au invocat următoarele critici:
- Sentinţa atacată este nelegală, fiind dată fără o analiză laborioasă şi judicioasă a situaţiei de fapt şi a temeiului de drept.
Recurenţii consideră că, în mod inexplicabil s-a respins cererea lor prin care au solicitat să se constate că sumele de 1.710.372,86 dolari S.U.A. şi 952 ron reprezintă o plată nedatorată prin raportare la sentinţa nr. 7 din 28 septembrie 1999 a Tribunalului Galaţi, sentinţă prin care s-a executat contractul de garanţie imobiliară în discuţie, judecătorul sindic autorizând prin sentinţa menţionată, vânzarea imobilului proprietatea lor de către lichidatorul judiciar în procedura insolvenţei, distribuind suma totală obţinută de 61.000.000 rol creditoarei.
- Instanţa a încălcat toate dispoziţiile legale atunci când a reţinut că cele două chitanţe au constituit doar oferta de preţ pentru cumpărarea apartamentului, nefiind perfectată convenţia de vânzare – cumpărare.
Se consideră că, în cauză nu are relevanţă dacă vânzarea – cumpărarea s-a perfectat, instanţa nefiind învestită cu o acţiune în constatarea neîndeplinirii condiţiilor de valabilitate ale unui act juridic, ci cu o acţiune constând într-o plată nedatorată.
- Este greşită susţinerea instanţei cu privire la faptul că ipoteca este pe deplin valabilă şi că debitorii pot fi urmăriţi silit în continuare, întrucât nu mai datorează nicio sumă de bani către intimată întrucât conform dispoziţiilor art. 399 alin. (1) C. proc. civ., executarea silită s-a perimat, trecând mai mult de 6 luni de la data îndeplinirii ultimului act de executare.
Se mai susţine că instanţa a reţinut în mod greşit că nu ar fi îndeplinite din punct de vedere juridic condiţiile plăţii nedatorate, arătând că acţiunea s-a grefat pe adresa din 9 septembrie 2008 emisă de A.V.A.S. prin care s-a solicitat plata creanţei.
De asemenea, se invocă prevederile art. 44 din OUG nr. 51/1998 motiv pentru care recurenţii susţin că au invocat şi prevederile art. 389 alin. (1) C. proc. civ.
Instanţa a ignorat Decizia nr. 774 din 8 septembrie 2003 a Curţii de Apel Iaşi prin care a fost înlăturată răspunderea personală a administratorului societăţii debitoare (D.V.), fiind înlăturată şi obligaţia cu privire la suportarea pasivului societăţii.
Cum procedura falimentului declanşată împotriva SC D.T.T.T. SRL Paşcani a fost închisă, instanţa trebuia să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 1800 C. civ. privind modurile de stingere a ipotecilor şi privilegiilor.
Prin întâmpinarea depusă la 25 septembrie 2009, intimata A.V.A.S. Bucureşti a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea adresată instanţei, petenţii au solicitat să se constate că sumele de 1.710.372,86 dolari S.U.A. şi 952 ron pretinse de creditoarea A.V.A.S. Bucureşti reprezintă o plată nedatorată de ei, raportat la sentinţa nr. 7 din 29 septembrie 1999 a Tribunalului Iaşi – prin judecătorul sindic.
Petenţii şi-au întemeiat demersul judiciar peprevederile art. 44 – art. 46 din OUG nr. 51/1998 şi urm., art. 992 şi art. 1092 C. civ.
Prima instanţă, respectând dreptul de disponibilitate al părţilor, care au susţinut în mod consecvent – sub aspectul denumirii şi obiectului acţiunii că este cel arătat prin cererea introductivă – a statuat că în cauză sunt incidente prevederile art. 44 şi art. 45 din OUG nr. 51/1998 în ceea ce priveşte procedura aplicabilă, fiind vorba de un litigiu ce se poartă în legătură cu creanţele neperformante preluate la datoria publică, în care A.V.A.S. este parte.
De asemenea, instanţa avut în vedere, la calificarea acţiunii şi prevederile art. 45 din acelaşi act normativ potrivit cu care – cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.S. Bucureşti sunt de competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul său, după caz, domiciliul pârâtului.
Cu privire la creanţa pentru care A.V.A.S. a pornit executarea silită se reţine că, aceasta derivă dintr-un contract de garanţie ipotecară prin care petenţii au garantat cu apartamentul proprietatea lor, creditul acordat de B.A. SA societăţii SC D.T.T.T. SRL Paşcani.
Cu raportare strictă la motivele de recurs invocate de recurenţi, Înalta Curte, având în vedere faptul că aceştia s-au prevalat în demersul lor judiciar de situaţia că intimata ar fi pornit executarea silită pentru o sumă nedatorată (invocând incidenţa art. 992 şi art. 1092 C. civ.), constată că acestea sunt nefondate, instanţa anterioară pronunţând o sentinţă legală şi temeinică.
Astfel, faţă de susţinerea reclamanţilor conform căreia imobilul cu care s-a garantat creditul societăţii ar fi fost vândut în cadrul procedurii de lichidare ce s-a derulat împotriva societăţii debitoare, iar suma obţinută ar fi fost distribuită creditoarei, se impun o serie de observaţii.
Pe de o parte, în cadrul procedurii de executare colectivă a creanţelor deţinute împotriva societăţii debitoare (Legea nr. 64/1995 – la acea dată) pot fi urmărite doar bunurile societăţii, iar nu şi cele ale terţelor persoane faţă de procedură, cărora legea nu le-a atribuit calitatea de participanţi în cadrul acesteia.
Reclamanţii erau terţi faţă de procedura de insolvenţă, iar bunul proprietatea lor nu putea fi urmărit eventual, decât pe calea unei executări silite în condiţiile dreptului comun astfel că, erau îndreptăţiţi să intervină pe calea unei contestaţii în cadrul procedurii insolvenţei pentru a-şi proteja bunul.
Or, în condiţiile în care recurentul D.V. a avut calitatea de administrator social al debitoarei deşi a avut cunoştinţă de executarea bunului proprietatea sa, în cadrul procedurii speciale îndreptată împotriva societăţii, a preferat să stea în pasivitate.
Pe de altă parte, aşa cum a constatat şi prima instanţă, în cauză nu s-a făcut pe deplin dovada că imobilul ipotecat ar fi fost înstrăinat în condiţiile arătate câtă vreme pretinsele dovezi de plată sunt anterioare hotărârii judecătorului sindic prin care s-a autorizat vânzarea imobilului, iar formalităţile ulterioare de perfectare a actului de vânzare, de efectuare a menţiunilor necesare la C.F. şi de radiere a ipotecii nu s-a mai făcut, drept dovadă fiind actele din care rezultă că imobilul figurează tot în proprietatea reclamanţilor şi că ipoteca nu a fost radiată.
Chiar şi în situaţia în care s-ar fi putut stabili cu exactitate că imobilul ar fi fost executat silit, interes în promovarea unei contestaţii la executarea silită pornită de A.V.A.S. ar fi avut noii proprietari ai acestuia şi nu contestatorii care au pierdut proprietatea asupra imobilului în discuţie.
Nu pot fi primite nici criticile privind pretinsa interpretare şi aplicare greşită a prevederilor art. 992 şi art. 109 C. civ., instanţa reţinând în mod corect că acestea nu au aplicabilitate în cauză.
Este adevărat că orice plată presupune existenţa unei datorii şi că, dacă această datorie nu există, plata trebuie să fie restituită celui care a făcut-o numai că, în cauză, reclamanţii nu au făcut dovada efectuării unei plăţi din eroare, în lipsa unei creanţe.
În atare situaţie, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, urmează a fi menţinută prin respingerea recursului ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.V. şi D.A. împotriva sentinţei nr. 2 din 8 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 705/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 709/2010. Comercial → |
|---|
