ICCJ. Decizia nr. 798/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 798/2010
Dosar nr. 1100/105/2008
Şedinţa publică din 2 martie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 881 din 8 octombrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 1100/105/2008 al Tribunalului Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive a pârâtei SC D.S. SA, sucursala Ploieşti, şi s-a respins acţiunea faţă de aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 9 septembrie 2004 – 21 februarie 2005, precum şi acţiunea formulată de reclamanta SC S.R. SA Azuga împotriva pârâtei SC D.S. SA Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.930.836 lei cu titlu de daune aferente perioadei 9 septembrie 2004 – 10 martie 2005, cauzate ca urmare a întreruperii abuzive a furnizării de gaze naturale, precizând că prin sentinţa nr. 412/2005, pârâta SC D.S. SA a fost obligată, pentru aceleaşi considerente, la plata despăgubirilor pentru perioada 30 mai 2004 – 8 septembrie 2004.
Soluţionând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepţiile invocate, Tribunalul a admis prin încheierea din 17 septembrie 2008 excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâtei SC S.R. SA, sucursala Ploieşti, având în vedere că această societate a fost radiată din Registrul Comerţului.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei a fost, de asemenea respinsă cu motivarea că, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă din momentul în care reclamanta a cunoscut întinderea pagubei, respectiv de la data de 10 martie 2005 când pârâta a reluat furnizarea gazelor naturale, astfel încât în raport de data introducerii acţiunii, 21 februarie 2008, termenul de prescripţie nu s-a împlinit.
În privinţa fondului, faţă de neîndeplinirea obligaţiei privind plata onorariului de expert în termenul reglementat de dispoziţiile art. 170 alin. (1) C. proc. civ., la termenul de judecată din 8 octombrie 2008, Tribunalul, potrivit art. 170 alin. (3) C. proc. civ. a decăzut reclamanta din proba încuviinţată, singura în măsură să stabilească cuantumul unui eventual prejudiciu astfel încât în temeiul art. 129 C. proc. civ. şi art. 1169 C. civ. a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat, prin Decizia nr. 56 din 14 aprilie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, cu motivarea că prima instanţă a stabilit odată cu obiectivele expertizei şi obligaţia reclamantei de a achita onorariul pentru expertiză, cu care aceasta a fost de acord, însă ulterior nu l-a achitat, situaţie în care, în mod corect a fost decăzută din probă. Pe de altă parte, reclamanta avea termenul în cunoştinţă, însă ulterior nu s-a mai prezentat în instanţă, ci a solicitat judecarea cauzei în lipsă, astfel încât respectând această solicitare expresă, prima instanţă a procedat justificat la decăderea din proba privind efectuarea expertizei, şi la soluţionarea cauzei, în raport de probatoriul existent la dosar.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC S.R. SA Azuga criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În mod concret, recurenta invocă faptul că încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. instanţa de apel a apreciat ca fiind legală aplicarea sancţiunii decăderii din proba privind efectuarea expertizei, deşi, reclamanta, care a lipsit la termenul la care s-a încuviinţat această probă, nu avea, faţă de circuitul dosarului posibilitatea să se informeze, în termen de 5 zile cu privire la obligaţia de plată a onorariului de expertiză.
În aceste condiţii, susţine recurenta, instanţa era datoare să o informeze asupra obligaţiei de plată a onorariului pentru expertiză, cu atât mai mult cu cât nu se provoca tergiversarea judecăţii, iar din informaţiile existente pe portalul instanţei nu rezulta că s-a încuviinţat o atare probă.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiilor legale anterior menţionate, Curtea constată că este fondat.
Potrivit art. 170 alin. (1) C. proc. civ. în ipoteza încuviinţării expertizei, partea care a propus-o, în speţă recurenta, are obligaţia ca în termen de 5 zile de la încuviinţare să depună suma stabilită de instanţă, iar neîndeplinirea acestei obligaţii, atrage decăderea, pentru acea instanţă din proba încuviinţată, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi articol.
În speţă, cererea privind efectuarea unei expertize contabile, a fost solicitată de reclamantă prin acţiunea înregistrată la data de 19 februarie 2008, iar prima instanţă o încuviinţează la data de 17 septembrie 2008, cauza fiind amânată pentru acel termen în vederea soluţionării excepţiei lipsei capacităţii procesuale pasive a pârâtei SC D.S. SA, sucursala Ploieşti, după cum rezultă din încheierea din data de 3 septembrie 2008.
Este real că reclamanta avea termenul în cunoştinţă, însă nu a fost prezentă la data încuviinţării probei şi a stabilirii obligaţiei de achitare a onorariului pentru expertiză, motiv pentru care în încheierea din 17 septembrie 2008 s-a menţionat că se pune în vedere reclamantei să facă dovada achitării onorariului, sub sancţiunea decăderii din probă. În concret însă, partea nu a fost încunoştiinţată în acest sens, iar nedepunerea în termen a sumei stabilită de instanţă în condiţiile art. 170 alin. (1) C. proc. civ., nu interesează ordinea publică, astfel încât decăderea să fie invocată din oficiu.
Concluzia se desprinde din prevederile alineatului final al aceluiaşi articol, care reglementează posibilitatea acoperirii sancţiunii dacă depunerea sumei după împlinirea termenului nu a determinat amânarea judecăţii.
Instanţa însă, anterior aplicării sancţiunii decăderii din probă în exerciţiul rolului activ era datoare să încunoştiinţeze partea cu privire la obligaţiile pe care le are, cu atât mai mult cu cât efectuarea probei era necesară şi utilă soluţionării cauzei, în lipsa ei fiind previzibilă respingerea acţiunii potrivit art. 1169 C. civ.
În acest context, este eronată concluzia instanţei de apel conform căreia, tribunalul a soluţionat cauza în raport de probatoriul existent, pentru că în realitate un astfel de probatoriu nu a fost administrat, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului litigiului.
În concluzie, recursul reclamantei este întemeiat şi va fi admis potrivit art. 312 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., cu consecinţa casării deciziei şi sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare pentru administrarea probelor necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC S.R. SA Azuga împotriva deciziei nr. 56 din 14 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Casează Decizia şi sentinţa nr. 881 din 8 octombrie 2008 a Tribunalului Prahova şi trimite cauza pentru soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Prahova.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 795/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 816/2010. Comercial → |
|---|
