ICCJ. Decizia nr. 1067/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1067/2011
Dosar nr.32999/3/2009
Şedinţa publică din 10 martie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
La data de 12 august 2009 reclamanta V.A. a chemat-o în judecată pe pârâta SC P.P. SRL Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce urma să o pronunţe, instanţa să dispună constatarea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 12 mai 23008 la BNPA B.A. intervenite de drept în baza pactului comisoriu de grad IV prevăzut de art. 14.5 din antecontract, repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv obligarea pârâtei la plata sumelor 58.494,45 Euro reprezentând avans primit conform antecontractului, obligaţie derivând din dispoziţiile art. 14.6 din acelaşi act juridic şi 2.145,78 Euro cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate conform dispoziţiilor art. 7.2.
Examinând actele dosarului, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 266 din 13 ianuarie 2010, a admis în parte cererea reclamantei, a constatat rezoluţiunea de drept a antecontractului de vânzare cumpărare autentificat din 12 mai 2008 BNPA B.A., a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 56.709,45 Euro, în Ron la cursul BNR din ziua plăţii, suma de 2.145,78 Euro în Ron la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de penalităţi de întârziere şi 11.358,38 Ron cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că între părţi a fost încheiat contractul de cesiune de contract dintre C.C.M., reclamanta V.A. şi pârâta SC P.P. SRL Bucureşti prin care a fost cesionată poziţia contractuală a cedentei C.C.M. către cesionara reclamantă V.A., în sensul subrogării cesionarei în drepturile cedentei, aceasta dobândind calitatea de promitent cumpărător al unui imobil ce urma a fi edificat de către SC P.P. SRL Bucureşti situat în Bucureşti sector 3, preţul cesiunii fiind 1.500 Euro, subrogarea fiind apreciată de tribunal ca fiind perfect legal.
A mai reţinut instanţa de fond că ulterior, între reclamanta promitentă cumpărătoare V.A. şi pârâta promitentă vânzătoare SC P.P. SRL Bucureşti, a fost încheiat antecontractul de vânzare cumpărare autentificat din 12 mai 2008 la BNPA B.A., achitându-se de către promitenta cumpărătoare un avans de 47.655 Euro plus TVA 19%.
Antecontractul prevedea la art. 14.5 un pact comisoriu de grad IV expres în cazul în care nu era îndeplinită obligaţia vânzătorului promitent de predare a apartamentului la termen sau pentru refuzul semnării antecontractului de vânzare-cumpărare (termenul de predare stipulat în antecontract a fost 20 decembrie 2008).
Instanţa a reţinut că pârâta a notificat-o pe reclamantă pentru predarea-primirea obiectului antecontractului la data de 13 martie 2009, dată la care nu a fost încheiat procesul verbal de predare-primire ci, un proces verbal de inspecţie a apartamentului care s-a dovedit a fi deplorabil, astfel că pârâta nu şi-a atins targetul de a preda obiectul antecontractului şi nu a demonstrat că a existat un caz care să o exonereze de răspundere contractuală, aceasta fiind în culpă conform art. 1082 C. civ.
Tribunalul a apreciat că nu a fost prezentat un proces verbal de recepţie a apartamentului contractat atâta timp cât pârâta nu a demonstrat că a recepţionat lucrările de la proprii subcontractanţi şi faptul că pârâta a invocat culpa executanţilor şi subcontractanţilor nu este scuzabilă în dosarul de faţă, astfel că rezoluţiunea de drept nu mai poate fi împiedicată, intervenind la data de 20 martie 2009, dată până la care trebuia să facă recepţia pentru apartamentul locuibil.
De asemenea, a arătat instanţa că, întârzierile cauzate de subcontractanţi nu pot constitui forţă majoră întrucât nu conţin elementul imposibilităţii absolute caracteristic forţei majore şi pe cale de consecinţă conform art. 1082 C. civ. pârâta este în culpă contractuală. A mai arătat instanţa de fond că pârâta a recunoscut că apartamentul nu era finalizat, gata pentru recepţie, deoarece la 13 martie 2009 s-a stabilit un nou termen pentru o nouă vizită a apartamentului, respectiv 2 aprilie 2009, astfel că în conformitate cu art. 14.5 din antecontract tribunalul a constatat intervenită rezoluţiunea de drept, dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu restituirea sumei plătită de pârâtă şi penalităţi de întârziere, conform art. 7.2 din acelaşi antecontract. A apreciat instanţa că debitul principal este de 47.655 Euro plus 19% TVA, iar diferenţa de 1.500 Euro neacordată constituie preţul cesiunii.
Apelurile declarate de cele două părţi în litigiu au fost soluţionate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 359 din 10 iunie 2010, conform căreia a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată în tot hotărârea atacată în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii reclamantei.
Apelul declarat de reclamanta V.A. a fost respins ca nefondat şi instanţa a luat act că apelanta pârâtă şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Examinând apelul declarat de pârâtă cu privire la primul aspect ce a vizat lipsa notificării emisă de pârâtă până la 20 martie 2009, instanţa de apel a reţinut dispoziţia din clauza 6.4 din antecontract în care nu este stabilită data de 20 martie 2009 ci, faptul că părţile vor stabili data şi locul întâlnirii pentru semnarea contractului de vânzare-cumpărare, dată care nu putea fi mai târziu de 30 de zile de la notificarea promitentului vânzător în acest sens, precum şi împrejurarea că reclamanta nu era gata să-şi respecte obligaţia asumată prin art. 4 lit. b) recunoscând imposibilitatea de a achita diferenţa de preţ în termenul stabilit, astfel că această susţinere a instanţei de fond nu este întemeiată, rezoluţiunea neoperând pentru acest motiv.
Analizând şi cel de-al doilea motiv Curtea a reţinut că reclamanta nu şi-a întemeiat acţiunea pe nerespectarea termenului iniţial de la 20 decembrie 2008 şi nici după primirea notificării prelungirii datei de finalizare, ci pentru depăşirea termenului de 20 martie 2009, astfel că este de prisos analiza punctuală a motivelor care au stat la baza prelungirii termenului şi că procesul verbal semnat la 13 martie 2009 este un proces verbal de predare-primire valabil, conform antecontractului, conţinutul acestuia, necontestat de promitenta cumpărătoare, purtând precizarea că promitentul vânzător a finalizat lucrările de construire şi amenajare a apartamentului şi că promitentul cumpărător a acceptat şi confirmat, cu rezervele formulate în art. 1 şi art. 2 din procesul verbal de predare-primire că apartamentul şi descrierea acestuia corespunde cu descrierea apartamentului din antecontract şi că procedura de constatare a stării apartamentului în momentul predării acestuia a fost îndeplinită în conformitate cu prevederile antecontractului, astfel că nu se poate interpreta că nu există proces-verbal de predare primire numai pentru că acesta nu cuprinde toate elementele din anexa 6 şi pentru că nu se prezintă la standardul de calitate dorit, context în care apărarea formulată de reclamantă în acest sens este nefondată.
În acelaşi context Curtea a reţinut că pârâta a predat reclamantei la data de 13 martie 2009 o copie a Releveului ce conţinea descrierea apartamentului, că la data de 13 martie 2009 imobilul era deja intabulat, ceea ce înseamnă că era şi finalizat şi că dincolo de faptul că invitaţia în scopul îndeplinirii procedurii de predare-primire a apartamentului s-a făcut la 11 februarie 2009 pentru data de 13 martie 2009, după data de 20 martie 2009 reclamanta a comunicat pârâtei că nu este în măsură să achite diferenţa de preţ, astfel că în cauză nu s-a dovedit culpa pârâtei în sensul art. 14.5.1 pentru a opera pactul comisoriu.
A reţinut în continuare că raportat la art. 978 C. civ., actele juridice trebuie interpretate în sensul în care să-şi producă efectele, rezoluţiunea fiind o sancţiune care intervine numai in extremis, pentru neexecutarea culpabilă a unei obligaţii principale şi faţă de conţinutul convenţiei părţilor, procedând la interpretarea acesteia potrivit art. 982 C. civ., coroborat cu probele administrate în cauză şi reţinând art. 983 C. civ. potrivit căruia convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă când există o îndoială, instanţa de apel a constatat că promitenta vânzătoare a respectat obligaţiile prevăzute de art. 6.1 privind finalizarea şi predarea apartamentului, cu îndeplinirea procedurii cerute de art. 5.1 din antecontractul de vânzare-cumpărare şi că prelungirea termenului de finalizare de la 20 decembrie 2008 la 20 martie 2009 este justificată, că instanţa de fond a încălcat principiul rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., bazându-se în motivare pe aspectel necontestate de reclamantă fără să se supună dezbaterii părţilor şi fără să se pună în vedere pârâtei să facă probe în acest sens şi a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 14.5.1 prevăzute în pactul comisoriu, neoperând astfel rezoluţiunea antecontractului şi în consecinţă neexistând posibilitatea repunerii în situaţia anterioară, apelul a fost apreciat ca întemeiat.
În acest context, instanţa de apel a apreciat de prisos analiza motivelor de apel formulate de reclamanta V.A.
Împotriva hotărârii instanţei de apel reclamanta V.A. a formulat recurs prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel. A invocat în recursul său dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
A susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv art. 14.5.1 din antecontract raportat la art. 6.1 si art. 6.3 din acelaşi act juridic în sensul că această clauză este un pact comisoriu de grad IV, rezoluţiunea operând de drept, fără a mai fi necesară intervenţia instanţei şi fără formalităţi prealabile, având ca efect desfiinţarea retroactivă a antecontractului, aşa încât intervenţia instanţei în aprecierea rezoluţiunii este totalmente greşită.
De asemenea a criticat modul cum instanţa a interpretat dispoziţiile art. 7.1 din antecontract raportate la anexa nr. 6 susţinând că procesul verbal nu a fost încheiat conform art. 6.1 din antecontract şi nu a aprofundat dispoziţiile art. 6.2 din antecontract şi să constate că nu s-a semnat niciun act adiţional la procesul-verbal, dovadă clară a faptului că nici termenul de 7 zile pentru remedierea deficienţelor nu a fost respectat de către promitentul vânzător astfel că apartamentul nu a fost finalizat putând astfel să intervină sancţiunea rezoluţiunii.
De asemenea instanţa nu a analizat art. 6.3 din antecontract potrivit căruia nu se poate depăşi termenul maxim acceptat de părţi şi anume 20 martie 2009.
Toate aceste considerente ale instanţei de apel fiind dovada consecinţei interpretării clauzei contractuale în mod defectuos, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că situaţiei concrete deduse judecăţii i se aplică doar dispoziţiile art. 969 C. civ. şi regulile clauzei rezolutorii exprese de grad IV, instanţa neglijând cu desăvârşire legislaţia privind protecţia consumatorului aplicabile speţei de faţă, nepronunţându-se asupra apărărilor reclamantei în sensul că art. 77 din Legea consumatorului nr. 296/2004, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive şi art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 prevăd că în caz de dubiu interpretarea unei clauze contractuale se va face în favoarea consumatorului, după cum criticabilă este şi interpretarea în sensul efectului intabulării asupra finalizării apartamentului, instanţa făcând confuzie între termenul de finalizare al apartamentului şi termenul de recepţie la terminarea lucrărilor unei construcţii.
Recurenta a criticat soluţia instanţei de apel şi prin prisma faptului că aceasta a fost însărcinată să verifice dacă la termenul limită stipulat s-a îndeplinit întocmai rezultatul scontat de părţi şi nu să cerceteze unele situaţii asupra cărora nu i-a cerut să se pronunţe, încălcând astfel art. 14.5.1, împrejurare faţă de care sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
A susţinut de asemenea că depăşirea datei de 20 martie 2009, fără a fi cenzurată, denotă că instanţa şi-a motivat Decizia pe motive străine de rezoluţiunea convenţională a părţilor şi s-a pronunţat contrar art. 6.3 din antecontract conform căruia amânarea nu putea depăşi durata de 3 luni.
De asemenea instanţa a analizat greşit obligaţia prevăzută de art. 4 pct. 2 lit. b) din antecontract atâta vreme cât şi-a îndeplinit obligaţia de plată a avansului şi întrucât a cerut în acţiunea sa rezoluţiunea antecontractului, situaţie în care nu pot fi cercetate decât acele obligaţii ce iau naştere în virtutea antecontractului şi nu cele specifice vânzării, depăşindu-şi astfel competenţa şi pronunţând o soluţie pe care o consideră ca o vătămare gravă a drepturilor şi intereselor sale.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Între părţile în litigiu a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare a apartamentului situat în Bucureşti, sector 3, art. 6 din acest contract, reglementând procedura de predare primire a apartamentului şi data transferării dreptului de proprietate, art. 7.2 reglementând penalităţile de întârziere şi despăgubirile iar art. 7.4 şi 14.5 reglementând rezoluţiunea contractului.
Recurenta a criticat hotărârea instanţei de apel, în temeiul art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ. în sensul că aceasta a acordat mai mult decât s-a cerut, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, că a fost interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind invocate în acest sens clauzele prevăzute de art. 4.2 lit. b), 6, 6.1, 6.2, 6.3, 7.1, 14.5 din antecontract.
Art. 304 pct. 6 C. proc. civ. prevede că modificarea hotărârii se poate cere dacă instanţa a acorda mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, prin acest motiv de recurs fiind sancţionată încălcarea de către instanţă a principiului disponibilităţii în virtutea căruia reclamantul este cel care stabileşte limitele judecăţii.
În acest context Curtea constată că reclamanta a cerut să se constate rezoluţiunea de drept a antecontractului din 12 mai 2008 în temeiul pactului comisoriu inserat de părţi în acest antecontract, recurenta motivând că instanţa nu putea să susţină că „rezoluţiunea de drept ar fi bazată pe două aspecte, vorbindu-se pe larg despre momentul încheierii contractului final de vânzare-cumpărare, obligaţie ale părţilor rezultate din alte clauze" instanţa fiind însărcinată să verifice doar „dacă la termenul limită stipulat s-a îndeplinit întocmai rezultatul scontat de părţi", astfel că a încălcat convenţia părţilor prin cercetarea unor situaţii asupra cărora nu i s-a cerut să se pronunţe.
Motivul astfel invocat nu poate fi primit, pe de o parte pentru că recurenta nu a precizat care sunt situaţiile cercetate de instanţă asupra cărora nu i s-a cerut să se pronunţe, nici care este clauza din contract încălcată şi nici ce temei de drept a fost încălcat de instanţa de apel în analiza acelor „situaţii" asupra cărora nu i s-a cerut să se pronunţe, criticile vizând în ansamblu fondul litigiului.
Pe de altă parte Curtea, analizând Decizia atacată prin perspectiva pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., constată că instanţa de judecată a raportat corect dispoziţiile art. 14.5.1 din antecontract la prevederile art. 978, art. 982 şi art. 983 C. civ., reţinând că promitenta vânzătoare nu este în culpă pentru neexecutarea unei obligaţii principale şi, respectând obligaţia de finalizare şi predare a apartamentului, nu-i poate fi aplicată sancţiunea rezoluţiunii contractului, ca sancţiune care intervine numai in extremis pentru neexecutare culpabilă, astfel că instanţa de apel nu a acordat nici mai mult decât s-a cerut şi nici ceea ce nu s-a cerut, motivarea acesteia din considerente referindu-se strict la obiectul litigiului şi la cererea reclamantei privind constatarea rezoluţiunii contractului conform declaraţiei de rezoluţiune a acesteia din urmă, limitele judecăţii fiind respectate.
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează modificarea deciziei atacate atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, în recurs, recurenta invocând cea de-a treia ipoteză respectiv când hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.
Recurenta a invocat în susţinerea acestui motiv împrejurarea că obligaţia prevăzută de art. 6.1, art. 6.3 este o obligaţie de rezultat, determinată şi, raportând-o la art. 14.5.1 din antecontract a creat o garanţie pentru debitor şi siguranţa obţinerii întocmai a prestaţiei la cel târziu 20 martie 2009, precum şi critica referitoare la aprecierea instanţei cu privire la neîndeplinirea de către reclamantă a clauzei prevăzută de art. 4.2 lit. b) din antecontract în sensul imposibilităţii plăţii restului din preţul rămas de achitat, astfel că instanţa a depăşit cadrul procesual, folosind o motivaţie străină de natura pricinii.
Reţinând legalitatea hotărârii sub aspectul interpretării corecte a dispoziţiilor art. 14.5.1 din antecontract, raportată la art. 6.1, art. 6.3 din acelaşi antecontract, referitoare la termenul de finalizare şi de predare a apartamentului în litigiu, Curtea urmează a aprecia că motivele invocate de recurentă în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate, faţă de inexistenţa în considerentele deciziei a unor motive străine de natura pricinii, ambele critici referindu-se la analiza capătului de cerere referitor la constatarea rezoluţiunii, sancţiune care poate fi cerută numai de partea care a executat sau care se declară să execute contractul şi numai în situaţia în care cealaltă parte nu şi-a executat culpabil obligaţiile ce-i revin.
Or, instanţa de apel corect a reţinut că pârâta nu a avut nici o culpă în executarea antecontractului procedând conform dispoziţiilor antecontractului cu privire la predarea şi finalizarea apartamentului, cu respectarea art. 6.1, art. 6.3 şi art. 14.5.1 din antecontract şi tot la fel de corect reţinând că obligaţia principală din acelaşi antecontract prevăzută de art. 4.2 care o privea pe reclamantă şi care avea în vedere obligaţia acesteia de plată a apartamentului, nu a fost respectată cu atât mai mult cu cât reclamanta a declarat că nu este în măsură să achite preţul integral.
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevede că hotărârea atacată poate fi modificată atunci când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, critica recurentei din această perspectivă referindu-se la interpretarea pactului comisoriu, sens în care reclamanta a apreciat că obiectul cauzei nu face necesară intervenţia instanţei în aprecierea rezoluţiunii, pactul comisoriu fiind derogator de la prevederile art. 1021 C. civ.
Clauzele contractuale exprese din antecontract privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, respectiv art. 14.5, art. 14.5.1 invocate de reclamantă în susţinerea şi dovedirea acţiunii, clauze denumite pacte comisorii, care nu fac necesară intervenţia instanţei în declararea rezoluţiunii, au fost verificate de instanţa de apel în limita permisă de înseşi aceste clauze convenţionale de rezoluţiune, limită dată de chiar art. 14.5.1, respectiv nefinalizarea şi nepredarea apartamentului la termenele menţionate la art. 6.1 – 6.3 din antecontract, astfel că nu se poate reţine că aceste clauze au fost interpretate greşit, instanţa ţinând cont de regulile de interpretare stipulate de art. 970 – art. 985 C. civ. şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel a verificat situaţia de fapt precum şi aplicarea legii de către prima instanţă şi constatând că aceasta a săvârşit erori de judecată, a admis apelul, schimbând soluţia.
Cu privire la criticile formulate în temeiul pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., conform căruia hotărârea atacată poate fi modificată dacă este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Curtea constată că nu sunt fondate faţă de considerentele expuse mai jos.
Criticile referitoare la singurele dispoziţii legale aplicabile speţei, respectiv art. 969 C. civ. dar şi cele care privesc neglijarea legislaţiei privind protecţia consumatorului în favoarea aplicării art. 983 C. civ. vizează cea de-a doua ipoteză a articolului mai sus menţionat şi au în vedere atât încălcarea cât şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, ca o consecinţă a unei interpretări eronate a legii.
Având în vedere că acţiunea are la bază răspunderea contractuală, este firesc ca pricina să fie analizată din perspectiva art. 969 C. civ. potrivit căruia convenţia legal făcută are putere de lege, însă fondul litigiului abordează problema aplicării sancţiunii rezoluţiunii şi efectele acesteia a cărei analiză presupune aplicarea legislaţiei în materie, astfel că în mod greşit a apreciat recurenta că în speţă este aplicabil doar art. 969 C. civ.
În ceea ce priveşte soluţionarea litigiului fără a se avea în vedere legislaţia protecţiei consumatorului, Curtea constată că prima instanţă nu a analizat speţa în lumina reglementărilor privind protecţia consumatorului, că reclamanta nu a apelat sentinţa fondului sub aspectul omiterii cercetării acesteia prin prisma legii protecţiei consumatorului şi că în recurs nu pot fi formulate critici asupra unor probleme care nu au făcut obiectul apelului, astfel că şi această critică urmează a fi respinsă.
Pentru aceste motive, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat şi constatând că intimata pârâtă a solicitat cheltuieli de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ. urmează a admite cererea şi a o obliga pe recurentă să-i plătească intimatei suma de 5.000 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta V.A. împotriva deciziei nr. 359 din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata către intimata pârâtă SC P.P. SRL Bucureşti a sumei de 5.000 Ron reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1066/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1070/2011. Comercial → |
|---|
