ICCJ. Decizia nr. 1064/2011. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1064/2011

Dosar nr.550/43/2009

Şedinţa publică din 10 martie 2011

Deliberând asupra recursului comercial de faţă, reţine următoarele:

Prin sentinţa nr. 291/COM din 14 iunie 2006, pronunţată de judecătorul din cadrul Tribunalului Bihor – Oradea, secţia comercială, în dosarul nr. 1914/COM/2005, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâţi; a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul S.I.G. împotriva pârâţilor SC C.I. SRL şi S.M. şi a fost obligată prima pârâtă să plătească reclamantului suma de 39.140 dolari SUA, în echivalent în lei la data plăţii şi la dobândă legală de la data scadenţei – 27 martie 1995 până la data plăţii efective şi suma de 14.249,13 Ron, reprezentând dividende cuvenite pentru anul 1998, actualizate conform ratei inflaţiei la data plăţii; a fost obligat pârâtul S.M. să plătească reclamantului suma de 39.140 dolari SUA, în echivalent în lei la data plăţii şi la dobândă legală de la data scadenţei 27 martie 1995 până la data plăţii efective, în solidar cu prima pârâtă; a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului S.M. la plata sumei de 14.249,13 Ron, reprezentând dividende cuvenite pentru anul 1998.

În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut netemeinicia excepţiei de prescripţie, apreciind că soluţionarea unui litigiu anterior în procedura somaţiei de plată pe baza acestei excepţii nu reprezintă o autoritate de lucru judecat în cauza cu care a fost investit.

Pe fondul cauzei, judecătorul a reţinut că reclamantul a acordat un mandat pârâtului S.M. pentru ca acesta din urmă să semneze documentele necesare constituirii societăţii comerciale pârâte, precum şi un alt mandat prin care îl împuternicea pe acelaşi pârât să îl reprezinte în adunările generale ale societăţii. Ulterior, conform corespondenţei depusă la dosar, părţile s-au înţeles ca reclamantul să participe la capitalul social al societăţii pârâte cu suma de 50.000 dolari SUA., pârâtul subscriind în numele reclamantului doar un capital social de 10.860 dolari SUA. (10.000 dolari SUA vărsaţi iniţial şi 860 dolari SUA depuşi ulterior). Societatea comercială pârâtă a comunicat reclamantului că din suma de 50.000 dolari SUA, doar 10.860 dolari SUA reprezintă aportul la capitalul social, restul de 39.140 dolari SUA reprezentând aportul reclamantului pentru realizarea de investiţii de către societate. Urmare acestei comunicări, reclamantul a solicitat ambilor pârâţi restituirea sumei de 39.140 dolari SUA, precum şi dividendele ce i se cuveneau şi revocă procura de reprezentare dată pârâtului S.M., precizând că acesta a depăşit dreptul de reprezentare, folosindu-se de procură în propriul interes. La rândul său, pârâtul S.M. a comunicat reclamantului că este menţionat în calitate de creditor al societăţii cu suma de 39.140 dolari SUA.

Analizând probatoriul administrat, judecătorul a reţinut că pârâtul S.M. a depăşit limitele mandatului acordat, încheind acte prin care a schimbat destinaţia sumelor achitate de reclamant. A reţinut că fapta societăţii pârâte de a nu înregistra în evidenţele societăţii ca aport la capitalul social întreaga sumă vărsată de reclamant, schimbând destinaţia sumei de 39.140 dolari SUA, fără ştirea şi consimţământul reclamantului, atrage răspunderea delictuală a acesteia, conform art. 35 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954. de asemenea, a reţinut că fapta pârâtului S.M. de a semna actele care au modificat actul constitutiv al societăţii, fără a-l înscrie pe reclamant cu întreaga sumă de 50.000dolari SUA ca aport social, schimbând destinaţia sumei de 39.140 dolari SUA, fără ştirea şi consimţământul reclamantului atrage răspunderea delictuală a acestuia, conform art. 381 C. com. Judecătorul a reţinut şi incidenţa prevederilor art. 1003 C. civ., cu privire la solidaritatea pârâţilor pentru prejudiciul cauzat reclamantului.

A apreciat că prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel vinovat. Reclamantul a cunoscut paguba la data de 4 decembrie 2000, la data de 20 noiembrie 2003, societatea pârâtă recunoscând existenţa datoriei pe care o are faţă de reclamant. În raport de această recunoaştere a datoriei, cursul prescripţiei a fost întrerupt, fiind începută o nouă prescripţie, al cărei termen nu era împlinit la data introducerii acţiunii în justiţie.

În ce priveşte solicitarea reclamantului vizând plata dividendelor aferente anului 1998, judecătorul a reţinut că reclamantul a cunoscut dreptul său la plata acestor dividende în iulie 2003, dreptul fiind recunoscut de societatea pârâtă prin adresa din 23 octombrie 2003, suma fiind înscrisă în evidenţele contabile ale societăţii aferente anilor 1998-2004. De asemenea, la data când a avut loc adunarea generală care a dispus cu privire la dividendele aferente anului 1998, nu s-a stabilit un termen de plată, art. 67 din Legea nr. 31/1990 stabilind că dividendele se plătesc la data stabilită prin adunarea generală, dar nu mai târziu de 8 luni de la data aprobării situaţiilor financiare anuale. În consecinţă, faţă de data introducerii acţiunii, dreptul reclamantului la dividende nu era prescris. S-a apreciat că plata dividendelor este o sarcină a societăţii pârâte, neexistând o obligaţie în acest sens a pârâtului S.M.; în consecinţă, doar societatea pârâtă poate fi obligată la plata sumei cuvenite cu titlu de dividende.

Sentinţa de fond a fost apelată de pârâţii SC C.I. SRL şi S.M.; prin Decizia nr. 150/A-C din 12 decembrie 2006, pronunţată în dosarul nr. 2650/35/C/2006, completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Oradea a admis apelurile declarate în cauză, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea în pretenţii faţă de pârâtul S.M., menţinând obligaţia de plată a sumei de 39.140 dolari SUA doar faţă de societatea pârâtă. S-a apreciat de către completul de apel că judecătorul fondului a reţinut greşit existenţa faptei ilicite a pârâtului S.M., acesta acţionând în limitele mandatului acordat.

Decizia de apel a fost recurată de reclamantul S.G.I. şi pârâta SC C.I. SRL; prin Decizia nr. 2594 din 2 iulie 2007, pronunţată în dosarul nr. 2650/35/2006, completul de judecată a admis recursurile declarate, a casat Decizia din apel şi a trimis cauza spre rejudecare, în considerarea actului nou depus în calea de atac procesul verbal încheiat la data de 6 iunie 2007, apreciat ca fiind o achiesare a reclamantului şi pârâtei la suma şi procentul cu care primul a participat la majorarea capitalului social al pârâtei, fără a exista o precizare cu privire la suma ce i se datorează reclamantului. În consecinţă, s-a apreciat că se impune doar stabilirea sumei exacte pe care societatea o datorează reclamantului.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea sub nr. 1317/35/C/2007, la data de 8 aprilie 2008, dosarul fiind scos de pe rol şi înaintat Curţii de Apel Târgu Mureş, în considerarea încheierii de strămutare a judecării cauzei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (încheierea nr. 1196 din 21 martie 2008).

Dosarul a fost înregistrat sub acelaşi număr pe rolul Curţii de Apel Oradea.

Prin Decizia nr. 106/A din 15 decembrie 2008, completul de apel a admis apelurile declarare de pârâţi şi a schimbat sentinţa de fond în sensul admiterii excepţiei de prescripţie şi respingerii acţiunii reclamantului ca prescrisă. Completul de apel a reţinut că destinaţia sumelor achitate de reclamant a fost înscrisă în situaţiile financiare aferente anilor 1995-2005, situaţiile fiind înregistrate la registrul comerţului, reclamantul având nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a solicita informaţii despre societatea al cărei asociat era. În consecinţă, s-a reţinut că dreptul la acţiune al reclamantului a început că curgă de la momentul virării ultimei sume, respectiv 27 martie 1995. În raport de această reţinere, s-a constatat că recunoaşterile datoriei de către pârâţi, pe care judecătorul fondului le-a apreciat ca fiind întrerupătoare ale cursului prescripţiei, au fost exprimate după împlinirea termenului de prescripţie.

În ce priveşte dreptul a dividendele aferente anului 1998, completul de apel a apreciat, de asemenea, împlinirea termenului de prescripţie, raportat la faptul că aceste dividende au fost aprobate în hotărârea asociaţilor din 2 aprilie 1999, acesta fiind momentul în care a început curgerea termenului de prescripţie, termen împlinit în considerarea prevederilor art. 67 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, în vigoare la data naşterii dreptului.

Decizia de apel a fost recurată de reclamantul S.G.I., iar prin Decizia nr. 2472 din 16 octombrie 2009, completul de judecată din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost admis recursul reclamantului, Decizia de apel a fost casată şi cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelurilor. Completul de recurs a apreciat ca nefiind respectate dispoziţiile din Decizia anterioară de casare, care stabilea direcţiile de analiză a cauzei, prin raportare la înscrisul nou care a fost apreciat ca o reconsiderare a datei scadenţei datoriilor societăţii către asociaţi. În consecinţă a apreciat că rejudecarea cauzei pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor de îndrumare date prin Decizia de casare.

În rejudecare, prin Decizia nr. 21/A din 12 martie 2010, pronunţată în dosarul nr. 550/43/2009, completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelurile pârâţilor, a schimbat în parte sentinţa de fond în sensul că a respins acţiunea reclamantului vizând plata sumelor de 39.140 dolari SUA plus dobândă legală şi de 14.249,13 Ron, actualizată cu rata inflaţiei, sume la care era obligată pârâta SC O.I. SRL; de asemenea, a respins acţiunea reclamantului împotriva pârâtului S.M., vizând obligarea acestuia la plata sumei de 39.140 dolari SUA, cu dobândă legală, a menţinut dispoziţia din sentinţa apelată referitoare la respingerea acţiunii reclamantului de obligare a pârâtului S.M. la plata sumei de 14.249,13 Ron.

În considerentele deciziei, s-a reţinut că raportul juridic dintre reclamant şi pârâtul S.M. este unul supus legii civile, nefiind un mandat comercial, împuternicirile date de reclamant succesiv, de reprezentare pentru constituirea societăţii comerciale şi de reprezentare în adunările generale ale societăţii neputând fi încadrate în faptele de comerţ, astfel cum sunt reglementate prin dispoziţiile art. 3, art. 4 şi art. 7 C. com. S-a mai reţinut că din conţinut celor două împuterniciri nu rezultă nici o dispoziţie expresă dată mandatarului cu privire la obligaţia acestuia de a face demersuri pentru majorarea capitalului social cu suma în litigiu. În acest context, s-a apreciat că pârâtul S.M. a acţionat în limitele mandatului acordat, probele administrate nerelevând că suma pretinsă de reclamant ar fi fost dată pârâtului pentru depunerea sa în completare la capitalul social. În consecinţă, nu s-a reţinut existenţa unei fapte ilicite a pârâtului S.M., pentru a se putea atrage răspunderea sa delictuală.

În ce priveşte raportul juridic al reclamantului cu pârâta SC C.I. SRL, s-a reţinut că pârâta a recunoscut destinaţia sumei de 39.140 dolari SUA ca fiind acea de majorare a capitalului social, acesta recunoscând totodată că suma, în echivalent în lei 7.167 Ron, a fost depusă în contul societăţii, fără a se face precizări şi cu privire la majorarea numărului de părţi sociale de la 5% la 20%, aşa cum a pretins reclamantul. S-a reţinut că reclamantul nu a solicitat niciodată acest lucru, acesta limitându-se la solicitarea de restituire a sumei în litigiu. Completul de apel a mai reţinut că raportul juridic dintre părţi s-a concretizat, fiind efectuată majorarea capitalului social cu suma de 7.167 Ron, în adunarea generală în care s-a dispus asupra acestui aspect reclamantul votând pentru (hotărârea din Adunarea Generală Extraordinară din data de 6 iunie 2007). În consecinţă, s-a apreciat că însuşi reclamantul a fost de acord ca echivalentul sumei de 39.140 dolari SUA, suma de 7.167 Ron, să fie destinată majorării capitalului social, iar părţile sociale corespunzătoare acestui aport în numerar să fie de 5%. Hotărârea ce a dispus în acest sens a fost înregistrată în Registrul Comerţului, intrând în puterea lucrului judecat, ea nefiind contestată de reclamant. În acest context, a fost apreciată ca nefondată solicitarea reclamantului de obligarea a societăţii pârâte la restituirea sumei de 39.140 dolari SUA, în condiţiile în care suma a fost utilizată conform destinaţiei stabilite, respectiv aceea de majorare a capitalului social.

Cu privire la capătul de cerere vizând obligarea societăţii pârâte la plata dividendelor aferente anului 1998, completul de apel a reţinut că suma corespunzătoare a fosta achitată reclamantului, acesta declarând că nu mai înţelege să susţină această cerere.

S-a apreciat, totodată, că soluţia dată în primă instanţă referitoare la respingerea cererii de obligare a pârâtului S.M. la plata în solidar cu societatea a sumei reprezentând dividende a intrat în puterea lucrului judecat, reclamantul neformulând apel cu privire la acest aspect.

Decizia de apel a fost recurată de reclamantul S.G.I., care a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelurilor pârâţilor şi menţinerii sentinţei de fond.

Reclamantul a apreciat nelegalitatea deciziei de apel pentru următoarele motive:

- greşita interpretare a întinderii mandatului dat pârâtului S.M., acest mandat vizând o obligaţia de majorare a capitalului social al societăţii pârâte cu suma totală de 50.000 dolari SUA; în susţinerea acestei critici, reclamantul invocă înscrisurile administrate în cauză care, potrivit opiniei acestuia, conturează însărcinarea dată pârâtului în ceea ce priveşte majorarea capitalului social;

- greşita interpretare a mandatului, din perspectiva răspunderii ce îi revine pârâtului S.M.; reclamantul invocă prevederile art. 375 alin.(4) şi art. 376 C. civ. (în realitate, texte Cod comercial), în raport de care pârâtul trebuie să răspundă şi pentru nedepunerea sumei cu titlu de capital social, mandatarul în mandatul general răspunzând pentru toate actele necesare executării lui, chiar dacă nu ar fi anume arătate; în consecinţă, pârâtul răspunde în conformitate cu prevederile art. 381 C. com. pentru că nu s-a conformat instrucţiunilor date de mandant; în acelaşi sens, susţine şi aplicabilitatea prevederilor art. 1537 şi art. 1539 C. civ.

- interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, societatea pârâtă confirmând datoria faţă de el în sumă de 39.140 dolari SUA, nefiind fundamentată legal ori convenţional reducerea acestei sume la echivalentul de numai 7.167 Ron;

- greşita interpretare a hotărârii AGEA din 6 iunie 2007, în raport de îndrumările date în prima decizie de casare, cu privire la stabilirea sumelor ce i se cuveneau, apreciind că procesul verbal încheiat la acel moment avea în vedere sumele astfel cum era stabilite în sentinţa de fond.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimaţii pârâţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca fiind legală Decizia completului de apel.

Analizându-se legalitatea deciziei de apel din perspectiva criticilor invocate şi a apărărilor formulate, se apreciază că recursul nu este fondat, cu următoarele considerente:

Nu poate fi reţinută critica reclamantului în sensul greşitei interpretări a actului dedus judecăţii, respectiv a mandatului dat pârâtului M.S. (critica ce poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). Se apreciază că judecătorii apelului au interpretat corect natura acestui mandat, aceea a unui mandat general, dat pentru reprezentarea în adunările generale ale societăţii. Conţinutul termenilor folosiţi în redactarea respectivei, procuri sunt clari în sensul limitelor acordate pârâtului, respectiv acelea de reprezentare. Pentru existenţa obligaţiei pârâtului de a acţiona în sensul majorării capitalului social al societăţii era necesară o procură în care să se menţioneze expres această însărcinare, ea neputând fi dedusă din modul de configurare, general a atribuţiilor acordate pârâtului. Concluzia ce se desprinde este aceea că pârâtul a primit împuternicire din partea reclamantului de a-l reprezenta în adunările generale ale societăţii, fără a circumstanţia acest mandat de o obligaţie expresă pentru pârât de a acţiona în numele reclamantului pentru majorarea capitalului social.

Se observă că reclamantul invocă, alături de critica de nelegalitate, şi modalitatea în care au interpretat judecătorii probatoriul administrat. Recursul, însă, este limitat la verificarea legalităţii deciziei de apel, neputându-se efectua în această cale de atac o reevaluare a probatoriului administrat în faţa instanţelor inferioare. În consecinţă, criticile formulate de reclamant vizând greşita interpretare a probatoriului administrat nu vor fi analizate în cadrul recursului, neconstituind critici de nelegalitate ale deciziei.

Este înlăturată şi critica vizând greşita apreciere a mandatului dat pârâtului M.S. (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), din perspectiva răspunderii acestuia în îndeplinirea însărcinărilor date. Se constată, în primul rând că nu sunt incidente prevederile Codului comercial invocate de reclamant, judecătorii statuând în mod legal cu privire la caracterul civil a actului juridic dedus judecăţii, textele Codului comercial nefiind aplicabile, în considerarea calităţii persoanelor care au încheiat actul. În al doilea rând, nu se poate reţine o răspundere a pârâtului raportat la o pretinsă nerespectare a însărcinării primite de la reclamant. Aşa cum s-a menţionat deja, mandatul invocat de reclamant are un caracter general, fiind dat pentru actele de funcţionare curentă ale societăţii, neexistând elemente care să conducă la concluzia că pârâtul a primit expres însărcinarea de a majora capitalul social al societăţii pârâte cu anumite sume avansate de reclamant. Se constată, deci, că pentru a exista o obligaţie a pârâtului de a acţiona în numele şi pe seama reclamantului pentru majorarea capitalului social era necesară o prevedere strictă în cadrul mandatului în acest sens.

De asemenea, se reţine că operaţiunea de majorare în numele şi pe seama reclamantului a capitalului social al societăţii pârâte nu poate fi apreciată ca un act necesar în executarea mandatului general. Operaţiunea de majorare a capitalului social nu poate fi considerată ca fiind de natura actelor curente de activitate ale societăţii. În speţă, este necesar ca mandatul să cuprindă menţiunea expresă în sensul împuternicirii pârâtului de a participa în numele şi pe seama reclamantului la operaţiunea de majorare a capitalului social, cu indicarea sumei cu care urma să se majoreze capitalul şi a numărului de părţi sociale corespunzătoare acestei operaţiuni. În consecinţă, nu este fondată critica reclamantului vizând existenţa răspunderii pârâtului pentru nerespectarea împuternicirii date în vederea majorării capitalului social, judecătorii apelului statuând în mod legal cu privire la respectarea de către acesta a limitelor împuternicirii.

Critica reclamantului vizând greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii din perspectiva sumei pe care societatea pârâră o datora nu va fi analizată, aceasta nereprezentând o critică de nelegalitate, implicând o reanalizare a probatoriului administrat în apel şi fond. Or, aşa cum s-a menţionat deja, recursul este limitat la analiza legalităţii deciziei de apel, în această cale de atac nefiind permisă reaprecierea şi reevaluarea probatoriului.

Nu poate fi reţinută nici critica reclamantului în sensul nerespectării îndrumărilor date prin prima decizie de casare. Prin Decizia de casare s-a indicat judecătorilor apelului doar necesitatea administrării de probatorii pentru stabilirea eventualelor sume pe care societatea pârâtă le-ar datora reclamantului. Însă, Decizia de casare nu stabileşte modul în care să fie interpretat procesul verbal al adunării generale din 6 iunie 2007, această interpretare revenind completului de apel.

Se reţine, totodată, corecta interpretare a hotărârii AGA din 6 iunie 2007, prin raportare la acordul exprimat prin vot de reclamant în cadrul acelei adunări. Restul susţinerilor reclamantului nu pot fi considerate critici de nelegalitate, ele vizând modalitatea de apreciere de către judecătorii apelului a probatoriului administrat.

Pentru considerentele reţinute şi constatându-se legalitatea deciziei de apel, recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamantul S.I.G. împotriva deciziei nr. 21/A din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2011.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1064/2011. Comercial