ICCJ. Decizia nr. 841/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 841/2010
Dosar nr. 4367/90/2007
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Constată că, prin acţiunea înregistrată la 31 octombrie 2007, reclamanţii I.V., P.P., I.S. şi I.M. au chemat în judecată pe pârâta C. Berbeşti pentru a se dispune obligarea acesteia la plata sumei de 122.565 lei, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului de 464,26 mp, din punctul Slăveşti, pentru perioada februarie 2005 - noiembrie 2007, şi la plata unei sume lunare de 3.830 lei, până la eliberarea efectivă a imobilului şi predarea lui către reclamanţi.
Prin sentinţa nr. 1528/C/2008, Tribunalul Vâlcea a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanţilor suma de 146.241,90 lei, reprezentând lipsă de folosinţă, şi 6.988 lei cheltuieli de judecată, respingând capătul de cerere privind daunele - interese lunare.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii şi respingerea acţiunii, ca nefondată.
Prin Decizia nr. 62/A-C din 29 mai 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul şi a schimbat sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 94.244,7 lei în loc de 146.241,90 lei, contravaloare lipsă folosinţă, menţinând restul dispoziţiilor hotărârii, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut că temeiul juridic al pretenţiilor cu care a fost învestită instanţa a fost reprezentat de dispoziţiile art. 998 C. civ., pretinzându-se că se impune stabilirea unei răspunderi delictuale determinată de fapta ilicită a pârâtei, care s-a opus exercitării de către reclamanţi a dreptului recunoscut.
Această formă de răspundere presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, una dintre acestea fiind fapta ilicită, în speţă, împiedicarea proprietarului în exercitarea tuturor prerogativelor dreptului său.
Aşa cum se susţine în apel, la 14 iunie 2007, între reprezentanţii apelantei şi intimaţi s-a încheiat un proces - verbal de predare - primire având ca obiect imobilul în litigiu, act în care s-a consemnat predarea acestui bun către reclamanţi, aceştia semnând, de altfel, la rubrica „am primit".
În acest înscris nu s-a făcut nicio precizare de către semnatari, cu privire la o eventuală predare parţială a bunului, aşa încât, singura concluzie care se impune este aceea că reclamanţii au intrat în posesia imobilului precizând expres că renunţă la orice act de executare.
În condiţiile în care, începând cu 14 iunie 2007, s-a demonstrat că reclamanţilor le-a fost predat terenul a căror proprietate le fusese recunoscută şi nu există dovezi privind împiedicarea acestora la exercitarea tuturor prerogativelor prevăzute de art. 480 C. civ., nu se poate aprecia că cerinţele răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite, neprobându-se că reclamanţii au mai încercat un prejudiciu după data de 14 iunie 2007. Prin urmare, despăgubirile trebuiau limitate pentru perioada februarie 2005 – iunie 2007, potrivit calculului rezultat din expertiză necontestat decât în privinţa suprafeţei de sub construcţie dar care trebuie suportat chiar dacă pârâta nu a fost obligată prin hotărâre judecătorească la predarea efectivă şi a acestui teren.
Împotriva acestei hotărâri au formulat în termenul legal, recurs atât reclamanţii cât şi pârâta.
Reclamanţii au invocat motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanţa a încălcat art. 998 C. civ. potrivit căruia orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.
Astfel, s-a reţinut greşit că nu există faptă ilicită deşi, simplul fapt al pricinuirii prejudiciului este ilicit, iar încălcarea unei drept subiectiv, cum este dreptul de proprietate asupra terenului al recurenţilor, este dovedită cu toate probele administrate.
Sub acest aspect, s-a reţinut inexact faptul că începând cu 14 iunie 2007, recurenţii nu au mai încercat niciun prejudiciu atât timp cât construcţiile proprietatea intimatei - pârâte au ocupat şi ocupă o parte din teren, iar aceasta exercită activităţi comerciale în acest spaţiu şi refuză să achite o justă şi echitabilă despăgubire pentru folosinţa terenului aferent, afectând astfel atributele dreptului de proprietate al recurenţilor - reclamanţi, prevăzute de art. 480 C. civ.
Astfel, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului (teren) redobândit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, combinată cu lipsa de despăgubire a cauzat un prejudiciu disproporţionat şi excesiv, incompatibil cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat şi prin art. 1 din protocolul la convenţie.
Prin al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a arătat că motivarea hotărârii potrivit căreia „existenţa construcţiilor a căror proprietară se pretinde apelanta, nu este de natură a o exonera pe aceasta de obligaţia de plată şi pentru suprafaţa de teren de sub construcţii, chiar dacă nu a fost obligată la eliberarea efectivă a terenului" şi că „în mod neîndoielnic, proprietarii imobilului trebuiau să aibă posibilitatea de a exercita posesia şi folosinţa asupra totalităţii acestuia" vine în contradicţie totală atât cu motivarea anterioară cât şi cu dispozitivul deciziei, prin care se admite doar în parte cererea de despăgubiri civile.
Recurenta - pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În cadrul primului motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel vizând neanalizarea de către prima instanţă a cererii de completare a raportului de expertiză, probă admisă prin care s-a stabilit că valoarea pentru lipsa de folosinţă a terenului ocupat de construcţii este de 75.978 lei, calculată până la 31 octombrie 2008, iar construcţia nu poate fi demolată şi, deci, nu trebuia acordată.
Prin cel de al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că instanţa nu a analizat conţinutul deciziei din 15 iunie 2007 a Consiliului de Administraţie al C. Berbeşti, prin care s-a hotărât restituirea imobilului în proprietatea recurentei - reclamante, astfel că, după această dată nu se mai poate pretinde nicio despăgubire civilă, dar nici pentru perioada anterioară, hotărârea de retrocedare putând fi executată silit, ori recurenţii - reclamanţi au rămas în pasivitate până la data de 10 septembrie 2007, iar potrivit deciziei din 15 iunie 2007 şi a procesului - verbal de predare - primire înregistrat din 14 iunie 2007, recurenţii - reclamanţi au semnat că au primit terenul şi construcţia.
Totodată, instanţa trebuia să aibă în vedere că în ultimii trei ani părţile s-au judecat într-o cauză având ca obiect Legea nr. 10/2001, recurenta - pârâtă fiind în drept să exercite toate căile de atac.
Analizând recursurile se găsesc nefondate.
Referitor la recursul formulat de reclamanţi, în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, se constată că toate criticile vizează, de fapt, modul de interpretare a probelor din perspectiva dovedirii faptului ilicit constând în împiedicarea recurenţilor în exercitarea prerogativelor dreptului lor de proprietate pe perioada de timp invocată, referirea la art. 1 din protocolul la convenţie, făcându-se din aceeaşi perspectivă.
Ori, potrivit textului de lege invocat ca temei al recursului, pentru a se putea reţine incidenţa acestuia, trebuie ca partea să indice normele legale şi să arate în ce constă, în concret, încălcarea sau interpretarea greşită a acestora, ceea ce nu se confundă cu interpretarea probelor, aspect care ţine de netemeinicia hotărârii şi nu de nelegalitatea acesteia şi excede, astfel, limitelor recursului.
Privitor la cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru a se putea reţine incidenţa acestui text, trebuie să existe contradicţie între considerente şi dispozitiv şi nu între considerente, iar în ceea ce priveşte ipoteza prevăzută de text, rezultă că soluţia pronunţată a fost rezultatul interpretării probelor administrate, instanţa de apel reţinând că despăgubirile civile se datorează doar pentru o anumită perioadă de timp, ceea ce a determinat admiterea în parte a cererii în baza temeiului juridic invocat, nefiind astfel nicio contradicţie.
Aşa fiind, recursul reclamanţilor este nefondat şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.
Referitor la recursul formulat de pârâtă, se constată că prin critica formulată în cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta se plânge de vătămarea sa procesuală în ceea ce priveşte nepronunţarea asupra unui motiv de apel, critică ce se subsumează art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nicidecum art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, ceea ce nu se susţine.
Analizând critica în aceste limite se constată că este nefondată, deoarece instanţa de apel a analizat, în baza caracterului devolutiv al căii de atac toate susţinerile şi apărările părţilor şi probele administrate la fond, respectând dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. Astfel, s-a susţinut în apel că prima instanţă nu a discutat şi concluziile la suplimentul raportului de expertiză, ori instanţa de apel s-a pronunţat şi asupra acestui motiv de apel atunci când admiţând apelul în limitele arătate, a concluzionat asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantelor în privinţa despăgubirilor datorate pentru întreaga suprafaţă de teren şi nu numai cea liberă de construcţii.
În privinţa criticilor subsumate de parte motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că de fapt se face referire la probe din perspectiva culpei ca o condiţie a răspunderii civile delictuale, ceea ce nu se înscrise în ipotezele prevăzute de text pentru a se reţine incidenţa acestuia în cauză, ele vizând netemeinicia hotărârii şi nu nelegalitatea pentru a putea fi cenzurate în recurs.
Faţă de toate considerentele arătate, urmează ca şi recursul pârâtei să fie respins, în considerarea aceloraşi dispoziţii ale art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu menţinerea hotărârii instanţei de apel, ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanţii I.V., P.P., I.S. şi I.M. şi de pârâta C. Berbeşti împotriva deciziei nr. 62/A-C din 29 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 839/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 844/2010. Comercial → |
|---|
