ICCJ. Decizia nr. 586/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 586/2010
Dosar nr. 939/104/2008
Şedinţa publică din 16 februarie 2010
Prin Sentinţa nr. 174 din 17 februarie 2009 a Tribunalului Olt s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii F.L. şi F.M.L. împotriva pârâţilor SC D.A. SRL Bucureşti şi S.G., care au fost obligaţi la plata sumei de 89.425 lei despăgubiri, cu cheltuieli de judecată 3.035 lei taxă de timbru şi 500 lei onorariu expert.
În motivare s-a reţinut că reclamanţii au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, pârâţii fiind răspunzători conform art. 998 C. civ. pentru prejudiciul creat reclamanţilor prin demolarea construcţiei proprietatea lor şi având obligaţia dezdăunării acestora.
Apelul declarat de pârâţi a fost admis prin Decizia nr. 147 din 22 iunie 2009 a Curţii de Apel Craiova, sentinţa primei instanţe a fost schinmbată, în sensul respingerii acţiunii şi obligării reclamanţilor la suportarea cheltuielilor de judecată în sumă de 6.522,85 lei. A fost respins şi apelul declarat de reclamantul F.L.
În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:
Întrucât reclamanţii au chemat în judecată o societate comercială pretinzând că aceasta a săvârşit o faptă delictuală, strâns legată de comerţul său - a demolat clădirile cu destinaţie de spaţii comerciale ce nu-i aparţineau, în scopul exploatării mai eficiente a clădirii proprietatea sa - precizând la 19 februarie 2008 că solicită repararea în natură a prejudiciului, alternativ cu repararea prin echivalent, rezultă că a învestit instanţa comercială cu soluţionarea unui litigiu comercial patrimonial, cu o valoare peste 100.000 lei, de competenţă în primă instanţă a tribunalului.
În raport de prevederile art. 720 alin. (1) C. proc. civ. procedura concilierii directe prealabile se impunea în cauză, însă ea nu s-a realizat, sub acest aspect acţiunea fiind prematură acest lucru făcând de prisos analizarea celorlalte motive de apel ale pârâţilor, precum şi cele din apelul reclamantului F.L.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs, solicitând casarea şi trimiterea spre rejudecare de instanţa de apel, care să se pronunţe pe fond, asupra tuturor apelurilor.
În motivarea recursului se arată următoarele:
1. În mod nelegal s-a reţinut că excepţia întemeiată pe art. 720 alin. (1) C. proc. civ. este o excepţie absolută, dirimantă, care poate fi invocată pentru prima dată în apel, în dispozitiv neregăsindu-se soluţia de respingere a acţiunii, iar nu ca prematură, inadmisibilă.
Legiuitorul nu a prevăzut sancţiunea respingerii acţiunii în ipoteza dată, a lipsei concilierii directe, excepţia neavând caracter de ordine publică, astfel încât nefiind invocată de pârâţi conform C. proc. civ., ea nu putea fi invocată din oficiu.
Din acest punct de vedere se arată că pârâţii trebuiau să dovedească, că prin neîndeplinirea ei le-a fost cauzată o vătămare, iar, în altă ordine de idei, instanţa de apel nu a ţinut cont la pronunţarea soluţiei de practica tribunalului Jud. Olt conform căreia procedura concilierii directe prevăzută de art. 720 alin. (1) C. proc. civ. nu este obligatorie, neîndeplinirea acesteia nefiind sancţionată.
Este citată şi o decizie a instanţei supreme potrivit nerespecatrea unora din prevederile art. 720 alin. (1) C. proc. civ., atrage automat nulitatea concilierii, ci numai dacă partea dovedește o vătămare.
Recurenţii mai arată că nu s-a ţinut seama de faptul că litigiul este unul comercial pur, nu decurge din neîndeplinirea unei obiecții contractuale, ci din săvârşirea unei infracţiuni, de distrugere a construcţiilor.
De asemenea, se susţine că soluţia de respingere ca prematură a acţiunii, în condiţiile în care pârâţii au invocat inadmisibilitate, este nelegală.
Cu privire la cheltuielile de judecată se arată că dovezile justificative au fost depuse după încheierea dezbaterilor, pentru termenul la care s-a amânat pronunţarea.
Prin întâmpinarea înregistrată la 22 ianuarie 2010 (filele 27-33) intimaţii au solicitat respingerea recursului şi menţinerea soluţiei din apel pe considerentul că reclamanţii nu au încercat anterior promvării litigiului, soluţionarea amiabilă a acestuia şi nu au depus la dovada concilierii directe.
Recursul nu este fondat.
Reclamanţii au chemat în judecată o societate comercială solicitând obligarea acesteia la despăgubiri pentru demolarea construcţiilor proprietatea reclamanţilor, învecinate cu imobilul exploatat de către pârâtă, acţiunea având ca temei răspunderea civilă delictuală.
În lumina dispoziţiilor art. 4 C. com., raportat la art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., litigiul are caracter comercial şi aparţine acestei jurisdicţii, respectiv tribunalului în primă instanţă, faţă de valoarea acestuia de peste 100.000 lei.
Art. 4 C. com. instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile comerciantului, fiind comerciale nu numai obligiţiile contractuale, ci şi obligaţiile derivând din faptele licite, precum şi cele rezultate din săvârşirea unor fapte ilicite (art. 998 C. civ.).
Potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ. „În cazurile anume prevăzute de lege sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată".
Conform art. 720 alin. (1) C. proc. civ. „în procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte".
La alin. (5) se prevede că „înscrisul despre rezultatul concilierii ori, îi cazul în care pârâtul nu a dat curs convocării prevăzute la alin. (2), dovada că de la data primirii acestei convocării au trecut treizeci de zile se anexează la cererea de chemare în judecată".
Dispoziţiile legale citate conţin norme juridice imperative şi nu permisive, reclamanţii având obligaţia efectuării concilierii directe înainte de introducerea acţiunii.
Instituirea prin lege a acestei proceduri, în scopul asigurării soluţionării, pe cale amiabilă a litigiilor comerciale nu constituie o îngrădire formală privind accesul liber la justiţie al persoanei, fiind în acord cu prevederile constituţionale.
Procedura are caracter extrajudiciar şi oferă posibilitatea părţilor de a se înţelege asupra eventualelor pretenţii băneşti ale reclamanţilor, fără implicarea autorităţii judecătoreşti competente, asigurând totodată transpunerea în practică a principiului celerităţii soluţionării litigiilor comerciale, urmând să degreveze activitatea instanţei de judecată.
Din modul său de redactare, rezultă fără dubii caracterul său imperativ, norma nefiind una de recomandare, a cărei realizare să poată fi lăsată la libera apreciere a reclamantului.
De aceea, instanţa va trebui să facă aplicarea acestor prevederi, să nu lase aceasta la aprecierea reclamantului în funcţie de calificarea dată de acesta acţiunii sale, în speţă, ca fiind civilă.
Eventuala calificare eronată a naturii juridice a cauzei deduse judecăţii constituie un risc a cărui transpunere în realitate e exclusivitate imputabilă reclamanţilor, care nu au înţeles să îşi a o asistenţă juridică de calitate, deşi, potrivit art. 720 C. proc. civ. în procesele şi cererile în materie comercială, părţii reprezentanţi lor pot fi asistaţi de experţi sau alţi specialişti.
Împrejurarea că reclamanţii, deşi cunoşteau sau ar fi trebuit să cunoască dispoziţiile legale referitoare la soluţionarea litigii materie comercială, ca şi consecinţele juridice ale nerespectării, s-au conformat exigenţelor legale, invocând, de fapt, propria lor contrar principiului nemo auditur propriam turpitudinem allega, îi poate exonera de consecinţele legale constând în respingerea acţiunii lor ca inadmisibilă.
Excepţia neîndeplinirii concilierii directe este o excep|ie de procedură, deoarece prin intermediul ei sunt invocate neregularitaţii procedurale, peremptorie (dirimantă) pentru că tinde la împiedcarea judecăţii pe fond şi absolută, deoarece priveşte încălcarea unei norme imperative, aşa cum s-a reţinut mai sus.
Prin urmare nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 115 C. proc. civ. cu privire la momentul şi modalitatea de invocare a acesteia, iar în acest caz, vătămarea se presupune.
De asemenea, sancţiunea este inadmisibilitatea, şi nu prematuritatea, pe considerentul că o acţiune este prematură doar atunci când dreptul sau interesul invocat nu este actual, pe când atunci când nu s-a îndeplinit, de către reclamant, o condiţie prevăzută de lege ca obligatorie pentru a putea fi sesizată instanţa, acţiunea este inadmisibilă.
Această precizare nu este însă de natură a justifica schimbarea soluţiei pronunţate în apel, considerentele reţinute prin decizie fiind edificatoare şi în conformitate cu cele reţinute în recurs.
Faţă de natura juridică a excepţiei examinată, în invocarea acesteia în calea de atac este legală, potrivit art. 294 alin. (1) teza 2 şi art. 195 alin. (1) teza 2 C. proc. civ.
Cu privire la cheltuielile de judecată la care reclamanţii au fost obligaţii în apel se va reţine că pârâta le-a solicitat atât prin cererea de apel, cât şi prin concluziile orale din 9 iunie 2009, iar justificarea acesteia s-a realizat anterior pronunţării deciziei din apel conform înscrisurilor anexate la filele 46, 47 şi 57, astfel că prevederile art. 274 şi 270 C. proc. civ. au fost legal aplicate faţă de reclamanţi, a căror culpă procesuală a fost constatată.
În baza considerentelor de fapt şi de drept reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii F.L. şi F.M.L. împotriva Deciziei nr. 147 din 22 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1941/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1937/2010. Comercial → |
|---|
