ICCJ. Decizia nr. 750/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 750/2010
Dosar nr. 38195/3/2008
Şedinţa publică de la 24 februarie 2010
Deliberând asupra recursurilor de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată că prin sentinţa comercială nr. 2598 din 16 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC B.R. SA împotriva pârâtei SC B.D. SRL.
În motivare s-a reţinut că prin acţiunea formulată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.035.338 lei în baza principiului îmbogăţirii fără just temei, printre regulile generale ale îmbogăţirii fără justă cauză figurează şi absenţa oricărui mijloc juridic pentru recuperarea de către cel al cărui patrimoniu s-a micşorat ca urmare a pierderii suferite.
S-a reţinut că între părţi a intervenit contractul de lucrări F.I.D.I.C. având ca obiect antrepriza în construcţii la C.C. Băneasa. În baza contractului, reclamanta a emis factura fiscală 1784 pentru 5.458.652,59 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor, conform situaţiei de lucrări din luna decembrie 2006. La rubrica TVA, reclamanta a înserat precizarea taxare inversă.
Ulterior, la 20 februarie 2008, reclamanta a emis factura fiscală 1901 pentru suma de 1.035,337 lei reprezentând TVA aferentă situaţiei din luna decembrie 2008, pârâta refuzând să o achite.
Raporturile dintre părţi sunt guvernate de contractul pe care părţile l-au încheiat.
Reclamanta a emis factura pentru contravaloarea TVA după ce M.F.P., în urma unui control, a stabilit că operaţiunea efectuată în baza contractului a dat naştere obligaţiei de achitare a TVA.
Prin contract, pârâta s-a obligat să achite reclamantei contravaloarea serviciilor prestate, dar şi TVA aferentă acestei contravalori, în condiţiile stabilite de legislaţia română aplicabilă în materie.
Reclamanta avea deschisă calea unei acţiuni contractuale, ceea ce face ca, faţă de caracterul subsidiar al acţiunii de îmbogăţire fără justă cauză, reclamanta să nu poată introduce o asemenea cerere.
Astfel cum şi părţile au stipulat în contract, TVA este datorată în condiţiile stabilite de legea română, în condiţiile reglementate de art. 126 C. fisc.
Fiind un accesoriu al contravalorii prestaţiilor executate de antreprenor, TVA poate fi cerută de antreprenor pe calea unei acţiuni contractuale, deoarece izvorul obligaţiei de plată a TVA îl reprezintă operaţiunea care a constituit obiectul contractului de antrepriză.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului şi a acţiunii în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.035.337 lei, conform facturii nr. 1901 din 20 februarie 2008.
Analizând actele dosarului în conformitate cu dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., Curtea de apel a respins apelul reţinând că părţile au încheiat un contract de antrepriză privind obiectivul C.C. Băneasa. În baza contractului, apelanta reclamantă a emis factura fiscală nr. 1784 din 16 februarie 2007 pentru suma de 5.458.652,59 lei reprezentând costul lucrărilor de construcţii efectuate, care a şi fost achitată de pârâta intimată.
Astfel cum este redactată acţiunea introductivă, apelanta reclamantă a solicitat obligarea intimatei pârâte la plata sumei de 1.035.338 lei reprezentând TVA aferentă sumei de 5.458.562,59 lei facturată sub nr. 1784 din 16 februarie 2007, cu motivarea expresă că „accesoriul urmează soarta principalului”, obligaţia respectivă fiind o componentă a costului contractului, care îşi are izvorul în raporturile convenţionale ale părţilor, nepunându-se în discuţie raportul juridic de drept fiscal cu statul prin M.F.P.
Însăşi factura emisă nr. 1901 din 20 februarie 2008 face menţiune expresă că suma de 1.035,337 lei reprezintă TVA situaţie lucrări decembrie 2006, conform facturii de lucrări nr. 1784 din 16 februarie 2007, ca urmare a prestaţiilor efectuate în temeiul contractului de antrepriză.
În această situaţie întrucât apelanta reclamantă avea deci la îndemână o acţiune contractuală pentru valorificarea pretenţiilor sale, nu putea să utilizeze acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză al cărei caracter este unul subsidiar, soluţia primei instanţe fiind temeinică şi legală.
Având în vedere că atât factura cât şi chitanţa privind onorariul de avocat poartă data de 5 iunie 2009, ulterioară închiderii dezbaterilor la 3 iunie 2009, în plus în factura nr. 2008 se face menţiunea acordării unor servicii de consultanţă juridică din decembrie 2008 - ianuarie 2009 şi februarie 2008, anterioară declarării apelului cu care a fost învestită instanţa (17 aprilie 2009), în legătură cu serviciile de consultanţă juridică din perioada mai - iunie 2009 nerezultând cu certitudine că ele privesc dosarul nr. 38195/3/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, Curtea de apel a respins cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată formulată în temeiul art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei soluţii ambele părţi au declarat recurs.
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, a apelului şi a acţiunii astfel cum a fost formulată, în temeiul art. 299 şi urm. C. proc. civ.
În motivarea recursului se invocă faptul că instanţa de apel a reţinut în mod netemeinic şi nelegal faptul că obiectul acţiunii derivă din contractul încheiat de părţi. Suma solicitată a fi restituită este de fapt o taxă care trebuia achitată la bugetul de stat, nefiind un cost al contractului, conform art. 962 şi 963 C. civ., întrucât este o obligaţie impusă prin Codul fiscal. Acest aspect rezultă şi din pct. 20.4 din contract în care se stabilesc atribuţiile Comitetului de rezolvare a litigiilor. Acesta nu se implică în soluţionarea unui litigiu privind plata unei taxe către bugetul de stat. Prin raportul de inspecţie fiscală s-a stabilit că factura emisă în 2007 de către reclamantă, trebuia să cuprindă TVA aferent bazei.
Reclamanta a susţinut că a achitat către bugetul de stat TVA neîncasată de la societatea pârâtă, deşi aceasta era obligată în temeiul Legii nr. 571/2003, rezultând o îmbogăţire fără just temei.
În opinia acestei recurente, cazul de faţă nu priveşte o plată suplimentară peste cele stabilite în contract, niciuna din clauzele contractuale nefiind încălcată, astfel că nu era deschisă calea unei acţiuni contractuale.
Instanţa de apel a confundat, în viziunea recurentei, faptul generator al TVA, operaţiunea comercială derulată de părţi şi izvorul obligaţiei de plată a TVA, legea specială în materie, Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Rezultă că pretenţia asupra pârâtei nu deriva din contract, ci din legislaţia fiscală, motiv pentru care nu putea fi promovată decât o acţiune extracontractuală.
Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs şi pârâta nemulţumită de modul în care a fost soluţionată cererea sa privitoare la cheltuielile de judecată. Această recurentă a invocat prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va respinge ambele recursuri pentru următoarele considerente:
Cât priveşte recursul reclamantei, acesta urmează a fi respins deoarece instanţa de apel a apreciat în mod corect că acţiunea în îmbogăţirea fără justă cauză nu se poate exercita decât în absenţa oricărui alt mijloc procedural de recuperare a prejudiciului. Acţiunea, întemeiata pe art. 992 C. civ., prin care se cere obligarea unei persoane a plăti suma de bani cu care s-a îmbogăţit fără justă cauză, nu este admisibilă dacă reclamantul are, în temeiul art. 1541 C. civ., posibilitatea de a exercita o acţiune izvorând din contractul pe care l-a încheiat cu pârâtul.
În fapt, în speţă, în vederea construirii unui imobil societatea B.D. SRL, în calitate de contractant şi viitor proprietar, a încheiat un contract pentru proiectare-construcţie şi predare la cheie cu societatea B.R. SRL, în calitate de antreprenor, al cărui obiect îi reprezenta proiectarea şi construcţia C.C. Băneasa.
În perioada derulării contractului menţionat, antreprenorul B.R. SRL a facturat către B.D. SRL serviciile prestate, însă, urmare unei inspecţii fiscale parţiale privind soluţionarea decontului cu suma negativă a TVA si opţiunea de rambursare depusă de societatea prestatoare, organele de control au stabilit că lucrările de construcţii-montaj realizate pentru clientul B.D. SRL au fost facturate în mod eronat în regim de taxare inversă, întrucât pentru acestea faptul generator de taxă a intervenit la data situaţiei de lucrări, respectiv la 31 decembrie 2006, data la care pentru lucrări de construcţii-montaj nu erau aplicabile masurile de simplificare prevăzute la art. 160 C. fisc., care intrau în vigoare începând cu 01 ianuarie 2007. Lucrările de construcţii-montaj au fost confirmate de beneficiar in anul 2007 din acest motiv fiind facturate în regim de taxare inversă.
În acest context organele de control au stabilit în sarcina B.R. SRL, taxa pe valoarea adăugată de plată suplimentar. În baza raportului de inspecţie fiscală B.R. SRL a emis în anul 2008 către B.D. SRL o factura de corecţie, înscriind în aceasta taxa stabilită ca urmare a inspecţiei fiscale.
Potrivit art. 157 alin. (1) C. fisc., orice persoana trebuie sa achite taxa de plata organelor fiscale până la data la care are obligaţia depunerii unuia dintre deconturile sau declaraţiile prevăzute la art. 1562 și 1563.
Având in vedere cele menţionate mai sus, precum si faptul ca prevederile art. 159 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, se referă la corectarea documentelor, efectuată înaintea sau în timpul desfăşurării inspecţiei fiscale şi nu la corectarea documentelor ulterior inspecţiei fiscale, dacă organele de control au emis decizie de impunere, prin care s-a stabilit TVA de plata in sarcina societăţii, aceasta nu mai poate fi înscrisă în decont, ci trebuie plătită direct la Bugetul Statului, în termenul prevăzut de O.G. nr. 92/2003.
Ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale organele de inspecţie fiscala au stabilit în sarcina B.R. SRL taxa suplimentara de plata, măsura care, nu poate fi urmată de corectarea facturilor emise iniţial prin emiterea de noi facturi cu TVA 19 %. Corectarea ulterioară a facturii ar putea constitui în acest caz o dubla impozitare a operaţiunilor. În aceste circumstanţe, efectul nu ar consta doar intr-o denaturare a bazei de impozitare si a taxei colectate aplicate asupra acesteia, ci şi în aceea că, o modificare ulterioare a unei situaţii de fapt stabilite ca efect al unei inspecţii fiscale ar încălca regulile de procedură fiscală stabilite prin Codul de procedura şi prin alte acte normative date în aplicarea acestuia.
În baza argumentelor prezentate mai sus, rezultă că societatea B.R. SRL nu mai are posibilitatea să corecteze facturile fiscale emise anterior inspecţiei fiscale întrucât ar colecta TVA din nou, pentru aceleaşi operaţiuni, dublând obligaţia faţă de bugetul de stat.
În plus, nu există o procedură care sa permită emiterea facturilor fără obligaţia furnizorului de a colecta TVA. O astfel de procedură ar trebui sa cuprindă anumite prevederi speciale, referitoare la: înscrierea pe factură a unei menţiuni din care să rezulte că aceasta nu mai generează TVA colectat, neînregistrarea în conturile de TVA şi neincluderea în jurnalul de vânzări la furnizor, înregistrarea în conturile de TVA şi înscrierea în jurnalul de cumpărări la beneficiar şi monografia contabilă. De asemenea, o astfel de factură nu poate fi întocmită decât cu acceptul beneficiarului.
Având în vedere că emiterea unei facturi de corecţie pentru TVA stabilită suplimentar de organe de inspecţie fiscală, ulterior încheierii unui raport de inspecţie fiscală şi emiterii unei decizii de impunere, nu este conformă cu prevederile legale, ea nu poate produce consecinţe juridice.
În subsidiar, în conformitate cu prevederile art. 134 alin. (1) C. fisc., în vigoare în anul 2007, faptul generator reprezintă faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei.
Conform regulii generale prevăzute la art. 1342 alin. (1) C. fisc., exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator.
Faptul generator, conform art. 1341 alin. (1) C. fisc., intervine la data prestării serviciilor, cu excepţiile prevăzute la alin. (2) - (4) ale aceluiaşi articol.
În ceea ce priveşte faptul generator pentru prestările de servicii decontate pe baza de situaţii de lucrări, cum sunt serviciile de construcţii-montaj, consultanţă, cercetare, expertiză şi alte servicii similare, acestea iau naştere la data emiterii situaţiilor de lucrări sau, după caz, la data la care aceste situaţii sunt acceptate de beneficiar, conform prevederilor art. 1341 alin. (4) C. fisc.
Daca lucrările de construcţii-montaj au fost acceptate de beneficiar in anul 2007, prevederile legale invocate mai sus erau direct aplicabile, prin urmare acestea puteau fi facturate în regim de taxare inversa având în vedere ca momentul acceptării de către beneficiar determină momentul la care avea loc faptul generator de taxa si implicit regimul TVA aplicabil.
Prin urmare, în situaţia în care recurenta nu era acord cu decizia organelor de inspecţie fiscală, demersul legal consta în depunerea unei contestaţii împotriva constatărilor organelor de inspecţie fiscală, în conformitate cu prevederile Codului de procedura fiscală. În situaţia în care nu s-a procedat la contestarea actului administrativ fiscal, în acest moment, situaţia stabilită ca urmare a inspecţiei fiscale este definitivă şi nu mai poate fi corectata prin emiterea unei facturi de corecţie, ulterior încheierii inspecţiei fiscale.
Aşadar, factura cu nr. 1901 din 20 februarie 2008 în cuantum de 1.035.337 lei, care este temeiul formulării cererii introductive de instanţă, nu poate produce consecinţe juridice şi nu poate fundamenta legal o acţiune de îmbogăţire fără justă cauză.
Înalta Curte va respinge şi recursul pârâtei întrucât curtea de apel a reţinut în mod corect că atât factura cât şi chitanţa privind onorariul de avocat poartă data de 5 iunie 2009, ulterioară închiderii dezbaterilor la 3 iunie 2009, în plus în factura nr. 2008 se face menţiunea acordării unor servicii de consultanţă juridică din decembrie 2008 - ianuarie 2009 şi februarie 2008, anterioară declarării apelului cu care a fost învestită instanţa (17 aprilie 2009), în legătură cu serviciile de consultanţă juridică din perioada mai - iunie 2009 nerezultând cu certitudine că privesc dosarul nr. 38195/3/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Aşadar nu se poate reţine că instanţa de apel nu ar fi motivat soluţia de neacordare a cheltuielilor de judecată ori că ar fi fost în eroare cu privire la actul juridic dedus judecăţii. Cât priveşte greşita aplicare a legii, decizia atacată este la adăpost şi de această critică pentru că s-a făcut o corectă aplicare a art. 274 C. proc. civ., în condiţiile în care probatoriul administrat, în raport cu solicitarea formulată, a fost neconcludent, inapt să formeze convingerea instanţei pentru admiterea cererii.
Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC B.R. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 273 din 10 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială şi de pârâta SC B.D. SRL BUCUREŞTI împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC B.R. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 273 din 10 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială şi de pârâta SC B.D. SRL BUCUREŞTI împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 24 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 683/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 873/2010. Comercial → |
|---|
