ICCJ. Decizia nr. 2150/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2150/2010
Dosar nr. 4208/83/2008
Şedinţa publică de la 8 iunie 2010
Deliberând asupra recursului comercial de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 212/ LC din 5 mai 2008 judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Satu Mare, secţia comercială şi contencios administrativ, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC W. SRL în contradictoriu cu pârâta SC E. SRL.
În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea bunurilor astfel cum au fost menţionate în procesul - verbal din 26 martie 2008, iar în caz contrar obligarea acesteia la plata sumei de 109.314,31 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea acestor bunuri, precum şi la plata dobânzii legale. Judecătorul a reţinut că în data de 20 aprilie 2007 pârâta, în calitate de vânzătoare şi reclamanta, în calitate de cumpărătoare au încheiat un contract de vânzare - cumpărare cu plata în rate având ca obiect imobilul situat în Baia Mare, reprezentând birou şi hală de producţie, cu utilajele şi dotarea tehnico - materială existentă.
În spaţiu, reclamanta şi-a desfăşurat activitatea până la data de 10 octombrie 2007 când, datorită unor neînţelegeri legate de plata ratelor, pârâta nu a mai permis accesul reclamantei. La data de 11 octombrie 2007 părţile au procedat la inventarierea şi predarea către reclamantă şi pârâtă a stocului de buşteni şi cherestea aflate în imobil, din probele administrate rezultând că această operaţiune a fost realizată doar scriptic, pe baza fişelor de magazie şi a registrului unic de evidenţă a materialelor lemnoase.
În prezenţa reprezentanţilor ambelor societăţi, începând cu data de 26 martie 2008 reclamanta a început ridicarea bunurilor rămase în spaţiul comercial, fiind încheiate în acest sens, la sediul pârâtei, procesele verbale din 26 martie 2008, 27 martie 2008 şi 28 martie 2008. La data de 31 martie 2008, angajaţii reclamantei s-au prezentat din nou la sediul pârâtei şi au procedat la ridicarea restului de bunuri, la această dată nefiind prezent nici un reprezentant al pârâtei. Cu privire la bunurile ridicate în data de 31 martie 2008, reclamanta a încheiat un proces verbal, la sediul său, consemnând lipsa unor cantităţi din materialul lemnos astfel cum a fost indicat în procesul verbal din 11 octombrie 2007.
Judecătorul fondului a apreciat ca netemeinică acţiunea reclamantei raportat la faptul că probele administrate nu au dovedit susţinerile acesteia cu privire la nepredarea integrală a bunurilor rămase în spaţiul comercial, în condiţiile în care această lipsă a fost consemnată în lipsa reprezentanţilor pârâtei, la sediul reclamantei, iar ultima operaţiunea de ridicare s-a efectuat fără prezenţa reprezentanţilor pârâtei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei de fond, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată. În motivare, reclamanta a arătat că judecătorul fondului a apreciat greşit probatoriul administrat, care relevă lipsa unor cantităţi de material lemnos, aşa cum a fost identificat la momentul părăsirii spaţiului comercial, sarcina probei cu privire la restituirea integrală aparţinând pârâtei intimate, iar nu reclamantei. Mai susţine reclamanta că nu are relevanţă împrejurarea că procesul verbal din 31 martie 2008 nu a fost semnat de reprezentanţii pârâtei, în condiţiile în care există declaraţii ale martorilor care atestă bunurile ridicate la acel moment.
Prin Decizia nr. 91/ CA din 3 noiembrie 2009, completul de apel din cadrul Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei de fond.
În considerentele deciziei, s-a reţinut că judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1169 C. civ., reţinând că reclamantei îi revenea sarcina probării lipsei unei cantităţi din bunurile ce trebuiau restituite de reclamantă, în condiţiile în care la ultima ridicare a acestor bunuri nu au fost prezenţi reprezentanţii pârâtei, coroborat cu faptul atestat de martori - angajaţi ai reclamantei, în sensul vânzării unei cantităţi din bunurile ridicate în data de 31 martie 2008 pe parcursul drumului de la sediul pârâtei la sediul reclamantei. In aceste condiţii, s-a reţinut că în mod corect a apreciat judecătorul fondului că procesul verbal din data de 31 martie 2008 nu constituie o probă cu înscrisuri în înţelesul art. 1177 C. civ.
Decizia pronunţată de completul de apel a fost recurată de către reclamantă, care a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârilor pronunţate în cauză în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recurenta reclamantă a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând o aplicarea greşită a legii din perspectiva persoanei ce trebuia să facă probe în cauză, conform art. 1169 C. civ. Susţine recurenta reclamantă că în ce priveşte cantitatea ce mai trebuia restituită era suficient un raport matematic între cele înscrise în procesul verbal de inventariere din 11 octombrie 2007 şi cele cuprinse în procesele verbale din 26, 27 şi 28 martie 2008.
Recurenta-reclamantă mai arată că i s-a impus dovedirea faptului negativ, respectiv că intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de predare a bunurilor indicate în procesul verbal de inventariere. De asemenea, mai susţine că nu are relevanţă împrejurarea că procesul verbal din 31 martie 2008 nu a fot semnat de reprezentanţii intimatei pârâte, precum şi cea referitoare la vânzarea unei cantităţi din materialul lemnos pe drumul de la sediul pârâtei la cel al reclamantei, în condiţiile în care în procesul verbal se consemnează cantitatea ridicată, iar nu cea rămasă în urma vânzării. Totodată, arată că acest ultim proces verbal nu a fost semnat de reprezentanţii intimatei pârâte datorită faptului că aceştia au refuzat semnarea.
Recurenta reclamantă mai susţine că se impuse şi casarea hotărârilor pronunţate în cauză cu trimiterea cauzei spre rejudecare din perspectiva nepronunţării instanţelor inferioare cu privire capătul de cerere referitor la dobânda legală.
Prin notele de concluzii scrise, intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinând că nu se impune casarea hotărârilor pronunţate în cauză, instanţele inferioare netrebuind să se pronunţe pe aspectul dobânzii legale, capăt subsidiar de cerere în raport cu solicitarea de restituire a bunurilor; pe fondul recursului, apreciază că sunt neîntemeiate criticile recurentei, instanţele inferioare făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 1169 C. civ.
La termenul din data de 27 aprilie 2010 a fost invocată din oficiu excepţia lipsei calităţii de reprezentant al apărătorului recurentei. In urma probatoriului administrat, excepţia apare ca neîntemeiată, faţă de împrejurarea că apărătorul recurentei a asigurat reprezentarea acestei părţi şi în faţa instanţelor inferioare, redactând cererea de recurs în considerarea prevederilor art. 69 alin. (2) C. proc. civ. Se reţine totodată, faptul că recurenta a ratificat recursul astfel declarat, acordând în continuare dreptul de reprezentare în justiţie aceluiaşi apărător, delegaţia de reprezentare fiind ataşată la dosar.
Analizându-se actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, se apreciază că recursul nu este fondat.
Prima critică a recurentei - reclamantei vizând nepronunţarea pe capătul de cerere referitor la dobânda legală nu poate fi reţinută, în condiţiile în care această solicitare apare ca fiind subsidiară celei vizând obligarea intimatei - pârâte la restituirea bunurilor. în condiţiile în care instanţele inferioare au apreciat netemeinicia pretenţiei principale a recurentei - reclamante de restituire a bunurilor, nu mai era necesară şi o pronunţare expresă pe capătul subsidiar de cerere referitor la dobânda legală.
Se apreciază, totodată că instanţele inferioare au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1169 C. civ., în cea ce priveşte persoana obligată la producerea dovezilor. In speţă, nu este relevant raportul dintre bunurile înscrise în procesul verbal de inventar şi bunurile ridicate, conform proceselor verbale din 26, 27 şi 28 martie 2008. Ceea ce era relevat şi trebuia dovedit de către recurenta pârâtă era aspectul referitor la bunurile ridicate în data de 31 martie 2008. Din această perspectivă nu poate fi reţinută critica recurentei - reclamante în sensul că a fost obligată la dovedirea faptului negativ: ea nu trebuia să dovedească aspectul neridicării unei cantităţi de bunuri, aflate în custodia intimatei-pârâte, ci trebuia să dovedească ce anume cantitate a ridicat în data de 31 martie 2008. Or, aşa cum au reţinut şi instanţele inferioare, recurenta-reclamantă nu a reuşit să-şi dovedească pretenţiile sub acest aspect, înscrisul invocat de aceasta - procesul verbal din 31 martie 2008 - neputând fi opus intimatei-pârâte, în condiţiile în care nu poate semnătura acestei părţi, fiind încheiat la sediul recurentei. Totodată, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză au relevat vânzarea pe parcursul drumului de la sediul pârâtei la cel al reclamantei a unor cantităţi din bunurile ridicate, în procesul verbal încheiat la sediul reclamantei nefacându-se vorbire despre această situaţie.
În consecinţă, în lipsa unor probe certe care să ateste că bunurile ridicate de reclamantă sunt cantitativ mai mici decât cele lăsate în custodia pârâtei, pretenţia acesteia a fost apreciată în mod corect ca neîntemeiată de către instanţele inferioare.
Deşi susţine în motivele de recurs că reprezentanţii intimatei-pârâte ar fi refuzat semnarea procesului verbal din data de 31 martie 2008, recurenta-reclamantă nu probează această susţinere, declaraţiile martorilor neatestând un asemenea refuz.
Pentru considerentele reţinute şi constatându-se că decizia pronunţată de completul de apel este legală, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al recurentei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă SC W. SRL Vişeul de Sus împotriva Deciziei nr. 91/ C din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 872/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 773/2010. Comercial → |
|---|
