ICCJ. Decizia nr. 512/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 512/2010
Dosar nr. 1269/1285/2008
Şedinţa de la 10 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 341 din 29 ianuarie 2009 pronunţată în dosarul nr. 1269/1285/2008 al Tribunalului Comercial Cluj s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC E.P.S. SRL în contradictoriu cu pârâţii S.A., S.M., F.M.F., C.G.R. şi C.S.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, reclamanta este proprietara imobilului situat în Cluj Napoca, str. Emil Isac, ap. 2, apartamentul făcând parte dintr-un imobil situat la adresa arătată, format din 11 apartamente cu părţile indivize comune descrise în CF colectivă nr. 128033, care are calitatea de monument istoric.
Pârâţii sunt proprietari ai unor apartamente din acelaşi imobil învecinaţi cu apartamentul proprietatea reclamantei, fiind proprietari ai apartamentelor direct afectaţi de modificările pe care reclamanta intenţionează sa le efectueze asupra imobilului proprietatea sa.
Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor să-şi exprime acordul pentru efectuarea unor lucrări de schimbare a destinaţiei spaţiului din locuinţă, în spaţiu comercial, amplasare firmă luminoasă, deschidere acces din strada, precum şi stabilirea sediului social sau a unui punct de lucru în imobil.
Deoarece imobilele, inclusiv cel proprietatea reclamantei, au destinaţia de locuinţă, instanţa a reţinut că, pentru schimbarea destinaţiei celui din urma şi pentru efectuarea lucrărilor descrise de reclamantă în petitul acţiunii, se impune a se obţine avizul comitetului executiv al asociaţiei de proprietari, precum şi acordul proprietarilor direct afectaţi, cu care se învecinează pe plan orizontal şi vertical, imobilul. Aşadar, potrivit art. 41 din Legea nr. 230/2007, modificările constructive şi utilizarea în alte scopuri a unor părţi sau elemente de construcţie ale clădirii, cum ar fi: ancorarea de reclame pe pereţi, suspendarea de stâlpi, pereţi, scări interioare şi altele asemenea, se vor putea face numai pe baza deciziei comitetului executiv, cu acordul proprietarilor direct afectaţi şi, după caz, pe baza unui proiect tehnic întocmit de instituţii de specialitate, verificat de un expert autorizat, precum şi cu autorizaţia pentru executarea de lucrări, eliberate in condiţiile legii, iar conform art. 42 din acelaşi act normativ, schimbarea destinaţiei locuinţelor, precum şi a spaţiilor cu alta destinaţie decât aceea de locuinţă faţă de destinaţia iniţiala, conform proiectului iniţial al clădirii cu locuinţe, se poate face numai cu avizul comitetului executiv şi cu acceptul proprietarilor direct afectaţi cu care se învecinează, pe plan orizontal şi vertical, spaţiul supus schimbării.
Analizând răspunsurile la interogatoriile luate pârâţilor, instanţa a reţinut că refuzul pârâţilor de a-şi da acordul obligatoriu, prin prisma dispoziţiilor legale citate, pentru schimbarea destinaţiei locuinţei şi pentru efectuarea lucrărilor, nu este nici abuziv şi nici nejustificat. Astfel, destinaţia apartamentelor din imobil este aceea de locuinţă, aceasta putând fi schimbată doar în mod excepţional, dat fiind faptul că regula este aceea a destinaţiei de locuinţă, şi în condiţiile reglementate de dispoziţiile legale.
S-a mai reţinut că, la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentului de către reclamantă, aceasta a cunoscut faptul că dobândeşte proprietatea asupra unui imobil având destinaţia de locuinţă, iar simpla împrejurare că a cumpărat imobilul cu intenţia de a-şi stabili sediul în acel imobil, astfel cum susţine prin cererea de chemare în judecată, nu constituie un argument temeinic pentru a-i obliga pe pârâţi să-şi exprime acordul în sensul arătat. Mai mult decât atât, refuzul proprietarilor învecinaţi, este justificat din perspectiva faptului că, din probele administrate în cauză a reieşit că activitatea comercială care urma a fi desfăşurată în imobilul proprietatea reclamantei, era aceea de galerie de artă, ceea ce presupune un anumit trafic în respectivul imobil, determinând astfel deranjul celorlalţi proprietari direct afectaţi.
Mai mult decât atât, indiferent care ar fi motivele refuzului pârâţilor, instanţa a considerat că un abuz de drept nu poate fi adus în discuţie, atâta timp cât regula în imobil este aceea a apartamentelor cu destinaţia de locuinţă, astfel încât, numai în mod excepţional destinaţia ar putea fi schimbată în aceea de spaţiu comercial, şi numai cu acordul proprietarilor direct afectaţi.
În acest context, instanţa a considerat, de asemenea, că un astfel de acord este menit să protejeze dreptul de proprietate al locatarilor, iar din această perspectivă, refuzul acestora de a-şi da acordul pentru schimbarea destinaţiei locuinţei, nu poate fi apreciat ca fiind abuziv, cu atât mai mult cu cât reclamanta a avut cunoştinţa că apartamentul achiziţionat are destinaţia de locuinţă, iar intenţia sa de a-şi stabili sediul în acel imobil, nu poate obliga proprietarii direct afectaţi să-şi exprime acordul, în sensul solicitat.
Nici susţinerile reclamantei că i se încalcă dreptul de proprietate, nu au putut fi reţinute, întrucât la momentul achiziţionării destinaţia imobilului era aceea de locuinţă şi reprezintă regula, din punct de vedere al destinaţiei, în imobilul în litigiu, iar în acest context, ar putea fi afectat dreptul de proprietate al celorlalţi proprietari.
Faţă de întreaga stare de fapt reţinută, instanţa a considerat necesar să analizeze în ce măsură dreptul de proprietate atât al reclamanţilor, cât şi al pârâţilor este afectat, din perspectiva art. 1 din Protocolul I adiţional la C.E.D.O.
Aşadar, în contextul arătat, s-a impus a fi analizat în ce măsură limitarea exerciţiului dreptului de proprietate al reclamantei, prevăzută de dispoziţiile legale, este proporţională cu scopul avut în vedere prin instituirea ei.
Astfel, obligaţia obţinerii acordului este prevăzută într-o lege, accesibilă, precisă şi previzibilă, care îi era cunoscută reclamantei la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, şi determinată de necesitatea protejării dreptului de proprietate asupra imobilelor cu destinaţia de locuinţă, exercitarea folosinţei bunurilor într-un anumit cadru reglementat, fiind de altfel în acord cu interesul general.
Ca atare, faţă de cele arătate, instanţa a considerat că măsura reglementată pentru schimbarea destinaţiei imobilelor din aceea de locuinţă în cea de spaţiu comercial, în vederea protejării dreptului de proprietate asupra imobilelor cu destinaţia de locuinţă, nu apare ca disproporţionată faţă de scopul urmărit şi anume protecţia locatarilor, în sens larg, ci, dimpotrivă apare ca a măsura necesară şi conformă interesului general.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC E.P.S. SRL.
Prin decizia civilă nr. 102/2009 din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul declarat de reclamanta SC E.P.S. SRL CLUJ, împotriva sentinţei comerciale nr. 341 din 29 ianuarie 2009 pronunţată în dosarul nr. 1269/1285/2008 al Tribunalului Comercial Cluj, ce a fost schimbată în tot, în sensul că a fost admisă acţiunea formulată de către reclamanta SC E.P.S. SRL CLUJ-NAPOCA împotriva pârâţilor S.M., S.A., F.M.F., C.G.R. şi, în consecinţă, au fost obligaţi pârâţii să-i dea acordul cu privire la schimbarea destinaţiei apartamentului nr. 2 situat în Cluj-Napoca, Str. Emil Isac, din locuinţă în spaţiu comercial, şi la stabilirea sediului social sau a unui punct de lucru de către reclamantă, în acest imobil. Pârâţii au mai fost obligaţi să îşi dea acordul, în privinţa imobilului de mai sus, pentru efectuarea următoarelor lucrări: amplasarea firmei luminoase şi deschidere acces direct din stradă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a avut în vedere, în ceea ce priveşte cererea principală formulată de societatea reclamantă, că din analiza probelor administrate, între care interogatoriile părţilor, schiţele şi proiectele anexate la dosar, schimbarea destinaţiei spaţiului proprietatea reclamantei nu este de natură sa cauzeze o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale pârâţilor care, în speţă, nu a fost dovedita.
Refuzul pârâţilor de a-şi da acordul cu privire la schimbarea destinaţiei din locuinţă în spaţiu comercial nu este justificat, iar apărările acestora sunt contradictorii întrucât, pe de o parte, sunt invocate aspecte legate de modul în care se realizează accesul în spaţiu, respectiv prin partea comună a imobilului, ceea ce ar perturba liniştea şi siguranţa colocatarilor, iar pe de altă parte refuzul este menţinut şi cu privire la solicitarea acordului pentru deschiderea unui acces direct din stradă fără temei pertinent.
În acest condiţii curtea de apel a apreciat că în speţă pârâţii îşi exercita în mod abuziv drepturile conferite de lege, contrar dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ., astfel că, în baza art. 296 C. proc. civ., curtea a admis apelul reclamantei, iar sentinţa atacată a fost schimbată în întregime, iar pe fond admisă acţiunea.
Împotriva acestei soluţii pârâţii S.A., S.M., F.M.F., C.G.R. şi C.G.S. au declarat recurs invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimata a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea recursului ca tardiv declarat ori ca nefondat.
Cât priveşte excepţia tardivităţii declarării recursului, Înalta Curte urmează a o respinge având în vedere că decizia a fost comunicată la 21 iulie 2009, iar declararea căii de atac s-a făcut la 06 august 2009, deci înlăuntrul termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va admite recursul pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. alin. (7) C. proc. civ.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia instanţei de apel.
1. Prin decizia pronunţată, instanţa de apel, în mod nelegal a admis apelul intimatei reclamante, şi a modificat în tot hotărârea atacată, însă, în conţinutul deciziei nu există motivarea măsurii luate raportată la soluţia primei instanţe şi anume aceea de schimbare în tot a dispoziţiilor instanţei de fond, după cum se poate lesne observa din redarea aproximativ integrală, în cele ce preced, a deciziei atacate.
Potrivit art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să motiveze şi să arate în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care a înlăturat soluţia primei instanţe.
Din cuprinsul hotărârii de apel rezultă că instanţa de apel a omis cu desăvârşire să motiveze în fapt şi în drept cauzele care au determinat-o să dispună măsura schimbării hotărârii pentru care a înlăturat soluţia primei instanţe.
Se poate observa că, soluţia primei instanţe este motivată în concret având coerentă logica şi raportată la probele administrate, existând şi motivarea în drept pentru care a dispus acea măsură.
2. De asemenea, în considerentele deciziei atacate, instanţa de apel nu motivează în mod clar, precis şi convingător, astfel că ceea ce se argumentează, nu are puterea de convingere faţă de soluţia din dispozitiv.
Astfel, instanţa de apel, motivează ca: „..Va reţine din analiza probelor administrate, între care interogatoriile părţilor, schiţele şi proiectele anexate la dosar schimbarea destinaţiei spaţiului proprietatea reclamantei nu este de natură să cauzeze o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale pârâţilor care, în speţă, nu a fost dovedită.”
Din considerentele instanţei nu se poate stabili în mod clar care probe au fost avute în vedere deoarece, la dosarul cauzei au fost administrate probatorii de ambele parţi.
3. Totodată, instanţa a omis să motiveze „cererile accesorii” cu privire la schimbare destinaţie din locuinţă în spaţiu comercial, amplasare firmă luminoasă, deschidere acces direct din stradă, stabilirea sediului social sau a unui punct de lucru în acest imobil.
Lucrările pentru care se cere acordul au regim juridic propriu iar acestea trebuiau motivate şi tratate în mod explicit în considerentele hotărârii.
În ceea ce priveşte schimbarea destinaţiei din locuinţă în spaţiu comercial, din considerentele hotărârii nu rezultă care este activitatea pentru care se solicită acordul de schimbare a destinaţiei din locuinţă în spaţiu comercial.
Din materialul probator administrat în fond, (contract de închiriere, declaraţia martorului S.S.G.) rezultă că activitatea comercială ce se doreşte a se desfăşura este aceea de galerie de artă şi nu cea de proiectare.
Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Din dispozitivul hotărârii rezultă că instanţa de judecată a obligat pârâţii să îşi dea acordul cu privire la schimbarea destinaţiei din locuinţă în spaţiu comercial, amplasare firma luminoasă, deschidere acces direct din stradă, stabilirea sediului social sau a unui punct de lucru în acest imobil.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a considerat că intimaţii au exercitat în mod abuziv drepturile conferite de lege, contrar dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ.
Refuzul de a acorda dreptul reclamantei să schimbe destinaţia imobilului precum şi de a executa amplasare firmă luminoasă, deschidere acces direct din stradă, stabilirea sediului social sau a unui punct de lucru în acest imobil este determinat de prevederile art. 41 şi 42 din Legea nr. 230/2007, de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, de dispoziţiile Legii nr. 50/1991 privind executarea construcţiilor, de Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului.
Totodată, în materie sunt aplicabile şi dispoziţiile legale privind reglementarea proprietăţii comune pe cote părţi, regula aplicabilă în ceea ce priveşte proprietatea pe cote părţi fiind aceea a unanimităţii tuturor coproprietarilor.
Faţada imobilului unde reclamanta doreşte să facă acces din strada este proprietate pe cote părţi a tuturor proprietarilor din imobil. De asemenea, amplasarea intrării s-ar face cu încălcarea dreptului de proprietate al pârâţilor S. şi F. a căror ferestre de la subsol sunt cu ieşire la stradă.
Hotărârea este lipsită de temei legal în ceea ce priveşte obligarea la exprimarea acordului în sens favorabil reclamantei, atâta timp cât el a fost exprimat în mod defavorabil. S-ar fi putut pune problema obligării la exprimarea acordului doar în lipsa acestuia. Nu şi atunci când exista deja exprimat, în conformitate cu legea, un dezacord clar, explicit.
Dispoziţiile prevederilor art. 723 C. proc. civ., invocate de instanţă nu sunt aplicabile în această speţă, deoarece aceste dispoziţii fac referire la exercitarea drepturilor procedurale cu rea credinţă, nicidecum a drepturilor substanţiale deduse judecăţii.
Or, în speţă, problema de drept care este supusă rezolvării este aceea de săvârşire a unui abuz de drept în materie de vecinătăţi, nu în materie de exercitare a drepturilor procesuale civile.
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile legale privind abuzul de drept.
Determinarea existentei abuzului de drept trebuie să se facă pe criterii obiective.
Aşadar, apare insuficient să considerăm că exerciţiul dreptului este abuziv numai în ipoteza în care, subiectiv, ar fi dictat exclusiv de intenţia de a cauza altuia o paguba. Altfel spus, exprimarea acordului negativ ca reclamanta să schimbe destinaţia spaţiului în destinaţie comercială şi să efectueze lucrări de construcţie, nu poate fi interpretat că ar fi o intenţie de a cauza altuia o paguba atâta timp cât nu există o faptă culpabilă din partea pârâţilor.
În concluzie, trebuia sa existe o fapta culpabilă (indiferent de gradul culpei) din partea pârâţilor, prin care să producă o paguba în patrimoniul reclamantei, ceea ce nu exista, şi după aceea se putea discuta de abuzul de drept.
Considerentele instanţei de apel sunt vădit nelegale, atunci când menţionează că sunt nedovedite vătămările drepturilor sau a intereselor legitime ale pârâţilor.
Or, în conformitate cu prevederile legale, dovada vătămării drepturilor sau a intereselor legitime prin „fapta culpabilă a pârâţilor” aparţinea reclamantei, care de altfel nici nu a dovedit existenţa vătămării şi prejudiciului suportat de aceasta.
Faţă de această situaţie, cererea reclamantei este nefondată, atâta timp cat nu exista prejudiciu.
Faţă de aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ., urmează a se admite recursul a se modifica în totalitate decizia atacată şi a fi menţinute dispoziţiile sentinţei comerciale nr. 341 pronunţate de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr. 1269/1285/2008, ca fiind legale şi temeinice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii declarării recursului invocată de intimata reclamantă SC E.P.S. SRL Cluj Napoca.
Admite recursul declarat de pârâţii S.A., S.M., F.M.F., C.G.R. şi C.G.S. împotriva deciziei nr. 102 din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul reclamantei declarat împotriva sentinţei comerciale nr. 341 din 29 ianuarie 2009 a Tribunalului Comercial Cluj, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 500/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 683/2010. Comercial → |
|---|
