ICCJ. Decizia nr. 700/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 700/2010
Dosar nr. 41046/3/2006
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 13954 din 26 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte cererea precizată formulată de A.V.A.S. Bucureşti împotriva pârâtei SC A.C. SA şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 6.369,20 lei despăgubiri, din care suma de 1.325,42 lei dobânzi şi suma de 5.043,78 lei penalităţi aferente ratelor nr. 7 şi 8.
A respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 186.465 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului ca urmare a diminuării activului net.
A obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 2.000 lei către reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut în legătură cu obligaţia pârâtei de a plăti dobânzi şi penalităţi, că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 21 din OG nr. 25/2002 aplicate situaţiei de fapt stabilită corespunzător obligaţiilor contractuale asumate de pârâtă.
Cât priveşte cererea de acordare a daunelor interese în cuantum de 186.465 lei, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, întrucât nu s-au apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile a pârâtei pentru acest prejudiciu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen A.V.A.S. şi prin Decizia comercială nr. 26 din 22 ianuarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut că în mod corect a apreciat tribunalul că nu s-a făcut dovada încălcării de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin contract (clauza 7.3. şi 7.7.), astfel încât să se probeze existenţa faptei ilicite pentru acest capăt de cerere; simplul fapt al participării la A.G.A. a SC A.C. SA a asociaţiei ce a cumpărat pachetul de acţiuni de 40% de la F.P.S. (A.V.A.S.) nu este de natură a face dovada defectuoasei administrări a societăţii comerciale de către acţionarul intimat şi cu atât mai puţin a legăturii acestuia cu declanşarea insolvenţei societăţii; că din actele dosarului nu rezultă că asociaţia pârâtă a participat la administrarea societăţii, că a luat decizii individual creând prejudicii A.V.A.S. şi nici că a participat la diminuarea activului net contabil (ca diferenţă între activul total şi datoriile totale ale societăţii) de vreme ce înstrăinările de active invocate de apelantă nu au fost fapte voluntare ale pârâtei intimate, ci executări silite în baza unor hotărâri judecătoreşti prin care societatea a fost obligată la înstrăinare; că parcul de maşini agricole a ieşit din patrimoniu ca urmare a amortizării acestuia, iar activele imobilizate ale societăţii au fost preluate de lichidatorul judiciar; că asociaţia SC A.C. SA nu s-a dovedit că ar fi luat vreo hotărâre, ca acţionar cu 40% acţiuni din capitalul societăţii, prin care să fi diminuat activul net contabil.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.V.A.S. Bucureşti, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii apelului şi schimbarea în parte a sentinţei nr. 13954 din 26 noiembrie 2007 în sensul obligării intimatei – pârâte la plata sumei de 186.465 ron reprezentând valoarea prejudiciilor create A.V.A.S. Bucureşti, stabilite prin expertiza contabilă întocmită în cauză, şi menţinerea celorlalte dispoziţii.
În dezvoltarea în fapt a recursului, s-a susţinut, în esenţă, că prin OG nr. 25/2002, cu modificările şi completările ulterioare, a fost instituit prin lege dreptul autorităţii de a cere şi a obţine daune – interese în cazul desfiinţării contractului de vânzare – cumpărare de acţiuni; că dispoziţiile art. 21 alin. (1) indice 1 din OG nr. 25/2002 arată exemplificativ şi nu limitativ categoriile de daune interese pe care A.V.A.S. le poate solicita pentru repararea prejudiciului în cazul rezoluţiunii contractului; că sarcina probei existenţei prejudiciului şi a culpei pârâtei incumbă creditorului, cu excepţia situaţiilor în care întinderea prejudiciilor este fixată de lege şi culpa este prezumată; că o astfel de excepţie se instituie prin OG nr. 40/2003 pentru modificarea şi completarea OG nr. 25/2002 prin care a fost înlăturat orice dubiu asupra necesităţii probării existenţei unui prejudiciu, a culpei cumpărătorului şi implicit a legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi fapta prejudiciabilă, art. 21 prevăzând că stabilirea şi întinderea prejudiciilor se vor face în baza unei expertize financiar contabile prevăzută în mod imperativ de către legiuitor.
S-a mai arătat că în cadrul probatoriului administrat se poate observa că începând cu anul 1997 şi până în anul 2002 în cadrul şedinţelor A.G.A. a SC A.C. SA au fost discutate şi aprobate printre altele contractarea de către societate de credite bancare şi ipotecarea bunurilor societăţii până la acoperirea garanţiilor solicitate de creditor, în acest sens fiind hotărârea nr. 1/6 din 22 aprilie 1997, hotărârea nr. 1/7 din 22 aprilie 1997, procesul verbal din 15 aprilie 1998, procesul verbal din 29 martie 2002; că expertiza efectuată în cauză a relevat un prejudiciu creat A.V.A.S. în cuantum de 186.465 ron, constând în deprecierea activului net contabil în perioada de valabilitate a contractului de vânzare – cumpărare de acţiuni.
Intimata SC A.C. SA, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă.
Criticile aduse deciziei vizează nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate în ce priveşte respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 186.465 lei reprezentând prejudiciul cauzat A.V.A.S. în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) din OG nr. 25/2002 cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţa de apel, în mod întemeiat a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile a pârâtei întrucât nu s-a făcut dovada existenţei faptei ilicite pentru acest capăt de cerere.
În cauză nu s-a făcut dovada încălcării de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin contract şi reaua credinţă în exercitarea dreptului de acţionar.
Existenţa unui prejudiciu nu generează răspunderea debitorului până nu se vor proba fapta ilicită a debitorului şi legătura de cauzalitate între prejudiciu şi faptă.
Reclamanta nu a dovedit nici fapta prejudiciabilă a pârâtei şi nici împrejurarea că aceasta ar fi cauzat diminuarea activului net contabil, scăderea valorii acţiunilor şi respectiv o legătură de cauzalitate dintre acestea.
Referitor la criticile recurentei referitoare la prezumarea prejudiciului în contextul dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din OG nr. 25/2002 instanţa de apel a apreciat corect că nu are suport, de vreme ce textul vizează „stabilirea prejudiciilor şi a întinderii daunelor interese".
„Stabilirea prejudiciilor" ca sintagmă folosită de legiuitor priveşte chiar indentificarea prejudiciilor sub aspectul existenţei lor. A admite altfel, adică a prezumării prejudiciului, înseamnă a goli de conţinut această sintagmă, fiind suficientă numai expertizarea întinderii daunelor interese.
Restul criticilor vizează aspecte ce ţin de reaprecierea situaţiei de fapt, prin reanalizarea probelor şi a concludenţei acestora, încât nu sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul din cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare corectă a dispoziţiilor art. 21 din OG nr. 25/2002, modificată şi completată, astfel că hotărârea atacată nu este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. se va obliga recurenta – reclamantă să plătească intimatei – pârâte 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 26 din 22 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Obligă recurenta – reclamantă să plătească intimatei – pârâte SC A.C. SA 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 670/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 704/2010. Comercial → |
|---|
