ICCJ. Decizia nr. 915/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia 915/2010
Dosar nr. 13053/3/2008
Şedinţa publică de la 5 martie 2010
Circumstanţele cauzei.
Reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA a solicitat instanţei să pronunţe o sentinţă prin care să o oblige pe pârâta S.N.T.C. C.F.R. Călători SA la plata sumei de 28.381.432 lei dobândă calculată pentru plata cu întârziere a facturilor emise în perioada aprilie - decembrie 2005. În motivarea acţiunii a susţinut că s-au derulat raporturile juridice dintre părţi până la data de 31 martie 2005 conform contractului nr. 1/3406/2004 şi că după această dată dovada raporturilor comerciale rezultă din facturile achitate de pârâtă, pentru plata cu întârziere a sumelor cuprinse în facturi fiind în drept să solicite dobânda conform art. 3 din Ordonanţa nr. 9/2000.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 7260 din 12 iunie 2008, a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că pentru anul 2005, pârâta a beneficiat de scutire la plata tarifului de utilizare a infrastructurii datorat reclamantei în limita obligaţiilor către bugetul general consolidat al statului, în conformitate cu art. 18 alin. (4) din Legea nr. 511/2004.
A mai reţinut instanţa de fond că reclamanta avea obligaţia, potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1149/2005, să stabilească lunar sumele ce se scuteau la plată. Cu toate acestea pentru primele 9 luni ale anului pârâta a fost informată despre sumele rămase la plată după scutire la data de 15 noiembrie 2005 iar pentru următoarele luni ale anului 2005, la data de 8 februarie 2006 .
Apreciind că întârzierea plăţii facturilor nu se datorează culpei S.N.T.C. C.F.R. M., acţiunea C.N. a fost respinsă.
Decizia Curţii de Apel.
Sentinţa Tribunalului Bucureşti a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, care prin decizia nr. 29 din 23 ianuarie 2009, a respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA Bucureşti.
În argumentarea apelului Compania a susţinut că raporturile juridice s-au derulat după expirarea contractului, că pârâtei i-a fost admis accesul la infrastructura feroviară iar pentru încasarea contravalorii TUI s-au emis facturi care au fost achitate cu întârziere. A mai susţinut apelanta că scutirile la plată acordate pârâtei nu constituie o cauză exoneratoare de răspunderea pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de plată, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 43 C. com. şi art. 3 din O.G. nr. 9/2000.
Criticile evocate de apelantă au fost respinse de Curtea de Apel, care prin decizia nr. 29/2009 a reţinut că scadenţa plăţii menţionată pe factură nu produce efecte juridice în condiţiile în care scadenţa obligaţiei de plată a tarifului de utilizare a infrastructurii, ce revenea intimatei pe anul 2005, era prelungită până la îndeplinirea obligaţiei legale stabilită în sarcina apelantei privind încunoştiinţarea intimatei cu privire la cuantumul sumei rămase de achitat.
În fine, Curtea a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 18 alin. (4) din Legea nr. 511/2004 şi a art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1149/2005 şi a înlăturat susţinerile în legătură cu obligaţia de plată a contravalorii TUI în 10 zile calendaristice de la data emiterii facturii, motivat de faptul că scadenţa înscrisă pe facturi a fost contestată de intimată aşa cum rezultă din înscrisul de la fila 197 din dosarul de apel.
Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva deciziei nr. 29 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs, reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA, prin care a invocat nelegalitatea soluţiei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, din perspectiva motivelor prevăzute de art. 304 punctele 8 şi 9 C. proc. civ.
1. - În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii întrucât a înţeles că facturile fiscale pentru care s-a solicitat dobânda legală au fost achitate prin scutire de la plata tarifului de utilizare a infrastructurii, în limitele obligaţiilor recurentei reclamante către bugetul statului. A mai susţinut că facturile care s-au achitat prin compensare au făcut obiectul cauzei care s-a judecat la Curtea de Arbitraj.
- În mod greşit a înţeles instanţa că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 511/2004 facturilor fiscale emise în baza acordului de voinţă exprimat de cele două părţi pentru utilizarea infrastructurii feroviare publice.
- Forţa probantă a facturii potrivit art. 46 C. com., este dată de acceptarea ei la plată. Odată acceptată, factura face dovada existenţei convenţiei. În consecinţă societatea recurentă este îndreptăţită conform art. 43 C. com., să solicite penalităţi de întârziere sub forma dobânzii care a fost calculată în conformitate cu art. 3 şi 4 din Legea nr. 469/2002 şi art. 3 din O.G. nr. 9/2000.
2. - Prin cel de-al doilea motiv, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 511/2004. Potrivit recurentei această lege nu se aplică facturilor pentru care s-a calculat dobândă întrucât respectivele facturi fiscale s-au achitat prin alte forme de plată. A arătat recurenta, că Legea nr. 511/2004 a fost publicată în noiembrie 2004, şi că H.G. nr. 1149/2005 prin care se stabilea plafonul până la care se scuteau obligaţiile către bugetul consolidat al statului a fost publicată la data de 7 octombrie 2005. După stabilirea plafoanelor s-au comunicat obligaţiile bugetare pe primele 9 luni ale anului la data de 15 noiembrie 2005, astfel că din perspectiva acestor precizări, în opinia sa, dobânda este datorată indiferent de forma în care s-a făcut plata.
Pentru aceste motive, recurenta s-a considerat îndreptăţită să solicite admiterea recursului, modificarea hotărârilor anterior pronunţate şi, în fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Intimata prin întâmpinare, cu privire la primul motiv de recurs a susţinut că între părţile contractante nu au existat raporturi juridice stabilite sub forma înscrisului unic prin care să se menţioneze o clauză penală, că acordul de voinţă pentru plata facturilor nu s-a stabilit, în ce priveşte scadenţa, în afara condiţiilor Legii nr. 511/2004 privind scutirile la plată şi că exigibilitatea facturilor se socoteşte în funcţie de comunicările obligaţiilor către bugetul de stat, în raport de care se stabilea suma rămasă de plată, datorată de intimată. A mai arătat intimata că plăţile prin compensare sau în altă modalitate nu înlătură aplicabilitatea art. 18 din Legea nr. 511/2004 privind aprobarea listei operatorilor economici aflaţi sub autoritatea Ministerului Transporturilor care beneficiază de prevederile art. 18 din legea bugetului de stat.
Recursul este nefondat.
1. - Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii.
Faţă de enunţul tezei I a motivului de nelegalitate, Înalta Curte observă că acesta vizează încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Din argumentarea acestui motiv de către recurentă, rezultă evident că nu a supus spre examinare un diferend în legătură cu un act juridic ale cărui clauze nu sunt clare şi precise căruia instanţa de fond şi de apel să-i fi dat un alt înţeles. Invocarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a fost un prilej pentru recurentă pentru a repune în discuţie probele care susţin raportul juridic stabilit între părţile în proces şi nicidecum conţinutul actului juridic. Or, în această situaţie, interpretarea dată facturilor şi modului de efectuare a plăţilor constituie chestiuni de fapt care nu pot fi criticate în recurs sub cuvânt că se aplică punctul 8 al art. 304 C. proc. civ., ca motiv de nelegalitate. În plus, factura ca înscris sub semnătură privată face dovada existenţei raportului juridic şi a operaţiunii care constituie obiectul ei fără să substituie actul juridic aşa încât aspectele legate de plată sau de modalităţile de plată nu intră sub incidenţa acestui motiv de nelegalitate.
A mai susţinut recurenta că forţa probantă a facturii este dată de acceptarea ei de către destinatar. În adevăr, art. 46 C. com., prevede că obligaţiile comerciale se probează cu facturi acceptate, numai că în cauză, aşa cum a motivat şi instanţa de apel, menţiunile de pe facturi în legătură cu data plăţii au fost contestate. În concret, intimata nu a acceptat scadenţa înscrisă pe facturi şi din acest punct de vedere acordul de voinţă în privinţa plăţii nu a fost realizat pentru ca dispoziţiile art. 969 C. civ., să fie invocate cu succes.
În fine, modalitatea concretă de plată a facturilor la care s-a referit recurenta, prin eşalonare, ordine de plată, convenţii etc., nu constituie argumente suficiente pentru aplicarea penalităţilor de întârziere sub forma dobânzii legale pentru prestaţia facturată din moment ce exigibilitatea era contestată.
De observat este, şi faptul că recurenta şi-a motivat această critică invocând şi alte temeiuri de drept decât cele invocate în instanţele anterioare, care nu vor fi luate în discuţie (Legea nr. 469/2002 art. 3 şi 4) întrucât legalitatea deciziei din apel se verifică în raport de temeiurile legale care au fost invocate şi analizate în fond şi apel.
2. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.
Potrivit recurentei prestaţiile efectuate şi plata acestora nu intră sub incidenţa art. 18 din Legea nr. 511/2004 întrucât facturile fiscale emise în perioada aprilie-decembrie 2005 au fost achitate prin alte modalităţi de plată (eşalonare, ordine de plată, convenţii). Afirmă recurenta că facilităţile pentru plata tarifului de utilizare a infrastructurii se acordau conform plafoanelor stabilite prin H.G. nr. 1149/2005 că acestea urmau o anumită procedură de aprobare, de avizare şi de control şi că numai după aceste aprobări se putea comunica intimatei care sunt obligaţiile bugetare şi diferenţa ce urma să fie plătită. În acest context comunicările pentru primele 9 luni ale anului 2005 s-au făcut la data de 15 noiembrie 2005. Dar, adaugă recurenta, chiar şi în aceste condiţii plăţile fiind făcute de către intimată (prin compensări, convenţii) cu întârziere, penalităţile sub formă de dobândă comercială sunt datorate.
Critica este nefondată. În discuţie în cauza de faţă este dobânda legală şi nu o penalitate care presupune existenţa unei clauze penale agreată de ambele părţi ca fiind parte a convenţiei legal încheiate. Art. 43 C. com., pe care l-a citat recurenta în susţinerea primului motiv de recurs stabileşte regula potrivit căreia „datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept”.
Prin urmare, datoria comercială trebuie să fie lichidă şi exigibilă pentru debitor şi din acest punct de vedere instanţele anterioare au stabilit corect că obligaţia de plată a tarifului de utilizare a infrastructurii devenea certă şi lichidă şi implicit exigibilă la momentul în care recurenta aplica scutirea Tui în funcţie de propriile obligaţii ce-i reveneau către bugetul de stat şi o încunoştinţa pe intimată cu privire la suma rămasă de plată. În aceste condiţii, creanţa vizând lunile aprilie-decembrie 2005 a devenit exigibilă după primirea adreselor din 15 noiembrie 2002 (pentru primele 9 luni ale anului) şi respectiv la 8 februarie 2006 pentru restul lunilor.
Revenind la condiţiile cerute pentru ca dobânda comercială, să opereze în acest caz conform art. 43 C. com., Înalta Curte va reţine că exigibilitatea datoriei nu era cea trecută în factură (şi contestată de intimată), aşa încât dobânda nu a curs.
Concluzia se bazează şi pe faptul că din nici un act al dosarului nu rezultă că părţile au convenit alte condiţii de plată independente de scutirile la plată care intrau sub incidenţa Legii nr. 511/2004.
În aceeaşi ordine de idei pornind de la faptul că dobânzile sunt daune-interese moratorii care sunt menite să-l sancţioneze pe debitor pentru încălcarea obligaţiei şi, totodată să repare prejudiciul suferit de creditor prin întârzierea în executarea obligaţiei, bine s-a reţinut de instanţele anterioare că sancţiunea nu se impune a fi aplicată.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.N. C.F. C.F.R. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 29 din 23 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 873/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 935/2010. Comercial → |
|---|
