ICCJ. Decizia nr. 1170/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1170/2011
Dosar nr. 5006/30/2009
Şedinţa publică de la 17 martie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 193/PI din 18 februarie 2010 a respins excepţia prematurităţii acţiunii, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA reprezentat prin Primar, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA în contradictoriu cu pârâta SC E. SRL Timişoara, având ca obiect pretenţii.
În fundamentarea acestei soluţii s-a reţinut că excepţia prematurităţii introducerii cererii este neîntemeiată, deoarece din corespondenţa purtată între părţi şi din notificările repetate trimise pârâtei, aceasta din urmă avea cunoştinţă despre posibilitatea intentării acţiunii, astfel încât prevederile art. 7201 C. proc. civ. şi-au atins scopul pentru care au fost edictate.
S-a apreciat că cererea reclamantei este prescrisă, prin aceea că perioada pentru care este calculată chiria restantă datorată de locatara pârâtă este cuprinsă în intervalul 1 ianuarie 2005 â€" 31 decembrie 2005, iar penalităţile şi majorările de întârziere au fost calculate începând cu data de 1 ianuarie 2005.
Potrivit contractului încheiat între părţi, acestea au convenit că stabilirea şi reactualizarea chiriei să se realizeze pe baza hotărârilor consiliului local, ceea ce presupune că această clauză se referă la preţul contractului şi nu la plata acestuia, având incidenţă asupra termenului de prescripţie aplicabil.
Chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia nr. 1976 din 1 aprilie 2009 în dosarul nr. 9146/30/2007 inclusiv cu referire şi la natura creanţei, care şi în situaţia în care s-ar admite că este o creanţă bugetară, ea este nefiscală, deci nesupusă normelor juridice în materie fiscală, regim juridic care nu poate fi aplicat diferenţiat, în sensul că stabilirea şi urmărirea să se facă după dreptul comun, iar dreptul de prescripţie aplicabil să fie cel special de 5 ani din materie fiscală şi nu cel general de 3 ani, corect aplicat de instanţa de apel.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin Decizia nr. 125/COM din 10 iunie 2010 a respins apelul reclamanţilor MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA împotriva sentinţei civile nr. 193/PI din 18 februarie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, fiind preluate în esenţă argumentele expuse anterior.
Împotriva deciziei civile nr. 125/COM din 10 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, au promovat recurs reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI Timişoara şi PRIMĂRIA MUNICIPIULUI Timişoara, care au criticat pentru nelegalitate această hotărâre judecătorească, solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului formulat, cu consecinţa admiterii acţiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat faptul că sumele obţinute din închirierea sau concesionarea spaţiilor aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului Timişoara reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanţelor bugetare şi ca atare termenul de prescripţie aplicabil este cel prevăzut de legea specială, respectiv Legea nr. 571/2003 şi este un termen special de 5 ani.
Intimata-pârâtă SC E. SRL a depus întâmpinare, prin care a cerut respingerea recursului.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la criticile aduse de recurentele reclamante constată că sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondate aceste recursuri, pentru următoarele considerente.
Potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei SC E. SRL la plata debitului în cuantum de 309.603 lei din care 35.112,00 lei reprezentând diferenţa de chirie restantă, 272.374 lei reprezentând majorări de întârziere şi 2.107 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate la data de 31 martie 2009 în baza contractului de închiriere nr. 546/1999.
Apărarea constantă a pârâtei SC E. SRL a evidenţiat că perioada pentru care sunt solicitate sumele reprezentând chirie calculată conform HCL nr. 42/2000 începe la data de 1 ianuarie 2001 şi se încheie la data de 28 februarie 2003, iar prezenţa unor relaţii contractuale de natură comercială fac aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie fiind acela de 3 ani, astfel că excepţia prescripţiei acţiunii operează pe deplin în cauză.
Din această perspectivă, corect au dat eficienţă juridică dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., atât instanţa de fond cât şi cea de apel, prin aceea că a fost examinată cu precădere excepţia prescripţiei dreptului la material la acţiune al reclamanţilor, care a fost găsită întemeiată şi pe cale de consecinţă a făcut de prisos cercetarea în fond a pricinii.
Este de necontestat că în speţă termenul de prescripţiei incident este termenul general de 3 ani reglementat imperativ de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începând să curgă de la data când s-a născut dreptul la acţiune, având în vedere că pretenţiile decurg dintr-un contract de închiriere, iar chiria nu poate fi circumscrisă veniturilor fiscale.
Amplu documentat, s-a argumentat de instanţa de apel că diferenţa de chirie pretinsă de la pârâtă în baza HCLMT nr. 42/2000 a avut termen scadent la data de 31 decembrie 2004, astfel că la data de 11 august 2009 când a fost înregistrată cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Timiş pretenţiile erau prescrise.
Nu poate fi primită teza acreditată de recurenţi potrivit căreia, în condiţiile art. 91 din OG nr. 92 din 24 decembrie 2003 republicată privind Codul de procedură fiscală dreptul argumentului fiscal de a stabili obligaţiile fiscale se prescrie în termen de 5 ani, termenul de prescripţie începând să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, prin aceea că, aşa cum s-a probat, între părţi a fost încheiat un contract de închiriere pentru suprafeţele locative cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă nr. 546/1999, având ca obiect închirierea şi exploatarea de către părţile contractante a spaţiului în suprafaţă de 197,95 mp cu destinaţia Magazin produse nealimentare şi cu un termen de 10 ani. Termenul de prescripţie de 5 ani este caracteristic numai raporturilor de natură fiscală, cu trimitere directă la plata taxelor şi impozitelor, neaplicabil raporturilor juridice de natură contractuală.
Pentru aceste raţiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul reclamanţilor împotriva deciziei civile nr. 125/COM din 10 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, nefiind îndeplinită nici o cerinţă din cele prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA împotriva deciziei nr. 125/COM de la 10 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Obligă reclamanţii la plata sumei de 5547 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2902/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1173/2011. Comercial → |
|---|
