ICCJ. Decizia nr. 729/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 729/2010
Dosar nr. 3030/3/2007
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 7889 din 3 octombrie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins ca prescrisă acţiunea formulată de A.A.I.P. Câlnău formulată împotriva pârâtei A.D.S.
Prin cererea înregistrată la 24 aprilie 2003, reclamanta a sesizat instanţa cu o acţiune în reducerea preţului de cumpărare a unui număr de 798.826 acţiuni, reprezentând 69,95% din capitalul social al SC V.V.M.B. SA – respectiv cu 9.000.000 dolari SUA achiziţionate prin contract de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. 90 din 19 decembrie 2000, încheiat între M.A.A.P. De asemenea, reclamanta a solicitat şi anularea menţiunii „libere de orice sarcini” inserate în contract la art. 2.1.
În considerentele acţiunii, instanţa fondului a reţinut că cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1303, 1337 şi urm. C. civ. şi art. 1352 C. civ. şi urm.
Reclamanta a susţinut prin acţiune că a achiziţionat acţiunile societăţii privatizate având în vedere patrimoniul important al acesteia şi datoriile prezentate, valoarea contractului fiind de 11.727.259,72 dolari SUA. Cu bună – credinţă a achitat avansul şi ratele contractuale însă, ulterior a constatat că există neconcordanţe majore între patrimoniu şi situaţia reală a societăţii.
Prin încheierea din 12 februarie 2004 instanţa a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, considerând necesară administrarea probelor pentru dovedirea caracterului viciilor, iar în cauză s-au efectuat două expertize (agricolă şi contabilă).
Instanţa a avut în vedere că reclamanta a invocat ca temei al cererii sale, existenţa unor vicii ascunse ale acţiunilor achiziţionate, vicii ce au constat în aceea că documentaţia de privatizare a avut omisiuni importante şi date eronate ce au ascuns un prejudiciu important, calculat de expertul contabil la suma de 19.595.717 lei.
S-a mai reţinut că neconcordanţele majore între situaţia prezentată şi situaţia reală a societăţii au constat în: neprezentarea situaţiei sechestrelor instituite pe bunurile societăţii, împrejurarea că Ferma nr. 2 este revendicată, existenţa altor datorii, faptul că pe 20% din suprafaţa concesionarului este plantată viţă de vie cu vârsta mai mare de 36 ani, situaţia instalaţiei de răcire ce trebuie înlocuită, ipoteci, gajuri, alte obligaţii de plată (amenzi, T.V.A., majorări de întârziere).
S-a arătat de către instanţă că, pentru a se putea aprecia că pretinsele vicii au fost ascunse cu viclenie de vânzător trebuie stabilit dacă acesta cunoştea existenţa acestora şi dacă a fost de rea -credinţă.
Pe acest aspect s-a constatat, că M.A.A.P. care avea calitatea de instituţie publică implicată în procedura de privatizare a întocmit raportul de evaluare şi prezentare în baza datelor oferite de conducerea societăţii, fără ca aceste persoane să fie prepuşii săi, iar raportul de evaluare a fost întocmit de un expert evaluator.
Viciile despre care se pretinde că ar afecta contractul – se apreciază de către instanţă – puteau fi cunoscute prin efectuarea unui audit propriu, iar o asemenea dovadă nu s-a făcut.
S-a considerat că, în cauză sunt incidente prevederile art. 11 din Decizia nr. 167/1958 conform cu care viciile ascunse ale unui lucru transmis sau al unei lucrări executate începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau a lucrării.
Reţinându-se că pretinsele vicii nu au fost ascunse cu viclenie de vânzător s-a apreciat că termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 5 din Decizia nr. 167/1958 s-a împlinit la 19 iunie 2002, deci înainte de promovarea acţiunii.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia nr. 50 din 30 ianuarie 2007 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, care a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că atât situaţia de fapt cât şi aplicarea legii privind prescripţia dreptului la acţiune, având un obiect patrimonial s-a făcut greşit.
S-a considerat că obiectul judecăţii şi cauza juridică a acţiunii sunt cele arătate de reclamantă prin acţiune, respectiv daunele ce i s-ar fi cauzat cu prilejul încheierii contractului de vânzare – cumpărare, răspundere întemeiată pe garanţia pentru evicţiune ce incumbă vânzătorului, precum şi pentru viciile ascunse ale lucrului, indicându-se în mod expres ca temei de drept art. 1337 C. civ., iar motivarea cererii şi pe considerentul unor vicii ascunse ale patrimoniului societăţii privatizate nu schimbă cauza juridică a acţiunii.
S-a mai reţinut că prima instanţă a făcut confuzii între lucrurile materiale susceptibile de a avea vicii ascunse şi bunurile încorporate, acţiunile, care nu pot prezenta astfel de defecte, şi chiar dacă reclamanta nu a spus în mod expres, a arătat că patrimoniul societăţii prezintă de fapt vicii ascunse atât sub aspectul activului, cât şi al pasivului.
Instanţa apelului a considerat că, faţă de situaţia de fapt şi de clarificările în drept, normele legale aplicabile privitoare la prescripţia extinctivă nu sunt cele referitoare la viciile ascunse, ci normele generale privitoare la prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune având un obiect patrimonial ce reglementează termenul de prescripţie de trei ani, termen ce începe să curgă de la naşterea raportului juridic, respectiv de la transmiterea proprietăţii asupra acţiunilor şi care nu se împlinise la data de 24 aprilie 2003 când s-a formulat acţiunea.
Recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 2477 din 21 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
În considerentele deciziei s-a reţinut că instanţa de apel are obligaţia respectării dispoziţiilor ar.292 alin. (2) C. proc. civ., respectiv să procedeze la reanalizarea situaţiei de fapt ce dă expresia caracterului devolutiv al apelului, constatând astfel, că s-a procedat la corecta stabilire a situaţiei de fapt raportat la care a stabilit normele de drept aplicabile.
S-a constatat că, însăşi instanţa de apel a arătat că a avut în vedere evaluarea dovezilor administrate, a hotărârii atacate în limitele cererii de apel dar şi cu aplicarea corectă a dispoziţiilor Dec. nr. 167/1958, reţinând că motivarea cererii, şi pe considerentul existenţei unor vicii ascunse a acţiunilor nu schimbă cauza juridică a acţiunii.
Instanţa apelului a mai reţinut că nu s-a procedat la recalificarea acţiunii, iar dreptul la apărare al pârâtei nu a fost încălcat.
De asemenea, au fost înlăturate criticile privind aplicarea greşită a termenului de prescripţie, considerându-se că, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 3 alin. (1) şi (7) din Decizia nr. 167/1958, respectiv termenul de trei ani, ce a început să curgă de la 19 decembrie 2003, nefiind împlinit la data introducerii acţiunii.
S-a mai reţinut că, justificat, instanţa de apel a procedat la desfiinţarea sentinţei şi a trimis cauza spre rejudecare pe fond, ocazie cu care se vor avea în vedere probele administrate respectiv expertizele tehnică şi contabilă, probe câştigate cauzei, în vederea stabilirii întinderii prejudiciului, respectiv cuantumul preţului real al acţiunilor.
Prin Sentinţa nr. 5970 din 29 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa fondului a reţinut că, în cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii pârâtei în baza garanţiei pentru evicţiune.
S-a avut în vedere că evicţiunea este primită ca fiind pierderea proprietăţii sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar, funcţionând atât în ipoteza tulburării de drept, cât şi în aceea a tulburării de fapt.
Că, potrivit art. 1348 C. civ., în cazul unei evicţiuni parţiale, cumpărătorul are dreptul de a cere valoarea, în momentul evicţiunii corespunzător părţii cu care a fost evins.
S-a reţinut că, de la momentul încheierii contractului, reclamanta nu a pierdut dreptul de proprietate asupra acţiunilor şi nu a fost tulburată în exercitarea niciuneia dintre prerogativele sale de proprietar, neavând loc o evicţiune, nici chiar parţială.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 109 din 2 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, care a schimbat sentinţa în tot, în sensul că a admis acţiunea reclamantei, iar pe cale de consecinţă a dispus reducerea preţului de vânzare aferent celor 798.826 acţiuni deţinute la SC V.V.M. SA cu suma de 24.404.134,30 lei.
A fost anulată menţiunea „libere de orice sarcini” prevăzută de art. 2.1 din contractul de vânzare – cumpărare acţiuni din 19 decembrie 2000, iar pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată de 477.238,43 lei, reprezentând taxa de timbru, timbru judiciar, onorariu de expert, în fond şi în apel.
Instanţa apelului a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 19 decembrie 2000, reclamanta a cumpărat de la M.A.A.P. un număr de 798.826 acţiuni, reprezentând 69,95% din capitalul social al societăţii SC V.V.M. SA (contract de vânzare /cumpărare acţiuni 90 din 19 decembrie 2000), contract ce a fost modificat prin actul adiţional nr. 1 din 8 noiembrie 2001. Preţul acţiunilor a fost stabilit la 300.358.576.000 lei, adică 376.000 lei/acţiune.
Pe parcursul derulării contractului, reclamanta a constatat că există inadvertenţe serioase între situaţia reală financiară şi juridică a societăţii şi informaţiile cuprinse în dosarul de prezentare privind oferta de vânzare acţiuni prin negociere directă, rezultând din probele administrate în cauză că, preţul real al unei acţiuni stabilit pe baza activului net contabil de la data de 30 iunie 2000, era de 70.497 lei/acţiuni, adică de aproape 5 ori mai mic decât cel stipulat în contract.
Instanţa de apel a constatat că, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a stabilit în mod expres ca prima instanţă – cu prilejul rejudecării – să aibă în vedere probele administrate şi câştigate cauzei, în vederea stabilirii întinderii prejudiciului, al cuantumului real al acţiunilor, tribunalul a nesocotit prevederile art. 315 C. proc. civ.
S-a considerat că instanţa de recurs a stabilit ca problemă de drept dezlegată faptul că erau îndeplinite condiţiile angajării răspunderii intimatei pentru fapta proprie, şi că, în cazul în care ar fi avut în vedere şi cercetarea acestei probleme de fond, aceasta ar fi indicat în mod expres – aşa cum a procedat de fiecare dată – necesitatea analizării îndeplinirii condiţiilor în materia garanţiei pentru evicţiune, ca fundament al stabilirii răspunderii intimatei.
S-a concluzionat că prima instanţă era limitată la a stabili doar întinderea răspunderii A.D.S., respectiv al preţului real al acţiunilor.
De asemenea, instanţa apelului a considerat că este fondat şi cel ce-al doilea motiv de apel deoarece s-a apreciat greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile evicţiunii, cumpărătorul fiind afectat în liniştita stăpânire a bunului.
S-a avut în vedere că interesele economice ale reclamantei au fost afectate prin descoperirea faptului că situaţia reală a societăţii privatizate era alta decât cea prezentată cu ocazia privatizării, situaţie de natură a afecta valoarea acţiunilor cumpărare.
Astfel, s-a constatat – din probele administrate în cauză - că viţa de vie era depăşită din punct de vedere biologic, precum şi existenţa unor gajuri şi garanţii deja executate, situaţii neprezentate la momentul încheierii tranzacţiei şi descoperite ulterior, de natură a tulbura stăpânirea liniştită a bunului cumpărat deşi vânzătorul a garantat valoarea acţiunilor.
S-a mai avut în vedere că, în cazul în care – la data vânzării – pârâta a ascuns situaţia reală cumpărătorului, ea este obligată să răspundă în baza dispoziţiilor art. 1337 – 1339 C. civ. de evicţiune, tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor sale de proprietar fiind evidentă.
Referitor la apărările pârâtei potrivit cărora este exclusă angajarea răspunderii sale pentru că reclamanta nu a formulat o acţiune în rezoluţiunea contractului că, în dosarul de prezentare s-ar fi stipulat o clauză de exonerare pentru că reclamanta ar fi avut posibilitatea unui raport propriu de evaluare şi că prejudiciul ar fi fost acoperit prin eşalonarea preţului s-a considerat că sunt nefondate.
Instanţa apelului a apreciat că reclamanta are un drept de a opta cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată între formularea unui acţiuni în rezoluţiune şi promovarea unei acţiuni care să aibă drept obiect obligarea vânzătoarei la repararea prejudiciului suferit.
S-a considerat că, şi în condiţiile în care reclamanta ar fi efectuat un raport propriu de evaluare conform cap. 10 din dosarul de prezentare, anterior de încheierea contractului, nu ar fi putut afla situaţia reală, întrucât datele nu figurează în contabilitatea societăţii, iar reeşalonarea preţului nu poate constitui o măsură reparatorie în condiţiile în care preţul acţiunilor cumpărate este de aproximativ cinci ori mai mare decât valoarea reală a acestora, iar riscurile asumate de cumpărătoare privesc datoriile cunoscute, iar nu pentru cele ce nu au fost cunoscute la momentul contractului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S. Bucureşti care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susţine următoarele:
- Instanţa apelului a pronunţat o decizie cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 969 C. civ. potrivit cu care, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Recurenta susţine că instanţa a ignorat clauzele contractuale asumate de părţile contractante prin semnarea contractului de vânzare – cumpărare acţiuni din 29 decembrie 2000 fără obiecţiuni şi a interpretat în mod greşit prevederile actului adiţional nr. 1 din 8 decembrie 2001, act prin care părţile au procedat la reeşalonarea preţului contractual datorită solicitărilor reclamantei, motivate de necesitatea retehnologizării şi efectuării unui program investiţional mult mai amplu decât cel prezentat prin oferta financiară.
De asemenea, se critică considerentele deciziei prin care s-a reţinut că, din materialul probator a rezultat faptul că reclamanta ar fi achitat pentru acţiunile cumpărate un preţ de aproximativ cinci ori mai mare decât cel stabilit prin expertiză, în condiţiile în care, până la data rezoluţiunii contractului de vânzare – cumpărare nu se achitase nici o rată scadentă (16 iulie 2007). Recurenta arată că din plăţile efectuate de cumpărător în contul obligaţiei de plată au fost deduse parte din penalităţile de întârziere datorate şi parte din dobânzile scadente.
Se mai arată că plăţile succesive efectuate de reclamantă în contul obligaţiilor de plată asumate prin contract au fost imputate în conformitate cu prevederile art. 1110 – 1113 C. civ. (penalităţi de întârziere, dobândă, rate scadente) iar, de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 64/2005 imputaţia plăţii s-a făcut cu aplicarea prevederilor O.G. nr. 25/2002 cu modificările şi completările ulterioare.
Se mai susţine că instanţa de apel a ignorat prevederile contractuale prevăzute de la art. 8 și 9 din contract potrivit cărora -cumpărătorul a primit de la vânzător toate informaţiile privind situaţia societăţii din punct de vedere al protecţiei mediului, că a avut acces la documente, studii, informaţii referitoare la bunuri imobiliare şi angajaţi şi a putut verifica personal activitatea societăţii pentru a desfăşura toate investigaţiile şi expertizele necesare pentru evaluarea consecinţelor legale decurgând din derularea contractului.
Descriind pe larg procedura de privatizare a societăţii, etapele acesteia precum, actele întocmite în perioada de privatizare, precum şi actele normative în baza căreia s-a derulat procedura, recurenta conchide că preţul prevăzut în contract este unul corect, stabilit prin negociere, iar pe acest aspect decizia atacată este netemeinică şi nelegală pentru că, prin aceasta, reclamanta obţine un preţ diminuat faţă de cel oferit în cadrul negocierii, în dauna celuilalt ofertant, participant la negociere.
De asemenea, în cuprinsul cererii de recurs (fila 11-14) se critică faptul că instanţa apelului nu a luat în considerare probele administrate concretizate în toate actele întocmite în procedura de privatizare, începând de la anunţul publicitar şi până la procesul-verbal de negociere.
- Recurenta apreciază că instanţa fondului a procedat în mod corect la analiza cereri reclamantei din perspectiva garanţiei vânzătorului pentru evicţiune, lămurind aspectele de fond prin analizarea cerinţelor necesare antrenării răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului.
Consideră că prima instanţă a stabilit corect că de la momentul încheierii contractului şi până în prezent, reclamanta nu a pierdut dreptul de proprietate asupra acţiunilor şi nu a fost tulburată în exercitarea niciuneia din prerogativele sale de proprietar.
- Decizia atacată nu este motivată sub aspectul celui de-al doilea petit, neindicându-se motivele ce au stat la baza convingerii instanţei în admiterea acestuia şi anulării menţiunii „libere de sarcini” prevăzută de art. 2.1. din contractul de vânzare – cumpărare acţiuni.
De asemenea, se susţine că soluţia dată acestui petit este netemeinică şi nelegală, venind în contradicţie cu acordul de voinţă exprimat prin convenţie, deoarece sintagma „libere de orice sarcini” nu se referă la bunurile societăţii, ci a acţiunile ce au făcut obiectul contractului amintit.
În fine, recurenta susţine că nemotivarea sub aspectul respingerii probei cu expertiză tehnică agricolă având ca obiect stabilirea valorii reale a vinotecii, aflată în patrimoniul societăţii, expertiză prin care se putea demonstra adevărata valoare a societăţii privatizate şi că preţul a fost stabilit în mod corect şi legal.
Prin întâmpinarea depusă la 12 noiembrie 2009, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar prin notele scrise s-a precizat că reclamanta a achitat, contrar celor susţinute de pârâtă, avansul în sumă de 6.007.171 lei şi parte din cele 9 rate stabilite prin actul adiţional, suma totală fiind în cuantum de 8.660.040,12 lei.
S-a mai arătat că, pe rolul Tribunalului Bucureşti se află înregistrat Dosarul nr. 25775/3/2007, având ca obiect constatarea existenţei raporturilor juridice născute în baza contractului de vânzare – cumpărare de acţiuni – prin neoperarea pactului comisoriu inserat în art. 5.7. – cauză cu privire la care s-a dispus suspendarea judecării până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze.
Analizând decizia atacată strict prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele şi pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
Recurenta consideră, în mod nefundamentat că au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ. – prin ignorarea clauzelor contractuale asumate de părţi prin contractul de vânzare – cumpărare acţiuni din 19 decembrie 2000.
Pe lângă faptul că formularea este una generică întrucât nu se indică ce clauze au fost nesocotite şi care ar fi consecinţa pretinsei încălcări asupra răspunderii pârâtei, instanţa aminteşte că obligaţia de garanţie a vânzătorului reglementată în art. 1337 – 1351 C. civ. operează de drept în orice vânzare chiar dacă părţile nu au prevăzut în contract nicio referire cu privire la acest aspect, această garanţie, având drept scop protejarea dreptului cumpărătorului în folosinţa bunului.
De asemenea, greşit se susţine de către recurentă că instanţa apelului ar fi interpretat incorect prevederile actului adiţional nr. 1 din 8 decembrie 2001 prin care s-a eşalonat plata preţului din contractul principal, în contextul în care o asemenea eşalonare acceptată de vânzător implică o recunoaştere a problemelor descoperite de cumpărător în derularea contractului, dar care nu poate fi echivalentă unei măsuri reparatorii astfel încât să poată fi contracarat demersul judiciar al reclamantei bazat pe răspunderea pentru garanţie împotriva evicţiunii.
Cu privire la susţinerile recurentei ce vizează faptul că nu s-ar fi dovedit achitarea preţului, la modul în care s-ar fi procedat imputaţia plăţilor succesive achitate de reclamantă în contul contractului, la pretinsa desfiinţare a contractului şi la existenţa unui litigiu cu privire la aceasta (aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, situaţii intervenite în cursul derulării prezentului litigiu) se constată că nu pot face obiectul analizei în acest cadru procesual, fiind chestiuni de fapt ce nu pot fi supuse controlului de nelegalitate în această fază procesuală, făcând de altfel, obiectul unei cauze ce se află pe rolul altei instanţe.
Instanţa nu poate primi nici critica potrivit căreia s-ar fi ignorat prevederile de la art. 8-9 din contract potrivit cu care, la data perfectării contractului, cumpărătorul ar fi primit toate informaţiile privind situaţia societăţii din punct de vedere al protecţiei mediului, având acces la documente, studii şi informaţii referitoare la bunuri imobile şi angajaţi şi că, ar fi putut verifica personal printr-o expertiză proprie – situaţia societăţii.
Pe de o parte, în cauză s-a analizat şi s-a stabilit fapta personală a vânzătorului ce a constat în întocmirea incompletă a dosarului de prezentare a situaţiei societăţii supuse privatizării, faptă ce a vizat faza precontractuală, iar pe de altă parte, în condiţiile în care s-a statuat că situaţia reală a patrimoniului societăţii (active şi pasive) nu s-a reflectat în contabilitatea acesteia, efectuarea unei expertize proprii nu ar fi putut releva situaţia reală.
Nici critica privind neluarea în considerare a actelor depuse în apel, în sens probator, acte întocmite pe parcursul procesului de privatizare, nu poate fi primită în raport de prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., neconstituind un veritabil motiv de nelegalitate, ci unul de o pretinsă netemeinicie a deciziei atacate ce ţine de aprecierea instanţei asupra concludenţei probelor respective în soluţionarea cauzei.
Cu privire la modul în care instanţa de fond a procedat la soluţionarea cauzei, în raport de prevederile art. 315 C. proc. civ. se constată că, prin Decizia nr. 2477 din 21 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a indicat ca, în rejudecare să se aibă în vedere probele administrate şi câştigate cauzei, în vederea stabilirii întinderii prejudiciului, respectiv al cuantumului real al acţiunilor, ceea ce a îndreptăţit instanţa apelului să considere că prima instanţă era legată de cele stabilite de instanţa de recurs.
Astfel, potrivit dipoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Din modul de formulare a considerentelor, rezultă că instanţa recursului a statuat ca, în rejudecare, instanţa de fond să stabilească întinderea prejudiciului, respectiv cuantumul real al acţiunilor, cu luarea în considerare a probelor administrate şi câştigate cauzei, deducându-se că existenţa acestuia şi a răspunderii pârâtei pentru evicţiune este o problemă dezlegată.
Ori, faţă de prevederile menţionate anterior, în cadrul rejudecării cauzei, instanţa de fond nu putea nesocoti ceea ce a statuat instanţa de control judiciar.
Cu toate acestea, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate instanţa apelului a analizat cauza – dând eficienţă caracterului devolutiv al căii de atac a apelului – sub toate aspectele, apreciind în mod corect că sunt întrunite cerinţele răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, constând în fapta proprie.
S-a constatat în mod corect că, vânzătorul trebuie să garanteze pe cumpărător pentru orice tulburare de fapt care îl privează total sau parţial pe cumpărător de exerciţiul dreptului dobândit, de avantajele pe care putea conta după natura şi destinaţia normală a bunului.
Cu privire la „bunul” ce a format obiectul contractului de vânzare – cumpărare ce a constat în acţiunile societăţii şi că reclamanta nu a fost tulburată de exercitarea niciunuia din prerogativele sale de proprietară asupra acestora, recurenta se contrazice chiar în cuprinsul recursului său (fila 11 dosar recurs, parag. 1 şi 2).
Astfel, în condiţiile în care valoarea acţiunilor a fost stabilită în raport de mai multe elemente arătate chiar de către recurentă ce au constat în – „ansamblul imobilizărilor corporale – evaluări teren, mijloace fixe, stocuri, ansamblul imobilizărilor necorporale – reputaţia întreprinderii, superioritatea, brevete, invenţii, care analizate împreună oferă imaginea exactă a valorii reale a patrimoniului existent al societăţii şi determină valoarea de piaţă a acesteia (.), analiza dinamică a situaţiei economice, a societăţii, care rezultă din nivelul veniturilor, cheltuielilor şi profitului (.) este evident că vânzătorul este ţinut să garanteze valoarea acţiunilor transmise, în care se reflectă toate aceste elemente.
Aşa fiind, recurenta are obligaţia de a suporta prejudiciul cauzat prin fapta sa de a nu fi pus la dispoziţia intimatei toate datele necesare cunoaşterii situaţiei reale a societăţii privatizate astfel încât să asigure, în calitate de vânzătoare, exerciţiul dreptului dobândit de cumpărător, de avantajele pe care acesta putea conta mai ales în condiţiile în care recurenta, ca şi acţionar principal, nu putea să nu cunoască situaţia economică şi financiară reală a societăţii ori situaţia patrimoniului acesteia.
Dat fiind că obligaţia vânzătorului se coroborează şi cu obligaţiile asumate prin cap. 7 din contractul de privatizare, corect s-a stabilit răspunderea vânzătoarei pentru evicţiune, cauzată prin fapta proprie ce a constat în cele arătate anterior.
În cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care se susţine nemotivarea soluţiei dată petitului 2 al acţiunii şi a respingerii cererii privind efectuarea unei expertize tehnice, în condiţiile în care, instanţa de apel a arătat că admiterea celui de-al doilea este consecinţa soluţiei dată primului petit, iar prin încheierea de şedinţă din 19 ianuarie 2000 s-a arătat în clar că o astfel de expertiză a fost administrată în primul ciclu procesual, iar pârâta nu a formulat obiecţiuni.
Recursul este însă fondat în ceea ce priveşte soluţia dată celui de-al doilea petit, neputându-se extinde raţionamentul potrivit căruia, dacă parte din active sunt grevate de sarcini atunci, şi acţiunile ar fi afectate de acestea, neputând fi considerate „libere de sarcini”, fiind incidente prevederile art. 969 C. civ., cărora instanţa de apel ar fi trebuit să le dea eficienţă.
Pentru considerentele expuse urmează ca, în raport de prevederile art. 312 alin. (3) raportat la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să se admită recursul pârâtei declarat împotriva deciziei pe care o va modifica în parte, în sensul înlăturării dispoziţiilor privind anularea menţiunii „libere de sarcini” prevăzute de art. 1 pct. 1 din contractul de vânzare – cumpărare acţiuni din 19 decembrie 2000, menţinându-se restul dispoziţiilor deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta A.D.S. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 109 din 2 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o modifică în parte în sensul că înlătură dispoziţia privind anularea menţiunii „libere de sarcini” prevăzută de art. 2 pct. 1 din contractul de vânzare - cumpărare acţiuni din 19 decembrie 2000; menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2147/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2095/2010. Comercial → |
|---|
