ICCJ. Decizia nr. 773/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 773/2010
Dosar nr. 3513/3/2008
Şedinţa publică de la 25 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 10 ianuarie 2006 reclamanta SC E. SRL Braşov cheamă în judecată pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti solicitând instanţei obligarea pârâtei la achitarea sumei de 902.529,81 lei, echivalent al sumei de 245.700 euro, cu titlu de daune interese, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 237/ C din 20 martie 2006 Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, admite excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Braşov, invocată de pârâtă, şi declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 5 şi 10 alin. (1) pct. 1 şi 4 C. proc. civ.
Prin Sentinţa comercială nr. 4685 din 8 iunie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a-VI-a comercială, respinge excepţia de necompetenţă teritorială, invocată de reclamantă, admite excepţia prematurităţii invocată de pârâtă, şi respinge acţiunea reclamantei ca prematură, faţă de faptul că reclamanta nu a dovedit parcurgerea procedurii de conciliere directă cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ.
Apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinţei menţionate este admis prin Decizia comercială nr. 171 din 26 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-V-a comercială, care desfiinţează în parte sentinţa apelată în sensul că respinge excepţia prematurităţii acţiunii ca neîntemeiată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii, menţinând celelalte dispoziţii, instanţa apreciind că pârâta intimată nu a făcut dovada vătămării pe care a suferit-o ca urmare a convocării la conciliere cu o zi mai devreme decât durata prevăzută de art. 7201 alin. (3) C. proc. civ.
Recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei de mai sus este respins ca nefondat prin decizia nr. 3330 din 25 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, care reţine că acţiunea nu este prematur introdusă, procedura prealabilă a concilierii prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. fiind îndeplinită, termenul de 15 zile prevăzut de art. 7201 alin. (3) C. proc. civ. fiind unul de recomandare şi nu de decădere, iar recurenta pârâtă nedovedind o vătămare prin reducerea acestui termen cu o zi.
Prin Sentinţa comercială nr. 12959 din 27 noiembrie 2008, pronunţată în reluarea judecăţii, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite cererea precizată la 27 noiembrie 2008, formulată de reclamantă, şi obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 1.211.310 lei despăgubiri, cu 16.814,22 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, reţinând, în acest sens, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1977, modificată prin Legea nr. 99/1999, aplicabile în lumina art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 întrucât contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 110, invocat, s-a încheiat la 6 aprilie 1995, iar pârâta, ca instituţie implicată în procesul de privatizare – ca succesoare a F.P.S. şi A.P.A.P.S., are obligaţia legală de a plăti reclamantei o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a spaţiului comercial din litigiu în temeiul Deciziei civile nr. 1312 din 16 decembrie 2003 a Tribunalului Braşov, rămasă irevocabilă, echivalentul bănesc al prejudiciului suportat de reclamantă fiind reprezentat, în lipsa altor criterii stabilite de legea incidentă, de valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu din momentul pronunţării hotărârii, valoare stabilită - în speţă - prin expertiza administrată. Mai reţine instanţa că nici excepţia mali procesus, invocată de pârâtă, nu poate fi reţinută, pe de o parte pentru că este aplicabilă numai în materia contractului de vânzare cumpărare - în condiţiile art. 1351 C. civ., iar, pe de altă parte, pentru că pârâta nu a indicat ce excepţii peremptorii sau ce apărări de fond, care ar fi putut duce la anularea sau respingerea cererii de retrocedare a imobilului din litigiu către foştii proprietari, ar fi fost în măsură să le ridice, spre a se putea aprecia temeinicia acestora.
Apelul declarat de apelanta pârâtă împotriva sentinţei instanţei de fond este respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 204 din 23 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care, confirmând soluţia primei instanţe, reţine că, întrucât în cauză nu se urmăreşte valorificarea unui drept născut în cursul procesului de privatizare, ci valorificarea dreptului la despăgubire, născut ulterior acestui proces, sub aspectul prescripţiei extinctive nu sunt incidente dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 şi ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, cum susţine pârâta apelantă, ci dispoziţiile de drept comun ale Decizia nr. 167/1958 care prevăd un termen de 3 ani, ce curge de la data rămânerii irevocabile a Deciziei nr. 1312 din 16 decembrie 2003 de restituire a imobilului în discuţie, astfel că înregistrarea acţiunii la 10 ianuarie 2006 s-a făcut înainte de împlinirea menţionatului termen, precum şi că acţiunea reclamantei se întemeiază pe dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, rămase aplicabile în speţă pentru contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, şi care instituie în mod expres o răspundere specială în sarcina apelantei, şi în favoarea intimatei, în sensul plăţii despăgubirii, nefiind incidente dispoziţiile art. 1336 C. civ., cum susţine apelanta, astfel că intimata reclamantă are calitate procesuală activă, imobilul retrocedat găsindu-se în patrimoniul său la momentul restituirii, iar apelanta pârâtă are calitate procesuală pasivă ca autoritate implicată în procesul de privatizare în cauză. Reţine, de asemenea, instanţa de apel că şi excepţia mali procesus a fost corect respinsă de instanţa de fond, întrucât ea nu a fost susţinută cu probe de către pârâta apelantă, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 1351 C. civ. care ar fi justificat invocarea ei, iar opozabilitatea hotărârii de retrocedare a imobilului neprezentând relevanţă câtă vreme acţiunea reclamantei nu se întemeiază pe dispoziţiile respectivei hotărâri, ci pe răspunderea instituită în baza art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997. Mai reţine instanţa de control judiciar, că în lipsa stabilirii prin dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 a unor criterii pentru evaluarea imobilului restituit, s-a aplicat corect principiul de drept comun referitor la repararea integrală a prejudiciului, în raport cu care valoarea reală a imobilului este valoarea sa de piaţă, ceea ce nu echivalează sub aspectul material cu o îmbogăţire fără just temei a reclamantei, valoarea contabilă neconstituind un criteriu just câtă vreme poate fi scăzută sau crescută în mod artificial, iar numărul de acţiuni deţinute de pârâta apelantă asupra capitalului social al societăţii comerciale privatizate, şi vândute în procesul de privatizare, neavând relevanţă în stabilirea coparticipării altor acţionari la repararea prejudiciului în litigiu, câtă vreme obligaţia legală de reparare revine integral autorităţii implicate în menţionatul proces, deci apelantei pârâte, imobilul retrocedat fiind preluat anterior de la adevăraţii proprietari de către stat, în speţă nefiind incidente nici dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002.
Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia şi fie modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului în sensul admiterii excepţiei prescripţiei, cu respingerea în consecinţă a cererii de chemare în judecată, sau în sensul admiterii celorlalte excepţii invocate, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca neîntemeiată, fie în principal casarea hotărârilor criticate în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea stabilirii cadrului procesual şi administrării probatoriului ce poate duce la soluţionarea corectă a cauzei, iar în subsidiar modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, respectiv stabilirea despăgubirii la valoarea contabilă a imobilului din momentul privatizării din care să se scadă amortizarea şi să fie aplicat indicele de inflaţie.
În fundamentarea recursului său pârâta recurentă critică instanţa de apel pentru încălcarea dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002, privind termenul special de prescripţie de 1 lună, şi a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, privind termenul special de prescripţie de 3 luni, dispoziţii incidente în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, deci incidente – potrivit opiniei recurentei – şi în cauza de faţă, întrucât reclamanta intimată cere valorificarea unui drept prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997 – art. 324, respectiv repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, reparare ce cade în sarcina instituţiei publice implicate în procesul de privatizare, astfel că în mod eronat instanţa nu a admis excepţia prescripţiei acţiunii introdusă după împlinirea termenelor speciale de prescripţie menţionate.
Recurenta critică instanţa de control judiciar şi pentru respingerea nelegală a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, încălcând astfel art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, întrucât nu a reţinut că recurenta nu a avut calitatea de proprietar al imobilului retrocedat, drept ce i-a fost transmis reclamantei intimate, recurenta nefiind astfel răspunzătoare de mişcările din patrimoniul intimatei, ori de litigiile privind imobile proprietate a acesteia.
Recurenta reproşează, de asemenea, instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor art. 1351 C. civ. prin respingerea nelegală a excepţiei procesului rău condus, reţinând greşit că recurenta ar fi fost partea obligată să intervină în procesul de revendicare, deşi intimata s-a aflat în culpă prin neformularea în acel proces a unei cereri de chemare în garanţie a recurentei.
Mai critică recurenta instanţa de apel şi pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 cu privire la cuantumul despăgubirilor care trebuia raportat la valoarea contabilă a imobilului din litigiu, cum era consemnată în registrele contabile ale intimatei la data când societatea a fost privatizată, şi nu la „valoarea de piaţă”, amortizarea trebuind să fi fost aplicată doar la data de 6 aprilie 1995, data încheierii contractului de privatizare, expertiza administrată în cauză fiind eronată sub acest aspect, expertul nerăspunzând – de altfel – nici la obiecţiunile formulate de pârâtă. Cu privire la determinarea aceluiaşi cuantum susţine recurenta şi că ar fi trebuit eventual să suporte doar 70% din valoarea contabilă a imobilului restituit, aşa cum a fost ea precizată în dosarul de privatizare, proporţional cu cota deţinută din capitalul social al societăţii privatizare, obligarea sa la un cuantum mai mare fiind lipsită de fundament legal, fiind şi nedrept ca ceilalţi acţionari să nu suporte şi ei o cotă corespunzătoare din menţionatul cuantum.
Recurenta reproşează instanţei de apel şi ignorarea faptului că art. 324 din Legea nr. 99/1999 nu cuprinde nici o menţiune referitoare la acordarea de despăgubiri la nivelul valorii de piaţă a activului, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, care modifică O.U.G. nr. 88/1997 şi Legea nr. 99/1999, şi care precizează că despăgubirea acordată nu poate depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător pentru acţiunile preluate, în caz contrar ajungându-se la o îmbogăţire fără justă cauză a intimatei reclamante.
Examinând recursul pârâtei prin prisma motivului de nelegalitate invocat se constată că acesta nu este fondat, decizia recurată fiind legală şi temeinică, iar criticile recurentei împotriva acesteia neputând fi admise.
Se constată, în acest sens, că toate criticile avansate de recurentă în recurs au fost formulate de aceeaşi parte şi în faza apelului, fiind judicios respinse de instanţa de control judiciar, care a confirmat întemeiat soluţia primei instanţe.
Se reţine în acest sens că acţiunea reclamantei intimate a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 şi nu pe dispoziţiile art. 1336 şi următoarele C. civ., pârâta recurentă, ca autoritate implicată în procesul de privatizare, fiind obligată prin lege să despăgubească pe reclamanta intimată, ca societate privatizată, pentru prejudiciul suportat prin retrocedarea imobilului din patrimoniul său către foştii proprietari, despăgubirea nefiind raportată de lege la procentul deţinut de menţionata autoritate în capitalul social al societăţii care se privatizează, precum şi că, în speţă fiind vorba de un contract de vânzare cumpărare de acţiuni încheiat în 1995, nu sunt incidente dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, precum şi că acţiunea reclamantei intimate nu vizează un act îndeplinit în procesul de privatizare, sau valorificarea unui drept decurgând din acest proces, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 sau ale art. 39 din Legea nr. 137/2002, astfel că în mod judicios instanţa de apel a respins atât excepţia prescripţiei dreptului reclamantei la acţiune - apreciind corect ca incidente în cauză dispoziţiile Decizia nr. 167/1958 şi a termenului de prescripţie de drept comun de 3 ani, neîmplinit până la data introducerii acţiunii de faţă, cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei recurente - care este autoritatea vizată de lege, implicată în procesul de privatizare şi în sarcina căreia legea prevede această răspundere legală invocată în speţă, ca şi excepţia mali procesus - faţă de faptul că menţionata răspundere a pârâtei recurente decurge din dispoziţiile legii şi nu din hotărârea judecătorească de retrocedare a imobilului din litigiu, aflat anterior în patrimoniul reclamantei intimate şi care nu-i fusese vândut acesteia de către recurenta pârâtă. Se reţine, deasemenea, că în mod judicios instanţa criticată a dat eficienţă principiului de drept comun de reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamanta intimată, ca urmare a retrocedării imobilului, faţă de inexistenţa în dispoziţiile legale speciale a unor criterii de evaluare a acestuia şi faţă de neincidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 137/2002, respectiv ale art. 30 alin. (1), care nu pot retroactiva, criticile recurentei cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate intimatei fiind, de altfel, critici de netemeinicie, vizând în special expertiza administrată în cauză, şi nu critici de nelegalitate.
Faţă de cele de mai sus toate criticile recurentei, întemeiate pe greşita aplicare a legii de către instanţa de apel, nu sunt fondate şi urmează a fi respinse, astfel că, dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul recurentei pârâte, declarat împotriva deciziei instanţei menţionate, urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate de voturi:
Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 204 din 23 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2150/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2147/2010. Comercial → |
|---|
