ICCJ. Decizia nr. 893/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 893/2010
Dosar nr. 10576/1/2008
Şedinţa publică din 4 martie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursurile declarate de pârâtele O.W.H. MBH, O.W.A. INC şi T.S.B.S. împotriva deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, în sensul că a respins excepţia ridicată de pârâta O.W.H. MBH privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei SC M. SA Bucureşti.
De asemenea a respins excepţia nulităţii hotărârilor atacate pentru lipsa capacităţii de exerciţiu a pârâtei C. Franţa ridicată de pârâte.
A admis recursul pârâtelor, a modificat Decizia instanţei de apel, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta SC M. SA în contradictoriu cu pârâtele O.W.H. MBH, O.W.A. INC şi T.S.B.S.
Totodată s-a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu C. Franţa ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate de exerciţiu.
S-a respins ca rămasă fără obiect acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtelor I.D. GMBH, I.I. şi T.C.M.B. ca urmare a hotărârilor de expediat pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti cu deciziile nr. 138 din 28 ianuarie 1999 şi 872 din 14 aprilie 1999, cât şi acţiunea faţă de A.V.A.S.
S-a menţinut dispoziţiile sentinţei nr. 1607 din 16 aprilie 1998 referitoare la: respingerea excepţiilor invocate de pârâte privind prescripţia electa una via - autoritate de lucru judecat; renunţarea reclamantei la judecata faţă de pârâta C.S cu sediul în Elveţia; respingerea acţiunii faţă de B.C.R. (pentru B.).
Menţine restul dispoziţiilor deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curţii de Apel privind respingerea apelului reclamantei şi respinge recursul declarat de reclamanta SC M. SA împotriva aceleiaşi decizii cu cheltuielile de judecată aferente.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de recurs a reţinut că reclamanta SC M. SA are calitate procesuală activă întrucât la data formulării acţiunii – 30 decembrie 1983 – aceasta a avut dreptul şi interesul de a promova acţiunea şi aceste valenţe, s-au păstrat pe tot parcursul litigiului determinat de calitatea de parte contractantă, vânzător, în contractul extern de vânzare încheiat în anul 1981 şi calitatea de comisionară, în contractul de comision încheiat cu producătorul mărfii exportate, fostul C.S. Galaţi.
De asemenea art. 65 din Legea nr. 7/1971 prevedea că, unităţile de comerţ exterior sunt obligate să asigure încasarea integrală şi la timp a mărfurilor exportate.
Calitatea procesuală a reclamantei s-a menţinut pe tot parcursul procesului, iar reorganizările intervenite nu au infirmat această legitimare procesuală.
Cu privire la pârâta SC C. s-a reţinut că în adevăr la data introducerii acţiunii avea calitate procesuală activă, dar ulterior în anul 1998 şi-a pierdut capacitatea de exerciţiu şi deci calitate procesuală.
Dovada încetării capacităţii procesuale este extrasul din registrul comerţului al Societăţilor emis de Grefa Tribunalului Comercial din Paris, potrivit căruia, C. a fost radiată la data de 4 ianuarie 1998.
S-a înlăturat critica recurentelor privind greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei instanţei române motivat de faptul că litigiul priveşte plata preţului produselor dintr-un contract de vânzare-cumpărare cu elemente de extraneitate, vânzătoare fiind reclamanta, iar cumpărătoare pârâta, societăţi comerciale străine, cu sediul în Elveţia, Franţa, Germania şi SUA.
Cum părţile nu au prevăzut legea aplicabilă contractului, instanţele anterioare au reţinut justificat aplicarea legii române şi competenţa instanţelor române.
Locul plăţii, în accepţiunea de loc al îndeplinirii obligaţiei principale, a vânzătoarei, de a preda marfa cumpărătoarei, s-a realizat în România, contractul de transport via mare(conosamentele) fiind întocmite în portul Galaţi.
Criticile recurentelor pârâte privind greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, au fost considerate excepţii de fond instanţa de recurs a unit examinarea acestora cu fondul cauzei şi a reţinut că recurentele pârâte, O.W.H. MBH, O.W.A. INC şi T.S.B.S. nu au raporturi contractuale cu reclamanta. Nu s-au emis comenzi de către aceste pârâte. Reclamanta nu a efectuat livrări şi nu a emis facturi pe numele pârâtelor recurente.
Conform probelor din dosar - expertizele tehnice, declaraţiile de martori - intervenţia acestor pârâte în lanţul raporturilor contractuale a fost determinată de lipsa de finanţare a cumpărătoarei C.S., şi a beneficiarei finale, I.M.C. America şi a filialei acesteia I.M.T.C. America (fondurile urmând a fi obţinute numai după vânzarea mărfii către beneficiarii efectivi din SUA). În acest scop au intervenit convenţiile de finanţare între I.M.C. America şi pârâtele O.W.
Pe de altă parte, prin contractele în lanţ, facturarea succesivă în cadrul fiecărui contract şi aplicarea unor comisioane pentru prestaţiile pârâtelor O.W., s-a realizat majorarea preţului convenit prin Protocolul din 14 aprilie 1981 şi astfel s-a ajuns la încadrarea în preţurile impuse de autorităţile americane importurilor de tablă (declaraţie martor director I.C.E.M.)
Ca urmare, în lanţul raporturilor contractuale, C.S. Elveţia, cumpărătoare în raporturile contractuale încheiate cu reclamanta, a vândut tabla către O.W.H. MBH şi aceasta, la rândul său, a vândut-o către O.W.A. INC.
O.W.A. INC cumpărătoare a mărfii a vândut-o către I.M.C. şi filiala acesteia I.M.T.C. America, destinatarii finali, conform Protocolului din 14 aprilie 1981.
Se reţine, existenţa, în lanţul contractual a unor contracte distincte, individuale de vânzare-cumpărare, în care ulterior contractului dintre vânzătoarea I.C.E.M. şi cumpărătoarea directă C.S., aceasta din urmă devine vânzătoare într-un nou raport contractual cu O.W.H. MBH şi aceasta cu O.W.A. INC fiecare verigă fiind cumpărătoare, dobânditoare a dreptului de proprietate asupra mărfii şi totodată vânzătoare în raporturile de vânzare-cumpărare succesive.
Instanţa de fond a ignorat existenţa acestor contracte distincte de vânzare cumpărare. Prin încălcarea elementului esenţial al unui contract şi anume consimţământul părţilor în cadrul unei convenţii şi, contrar probelor din dosar, a reţinut că cele trei pârâte, din grupul O.W. au cumpărat marfa din România de la reclamantă în baza contractului sub forma simplificată, a comenzilor emise de C.S. acceptate de reclamantă şi urmate de livrare pentru fiecare navă în parte (sentinţa nr. 1607 din 16 aprilie 1998) cumpărătoare fiind pârâtele care au dobândit proprietatea prin pârâta O.W.A. INC ce a intrat în posesia conosamentelor originale.
Or, pârâta O.W.H. MBH a dobândit proprietatea mărfii dar de la C.S., nu de la reclamantă.
Comenzile C.S. acceptate de I.C.E.M. au constituit raporturile contractuale dintre aceste două părţi, societăţile O.W.H. MBH şi O.W.A. INC – persoane juridice distincte dobândind proprietatea mărfii, în lanţul raporturilor contractuale de la C.S. şi numai în raport de aceasta s-a născut obligaţia de plată a preţului.
Reclamanta nu a făcut dovada vânzării tablei în litigiu către pârâtele recurente, în temeiul unor contracte chiar în formă simplificată, astfel că nu se justifică chemarea în judecată a acestora pentru plata preţului.
De altfel, reclamanta ulterior livrării mărfii nu a emis un instrument de plată către pârâtele recurente, acestea nefiind considerate cumpărătoare şi debitoare a obligaţiei de plată a preţului.
Acreditivele pentru încasarea preţului mărfii, conform comenzilor au fost deschise de C.S. la D.B. pentru nave şi de către pârâta C. pentru nave la B.U.O.F.C., deci aceste pârâte aveau obligaţia plăţii în cadrul mecanismului creditului documentar.
Plăţile pentru aceste cinci nave, pentru care existau acreditive nu s-au efectuat, pentru că documentele prezentate de reclamantă nu au fost conforme condiţiilor prevăzute în scrisorile de deschidere a creditului.
Curtea de Apel, prin Decizia recurată a reţinut eronat, contrar probelor din dosar, că raporturile dintre reclamantă şi cele trei pârâte O.W. rezultă din conosamentele „to order", conosamentele „bills of lading" şi acreditivele documentare, prin intermediul D.B., ordonator O.W. S-a mai reţinut, de către instanţa de apel, conosamentele constituite fiind însăşi contractele de vânzare-cumpărare dintre reclamantă şi pârâtele O.W.
Aceste reţineri nu sunt susţinute de probele din dosar, expertizele tehnice, declaraţiile de martori, instanţa de apel ignorând raporturile contractuale distincte intervenite în lanţ.
Conosamentele nu pot constitui un contract de vânzare cumpărare, cât timp nu rezultă acordul părţilor în transmiterea proprietăţii.
Conosamentul este un contract de transport care atestă că o marfă este în curs de transport pe mare. Este un titlu reprezentativ al mărfurilor şi în speţă, fiind emis „to order", face posibilă circulaţia mărfii.
Greşit, instanţele de fond şi apel au reţinut transmiterea proprietăţii de la I.C.E.M. către pârâtele O.W. urmare ridicării de către O.W.A. INC a conosamentelor pentru marfa din opt nave şi la I.D. pentru o navă.
În lanţul raporturilor contractuale, fiecare parte cumpărătoare, începând cu C.S. a dobândit proprietatea mărfii şi la rândul său în calitate de vânzătoare, a transmis-o către cumpărătorul subsecvent, respectiv O.W.H. MBH, O.W.A. INC pentru ca în final să ajungă la beneficiarul efectiv I.M.C. America.
Aşa fiind, sunt întemeiate susţinerile recurentelor pârâte privind lipsa calităţii procesuale pasive. Chemarea în judecată pentru plata preţului nu-şi are temei, în lipsa unor raporturi contractuale directe între reclamantă şi pârâte.
Cu petiţia înregistrată la data de 23 februarie 2009 petenta SC M. SA a formulat contestaţie în anulare împotriva soluţiei instanţei de recurs, invocând ca temei legal art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi art. 105 alin. (1) C. proc. civ.
Contestatoarea susţine că neîndeplinirea procedurii legale de citare cu intimata SC C. SA Franţa pentru termenul când s-a judecat recursul 17 noiembrie 2008 o afectează direct şi nemijlocit.
Aceasta faţă de prevederile art. 4, art. 17 şi art. 21 din Convenţia de Asistenţă Juridică dintre România şi Franţa, care nu permite punerea în executare pe teritoriul Franţei a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în România.
De asemenea se mai susţine că Decizia instanţei de recurs a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Astfel se susţine că preşedintele completului de judecată din data de 17 noiembrie 2008 a pronunţat anterior o hotărâre în aceiaşi pricină şi aceleaşi părţi.
Dosarul în cauză a avut ca obiect recursul în anulare promovat în favoarea SC M. SA de către Procurorul General în exerciţiu la acea vreme.
Ulterior la data de 21 mai 2009 contestatoarea a depus o completare a motivelor de contestaţie în anulare solicitând anularea deciziei criticate întrucât hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Astfel se susţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a judecat pe fond acţiunea în una şi aceiaşi şedinţă în care a judecat şi recursurile.
Din dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. rezultă că, dacă se găseşte întemeiat recursul, în toate cazurile în care modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi instanţa de recurs casează hotărârea recurată, trimiţând cauza spre rejudecare în apel/fond la instanţa competentă. De asemenea conform art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deja stabilite.
S-a mai precizat că doctrina relevantă este unanim de acord că „numai prin excepţie instanţa supremă hotărăşte asupra fondului pricinii, în cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite.
Se reclamă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa funcţională de a se pronunţa în fond asupra pricinii deduse judecăţii, decât în cazuri foarte limitate, mai precis atunci când casează hotărârea doar în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt deplin stabilite sau sunt găsite întemeiate cazuri de modificare a hotărârii recurate şi instanţa de fond a soluţionat procesul intrând în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii este posibilă întrucât nu este necesară administrarea de probe noi. În toate celelalte cazuri instanţa de recurs şi în special, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu poate judeca pricina pe fond, întrucât legea nu dă în competenţa sa funcţională astfel de atribuţii.
La data de 18 februarie 2009 SC M. SA a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei instanţei de recurs invocând dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi să se anuleze hotărârea criticată întrucât a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
În esenţă sunt aceleaşi argumente ca cele din completarea contestaţiei în anulare ce formează obiectul dosarului nr. 10576/1/2008.
Prin încheierea şedinţei publice din 21 mai 2009 s-a admis cererea intimaţilor privind necitarea SC C. SA Franţa motivat de faptul că în conformitate cu art. 1 pct. 2 din Regulamentul nr. 1348/2000 privind actele judiciare şi extrajudiciare între statele membre U.E. nu se efectuează citarea atunci când adresa destinatarului este necunoscută. S-a avut în vedere că de aproximativ 10 ani sunt infirmări din partea statului francez că adresa acestei societăţi nu mai corespunde, întrucât societatea este radiată şi nu mai există situaţie în care citarea în baza regulamentului nu mai operează.
De asemenea în şedinţa publică din 15 octombrie 2009 conform încheierii aflată la fila 81 s-a respins excepţia tardivităţii depunerii completărilor motivelor contestaţiei în anulare, în considerarea dispoziţiilor art. 319 C. proc. civ., potrivit cărora legiuitorul a stabilit termenul limită până la care se poate introduce contestaţia în anulare şi nu momentul de la care începe să curgă acest termen având în vedere şi practica judiciară în materie.
În aceiaşi şedinţă s-a dispus conexarea dosarului nr. 1513/1/2009 la dosarul nr. 10576/1/2008 apreciind că în cauză sunt întrunite dispoziţiile art. 164 C. proc. civ., această măsură fiind luată şi pentru o bună administrare a justiţiei.
La termenul din 18 februarie 2010 s-a pus în discuţia părţilor excepţiile ridicate de recurente respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatoarei în ce priveşte anularea hotărârii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca urmare a necitării SC C. SA şi a excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei în anulare cu privire la aşa zisa încălcare a regulilor de ordine publică privind competenţa, şi s-a admis excepţia lipsei de interes a contestatoarei cu privire la nelegala citare a SC C. SA cât şi a lipsei calităţii procesuale active a contestatoarei cu privire la necitarea SC C. SA, conform motivării încheierii de şedinţă din acea zi.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare cu privire la aşa zisa încălcare a regulilor de ordine publică s-a considerat că aceasta ţine de condiţiile de admisibilitate respectiv inadmisibilitate a contestaţiei în anulare.
Interpelaţi regulat intimaţii cu privire la excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în anulare în dosarul conexat s-a apreciat că aceasta a fost soluţionată prin contopirea celor două dosare, instanţa în şedinţa publică din 4 martie 2010 faţă de aprecierile apărătorului O.W.A. INC şi T.S.B.S. GMBH a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 319 C. proc. civ.
Intimaţii prin concluziile scrise au solicitat respingerea contestaţiei în anulare motivând în esenţă că contestaţia în anulare este inadmisibilă dacă hotărârea atacată a fost pronunţată de judecători incompatibili, iar cu privire la necompetenţă s-a considerat că pe calea contestaţiei în anulare se poate invoca încălcarea normelor de competenţă de ordine publică deci numai încălcarea competenţei generale materiale şi teritoriale exclusive la care se referă art. 159 C. proc. civ.
Cu privire la motivele contestaţiei în anulare formulate se reţine că în adevăr pe calea contestaţiei în anulare nu se poate invoca incompatibilitatea sau alte aspecte legate de compunerea sau constituirea completului, deoarece incompatibilitatea este reglementată prin norme de organizare judiciară.
Participarea judecătorului în completul ce a soluţionat recursul în anulare nu este caz de incompatibilitate.
Cazurile de incompatibilitate sunt de strictă interpretare neputând fi extinse prin analogie, iar critica formulată nu se înscrie în nici unul din motivele expres menţionate de dispoziţiile art. 24 C. proc. civ.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a retras recursul în anulare.
Prin Decizia nr. 6126 din 7 decembrie 2000 instanţa a luat act de retragerea recursului în anulare, respingând ca inadmisibilă cererea de continuare a judecăţii recursului în anulare formulat de contestatoare.
În aceste condiţii rezultă că pentru a deveni incompatibil judecătorul trebuie să pronunţe o hotărâre prin care se dezleagă o problemă litigioasă, o hotărâre de natură să dezinvestească instanţa.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Decizia de îndrumare nr. 11/2007.
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţă, potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se reţine că normele de competenţă se clasifică în norme de competenţă generală şi norme de competenţă jurisdicţională, după cum delimitarea se face prin raportare la organe din sisteme diferite, ori la organe din cadrul aceluiaşi sistem (mai exact la o altă instanţă judecătorească).
La rândul ei competenţa jurisdicţională se clasifică în competenţă materială şi competenţă teritorială, după cum delimitarea se face între instanţe judecătoreşti de grad diferit, ori între instanţe judecătoreşti de acelaşi grad.
În cadrul competenţei materiale trebuie distins între competenţa materială funcţională, care se stabileşte după atribuţiile ce revin fiecărei categorii de instanţe, pe de o parte, iar pe de altă parte, competenţa materială procesuală care se stabileşte în funcţie de obiectul, natura sau valoarea litigiului.
Prin Decizia contestată au fost admise recursurile pârâtelor s-a modificat Decizia Curţii de Apel în sensul admiterii apelurilor şi pe fond s-a schimbat în parte sentinţa nr. 1607/1998 a Tribunalului Bucureşti în sensul că s-a respins acţiunea.
Deci Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a judecat pe fond acţiunea.
Din cuprinsul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. rezultă că, dacă se găseşte întemeiat recursul „în toate cazurile în care modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi" instanţa de recurs casează hotărârea recurată, trimiţând cauza spre rejudecare în apel/fond la instanţa competentă.
De asemenea, conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Din economia textului precitat rezultă, fără putinţă de tăgadă, şi doctrina este constantă că numai prin excepţie, instanţa supremă hotărăşte asupra fondului pricinii, în cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite.
Aşadar, instanţa de recurs, nu are competenţă funcţională de a se pronunţa în fond asupra pricinii dedusă judecăţii, decât în cazuri foarte limitate, mai precis atunci când casează hotărârea doar în scopul aplicării corecte la împrejurări de fapt deplin stabilite, sau sunt găsite întemeiate cazuri de modificare a hotărârii recurate.
Nu s-a ţinut cont de faptul că recursul este o cale extraordinară şi nedevolutivă, în care nu se judecă pricina sub toate aspectele sale ci se judecă, doar sub aspectele de legalitate hotărârea atacată.
Din examinarea motivării deciziei a cărei anulare se cere, rezultă că instanţa de recurs a reluat tot fondul pricinii, argumentând de ce probele administrate la instanţele de fond ar trebui reinterpretate sau, de ce aceste probe ar trebui interpretate invers decât cele ce rezultă din calificarea dată acestora de instanţele anterioare. Astfel mai multe fapte au fost calificate în mod cu totul opus faţă de calificarea dată la fond şi menţinută în apel.
Astfel, instanţa de recurs a reţinut că pârâtele nu au avut raporturi contractuale cu reclamanta, în timp ce instanţa de fond în baza probatoriilor administrate inclusiv expertiză tehnică şi audieri martori a reţinut că pârâtele din grupul O.W. au fost cumpărătoarele mărfii ce a fost încărcată în 8 vase, marfă furnizată de reclamantă.
Instanţa de fond a mai reţinut că ne aflăm în faţa unui contract de vânzare-cumpărare sub formă prescurtată comandă urmată de acceptare şi respectiv executare transferul mărfii făcându-se de la reclamantă la pârâtele O.W. conform 1/3 din conasamentul original.
Or, instanţa de recurs reinterpretează probele precizând că recurentele-pârâte nu au avut raporturi contractuale cu reclamanta şi că prin contractele în lanţ facturarea succesivă în cadrul fiecărui contract şi aplicarea de comisioane pentru prestaţia pârâţilor s-a realizat majorarea preţului convenit în anul 1981.
De asemenea, instanţa de recurs reţine că, instanţa de apel, prin Decizia recurată a reţinut eronat contrar probelor din dosar, că raporturile dintre reclamantă şi cele trei pârâte rezultă din conosament şi acreditiv documentare, fiind în totală eroare faţă de probele administrate cauzei respectiv expertiză ce atestă că conosamentele au fost emise la ordin şi andosate în alb iar primul care a intrat în posesia a 1/3 din conosamentul original a fost Grupul O.W.
Schimbând în totalitate situaţia de fapt, instanţa de recurs nu putea trece la modificarea hotărârilor criticate, ci în baza art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., ar fi trebuit să dispună casarea hotărârii.
Faţă de cele arătate rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia criticată, şi-a încălcat competenţa funcţională fixată de lege prin norme imperative astfel că;
Văzând dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC M. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 3681 din 5 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Dispune anularea parţială a deciziei contestate numai cu privire la admiterea recursurilor declarate de pârâtele O.W.H. MBH, O.W.A. INC şi T.S.B.S. GMBH împotriva deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curţii de Apel Bucureşti pe care a modificat-o în parte în sensul admiterii apelurilor declarate de acestea şi schimbării în parte a sentinţei civile nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului Bucureşti în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta SC M. SA şi obligării reclamantei la cheltuieli de judecată în sumă de 2.311,48 lei.
Fixează termen pentru soluţionarea recursurilor declarate de pârâţii O.W.H. MBH, O.W.A. INC şi T.S.B.S. GMBH împotriva deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, la 17 iunie 2010.
Irevocabilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 4 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 891/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 90/2010. Comercial → |
|---|
