ICCJ. Decizia nr. 1131/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1131/2011
Dosar nr. 7846/2/2009
Şedinţa publică din 15 martie 2011
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
I - Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca primă instanţă.
1. Prin cererea înregistrată la data de 4 februarie 2009 pe rolul Judecătoriei Cornetu, SC A. Popeşti Leordeni SA a formulat în contradictoriu cu intimata Agenţia Domeniilor Statului contestaţie la executare împotriva somaţiei transmisă de intimata cu adresa nr. 110377 din 22 ianuarie 2009 în baza titlului executor, contractul de concesiune nr. 76 din 21 aprilie 2000, cu motivarea că executarea astfel pornită este prescrisă în raport de dispoziţiile legale incidente.
Judecătoria Cornetu, prin sentinţa civilă nr. 991 din 25 martie 2009 şi-a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti competentă material şi teritorial potrivit art. 1 alin. (2) din OUG nr. 64/2005 şi art. 45 din OUG nr. 51/1998, cauza fiind înaintată instanţei astfel investită.
2. La data de 9 aprilie 2009 prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti contestatoarea SC A. Popeşti Leordeni SA a formulat o nouă contestaţie la executare în contradictoriu cu intimata Agenţia Domeniilor Statului împotriva titlului executor, contractul nr. 76/2000, a somaţiei din data de 22 ianuarie 2009 şi a Ordinului nr. 114695 din 23 martie 2009 emis de Agenţia Domeniilor Statului prin care s-a ordonat poprirea asupra sumelor existente în conturile contestatoarei în vederea executării creanţei datorate de 492.290,37 lei reprezentând penalităţi de întârziere.
Cele două contestaţii la executare formulate de contestatoarea SC A. Popeşti Leordeni SA au fost conexate la data de 16 iunie 2009 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 7846/2/2009.
În faţa primei instanţe au fost încuviinţate şi administrate, la cererea părţilor probe cu înscrisuri , interogatoriu, martorei şi o expertiză contabilă având ca obiectiv verificarea calculului penalităţilor ce fac obiectul executării silite pornite de Agenţia Domeniilor Statului.
3. Prin sentinţa comercială nr. 119 din 4 octombrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte contestaţiile la executare conexate formulate de contestatoarea SC A. Popeşti Leordeni SA şi în consecinţă a anulat în parte ordinul emis de intimata Agenţia Domeniilor Statului cu nr. 114695 din 23 martie 2009 şi formele de executare silită pentru suma de 475.690,03 lei reprezentând penalităţi de întârziere.
Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut următoarele:
Titlul executoriu în baza căruia intimata a pornit executarea silită prin somaţie comunicată la 22 ianuarie 2009 îl reprezintă contractul de concesiune nr. 76 încheiat de părţi la 21 aprilie 2000 având ca obiect exploatarea de către concesionar a unei suprafeţe de teren agricol de 1.338,9 ha situată în perimetrul localităţii Popeşti-Leordeni-Ilfov, contra plăţii unei redevenţe reprezentând echivalentul a 520 kg grâu Stas/ha anual, părţile convenind în art. 5 alin. (2) din contract o clauză penală pentru executarea cu întârziere a plăţii redevenţei, respectiv plata de penalităţi în conformitate cu prevederile legale privind executarea creanţelor bugetare.
Creanţa ce face obiectul executării silite pornită de Agenţia Domeniilor Statului - respectiv suma de 492.290 lei reprezintă penalităţi de întârziere calculate pentru plata cu întârziere a redevenţei aferente anilor 2001, 2002 şi 2003, respectiv 8 octombrie 2003 când contractul de concesiune şi-a încetat efectele, societatea concesionară fiind privatizată.
Potrivit raportului de expertiză dispus în cauză sub aspectul contravalorii redevenţei anuale, nu există divergenţe între părţi, redevenţa aferentă anilor 2001-2003 fiind achitată, dar cu întârziere.
În ceea ce priveşte penalităţile datorate pentru plata cu întârziere a redevenţei pe anii 2001-2002 - prima instanţă constată ca termenul de prescripţie a executării silite de 3 ani prevăzut de art. 98 din OG nr. 11/1996 aşa cum părţile au înţeles să-şi întemeieze clauza penală, s-a împlinit la sfârşitul anului 2004, respectiv 2005, pentru aceste penalităţi operând prescripţia extinctivă a dreptului de a cere executarea silită de către Agenţia Domeniilor Statului.
Pentru penalităţile plăţii de întârziere a redevenţei pe anul 2003, la termenul de prescripţie este cel prevăzut de art. 138 alin. (1) din OG nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naştere dreptul şi el nu s-a împlinit în condiţiile în care s-au efectuat plăţi în contul acestei redevenţe în anul 2007 şi 2008, conduită care echivalează cu o recunoaştere a debitului cu consecinţa întreruperii cursului prescripţiei.
Însă, cu privire la aceste penalităţi aferente redevenţei pe anul 2003, prima instanţă reţine că, societatea agricolă beneficiază de prevederile Legii nr. 190/2006 privind stimularea privatizării şi dezvoltării societăţilor comerciale din domeniul agriculturii respectiv de scutirea la plata penalităţilor şi majorărilor de întârziere datorate Agenţiei Domeniilor Statului, aşa cum, dealtfel, concedenta menţionează expres în adresa nr. 49091 din 16 septembrie 2004.
În acest context legal, prima instanţă a constatat, că penalităţile aferente anului 2003 sunt datorate numai începând cu data de 30 mai 2004 şi sunt în sumă de 16.600,32 lei, cu consecinţa admiterii în parte a contestaţiilor la executare şi anularea formelor de executare silită întocmite de Agenţia Domeniilor Statului pentru suma de 475.690,03 lei reprezentând penalităţi de întârziere.
II - Recursul. Motivele de recurs.
4. Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2010, intimata Agenţia Domeniilor Statului a declarat recurs împotriva sentinţei fondului solicitând, în principal casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar modificarea în tot a sentinţei în sensul respingerii contestaţiilor la executare ca neîntemeiate.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ. vizând încălcarea şi aplicarea greşită a legii, susţinând în argumentarea criticilor subsumate acestui motiv următoarele:
Sub un prim aspect recurenta a arătat că expertiza contabilă dispusă în cauză nu a răspuns convingător obiectivele stabilite iniţial şi nici obiecţiunilor încuviinţate după depunerea raportului, prezentând un mod de calcul haotic ce nu poate fi valorificat.
Susţine recurenta că raportul de expertiză nu conţine şi o variantă de calcul având în vedere termenul de prescripţie de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998. Sub un al doilea aspect recurenta critică aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 190/2004 de către prima instanţă, în condiţiile în care contestatoarea, deşi a fost notificată să se prezinte la sediul instituţiei publice în vederea încheierii convenţiei prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 190/2004 pentru acordarea înlesnirilor la plată, a refuzat sistematic semnarea acestei convenţii, în această situaţie neputând beneficia de înlesnirile prevăzute în Legea nr. 190/2004.
Asupra recursului.
5. Înalta Curte, verificând hotărârea atacată pe aspectele de nelegalitate şi netemeinicie invocate în temeiul art. 3041 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că prezentul recurs este nefondat.
Critica recurentului potrivit căreia se impune casarea hotărârii în vederea administrării unei noi probe cu expertiză contabilă, astfel cum a fost argumentată apare mai mult formală şi lipsită de conţinut concret.
Raportul de expertiză efectuat de expertul M.E., este o lucrare amplă, bine sistematizată, explicită şi care răspunde punctual obiectivelor stabilite de instanţă, cu privire la verificarea calculului penalităţilor pretinse de Agenţia Domeniilor Statului în baza contractului de concesiune, în raport de data plăţii redevenţelor anuale datorate, precum şi verificarea existenţei unor debite în raport de dispoziţiile Legii nr. 190/2004.
Astfel spus, lucrarea oferă din punct de vedere contabil toate elementele şi explicaţiile cu privire la plata redevenţei, scadenţa redevenţei, numărul de zile de întârziere şi modul de calcul, clarificând aspectele care intră în sfera de competenţă a expertului.
Chestiunea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este o chestiune de judecată - de competenţa instanţei investite cu soluţionarea cauzei.
Or, din considerentele sentinţei, rezultă în mod clar şi explicit argumentele de drept care au fundamentat opinia primei instanţe cu privire la prescripţia dreptului de a cere executarea silită pentru penalităţile aferente anilor 2001-2002.
Recurenta nu aduce nici o critică raţionamentului juridic expus de instanţă, afirmând numai că în cauză se aplică termenul de prescripţie de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998.
Sub acest aspect se impune a aminti că recursul declarat în condiţiile art. 3041 C. proc. civ. deşi permite examinarea cauzei sub toate aspectele, nelimitându-se exclusiv la motivele de nelegalitate prevăzute în art. 304 C. proc. civ., nu exonerează partea de a-şi argumenta criticile formulate.
În sfârşit, chiar dacă s-ar trece peste această manieră inadecvată de redactare a criticilor formulate, având în vedere şi caracterul imperativ al normelor care reglementează prescripţia dreptului de a cere executarea silită care permit instanţei să verifice şi din oficiu dacă dreptul de a cere executarea silită este prescris, vom examina în cele ce urmează aplicarea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită de 7 ani stabilit în art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului.
Prin OUG nr. 64/2005 publicate în M.Of. Partea I nr. 574 din 4 iulie 2005, în vederea accelerării recuperării creanţelor datorate Agenţia Domeniilor Statului de către partenerii contractuali, s-a prevăzut în art. 1 alin. (2) şi art. 3 ca dispoziţiile cuprinse în Capitolele VIII, IX şi X din OUG nr. 51/1998 cu modificările ulterioare se aplică şi Agenţia Domeniilor Statului în cazul contractelor încheiate cu parteneri contractuali având ca obiect orice formă de exploatare eficientă a terenurilor.
Cum dispoziţiile art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51 sunt cuprinse în capitolul II al actului normativ, trimiterea expresă la capitolele VIII, IX şi X impune concluzia că în varianta OUG nr. 64/2005 de la data adoptării, termenul special de prescripţie de 7 ani nu se aplica raporturilor contractuale încheiate de Agenţia Domeniilor Statului.
OUG nr. 64/2005 a fost modificată prin articolul unic din Legea nr. 94/2010 publicată în M.Of., Partea I nr. 350 din 27 mai 2010 alin.2 al art.1 având următorul conţinut: „Dispoziţiile OUG nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului se aplică şi Agenţia Domeniilor Statului, în calitate de instituţie implicată în procesul de privatizare" precum şi în cazul contractelor încheiate cu parteneri contractuali (art. 3).
Aşadar, prin Legea nr. 94/2010, toate dispoziţiile cuprinse în OUG nr. 51/1998 se aplică şi Agenţiei Domeniilor Statului în relaţiile cu partenerii contractuali în ceea ce priveşte valorificarea creanţelor sale, inclusiv termenul special de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită de 7 ani, ceea ce semnifică o prelungire a termenului general de trei ani aplicabil sub legea veche.
În acest context legal, revenind la cauză ce face obiectul analizei, Curtea constată că există premisele unui conflict de legi în timp, deoarece dreptul subiectiv a luat naştere înainte de intrarea în vigoare a legii noi iar pe de altă parte există două dispoziţii legale succesive care reglementează diferit aceeaşi situaţie juridică.
În soluţionarea acestui conflict de legi în timp, guvernat de două principii complementare, principiul neretroactivităţii legii noi şi principiul aplicării imediate a legii noi, şi având în vedere situaţiile concrete în legătură cu începutul curgerii prescripţiei şi intervenirea unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, Curtea constată că pentru debitele aferente redevenţelor pe anii 2001 şi 2002, termenul de prescripţie de 3 ani potrivit reglementării în vigoare la data când a început să curgă, s-a împlinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi, 29 mai 2010. Cum, legea nouă nu are efect retroactiv, nu se mai poate repune în discuţie ceea ce a fost stins prin efectul prescripţiei (art. 1 C. civ.).
Cu privire la debitele aferente redevenţei pe anul 2003, în legătură cu care a operat o întrerupere a cursului prescripţiei prin plăţile succesive efectuate de contestator, prescripţia care deşi a început să curgă sub imperiul vechii legi nu a fost consumată la data intrării în vigoare a legii noi, este supusă termenului din legea nouă respectiv termenului de 7 ani care la data executării silite pornite de Agenţia Domeniilor Statului prin somaţia nr. 110377/2009 nu era împlinit.
Cu toate acestea, dezlegarea dată de instanţa fondului cu privire la penalităţile aferente redevenţei pe anul 2003 nu s-a întemeiat, pe aplicarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, chiar dacă instanţa în considerente reţine în mod greşit termenul aplicabil de 5 ani, ci pe aplicarea prevederilor Legii nr. 190/2004 privind stimularea privatizării şi dezvoltării societăţilor comerciale în domeniul agriculturii, contestatoarea, în calitate de concesionară, îndeplinind condiţiile de scutire de la plata penalităţilor aferente redevenţei datorate Agenţiei Domeniilor Statului, în sensul că nu a înregistrat debite reprezentând redevenţa datorată Agenţiei Domeniilor Statului după încheierea contractului de privatizare.
Or, recurenta nu contestă îndeplinirea de către intimată a condiţiilor stipulate de Legea nr.190/2004 pentru a beneficia de înlesnirile acordare de art. 1 alin. (1) lit. d), din lege, încă din cursul anului 2004, astfel că nesemnarea convenţiei care să materializeze punerea în operă a acestui drept subiectiv, nu este de natură să înlăture de la aplicare beneficiul legii.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, constatând neîntemeiate criticile formulate, va respinge prezentul recurs potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREŞTI împotriva sentinţei nr. 119 din 4 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1129/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 114/2011. Comercial → |
|---|
