ICCJ. Decizia nr. 1345/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1345/2011
Dosar nr. 10527/1/2010
Şedinţa publică din 29 martie 2011
Deliberând asupra recursului comercial de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa nr. 1002 din 6 octombrie 2008, Tribunalul Dâmboviţa a admis acţiunea reclamantului P.I.D. în contradictoriu cu pârâta SC R.I. SA şi a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere şi execuţie nr. 3 din 7 februarie 2007 şi a anexei I din 1 iunie 2007 la acesta. Totodată, prima instanţă de fond a respins cererea de intervenţie în nume propriu formulată de intervenientul C.C.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamantul l-a împuternicit pe P.V. – asociatul majoritar şi administratorul SC R.I. SA să efectueze, în beneficiul său, o serie de operaţiuni în legătură cu terenul proprietatea sa, în suprafaţă de 74.999 mp, însă, prin declaraţia autentificată sub nr. 1262 din 15 iunie 2007 a revocat procura autentificată sub nr. 1518 din 29 august 2005. Anterior revocării, mandatarul reclamantului a încheiat contractul şi anexa la acesta, a căror nulitate se solicită în speţă, emiţând şi o factură proforma din care rezultă că, în schimbul serviciilor prestate de societate, urma să i se ia reclamantului o suprafaţă considerabilă de teren. Tribunalul a apreciat că sunt discutabile condiţiile încheierii acestui contract, întrucât mandatarul reclamantului cunoştea că la acea dată reclamantul se află în ţară şi nu era abilitat să încheie un atare contract.
Ca atare, prima instanţă a apreciat că actele în litigiu nu sunt acte bilaterale, întrucât cuprind doar obligaţia materială a reclamantului de a plăti preţul prestaţiilor, deoarece lucrările pe care pârâta trebuia să le execute erau deja efectuate din anul 2005, fiind efectuate inclusiv în beneficiul acesteia, astfel încât contractul s-a întemeiat pe o cauză falsă, care atrage nulitatea actului juridic.
Prin Decizia nr. 9 din 21 ianuarie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelurile declarate de pârâtă şi intervenient şi a desfiinţat sentinţa atacată, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, apreciind că prima instanţă de fond a schimbat temeiul juridic al acţiunii introductivă de instanţă.
Prin, Decizia nr. 442 din 5 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantului şi a casat Decizia atacată trimiţând cauza spre rejudecare instanţei de apel.
Prin Decizia nr. 80 din 14 septembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtă şi intervenient.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că este nefondată critica relativă la insuficienta timbrare a cererii introductive de instanţă, având în vedere obiectul acesteia care priveşte doar valabilitatea acţiunii nu şi restituirea sau contestarea vreunei sume de bani.
Curtea de apel a respins şi critica relativă la interpretarea probelor administrate, întrucât, în speţă, s-a pus în discuţie doar valabilitatea actului nu şi executarea acestuia, depoziţiile martorilor făcând referire doar la aspecte privind efectuarea unor lucrări.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat că apelul declarat este nefondat, având în vedere că prin actul a cărui nulitate se solicită, încheiat de mandatarul P.V., s-a prevăzut un comision de 20% în favoarea societăţii pârâte, în schimbul efectuării de către pârâtă a unor formalităţi pentru înstrăinarea terenului reclamantului, în condiţiile în care reclamantul - mandant era în ţară, iar procura iniţială era cu titlu gratuit.
Curtea de Apel, a apreciat că lucrările necesare înstrăinării terenului în schimbul căruia s-a prevăzut comisionul erau efectuate cu mult înaintea actului de intermediere şi execuţie în discuţie, care a fost încheiat cu depăşirea limitelor procurii date de reclamant.
Instanţa de apel a respins şi critica relativă la introducerea în cauză a procuratorului faţă de limitele investirii instanţei de judecată şi având în vedere şi conţinutul deciziei de casare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, pârâta şi intervenientul, criticând Decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenţii au arătat că instanţa de apel a încălcat dreptul acestor părţi la apărare, prin respingerea probei cu expertiză solicitate de pârâtă.
De asemenea, a fost fraudată legea taxelor de timbru, întrucât taxa de timbru trebuia calculată la valoarea contractului a cărui nulitate de solicită.
Recurenţii au arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că în cauză au existat două procuri, respectiv procura nr. 1518 din 29 august 2008, prin care mandatarul a fost împuternicit să efectueze toate procedurile şi acţiunile necesare în vederea trecerii terenului în litigiu din extravilanul în intravilanul Municipiului Târgovişte şi procura din 14 iunie 2005 eliberată în Spania. Recurenţii au învederat dă din cele două acte reiese că mandatarul a respectat conţinutul procurilor acordate.
Instanţa de apel, au arătat recurenţii a omis să observe că actul a cărui nulitate se cere obligă pârâta la efectuarea de cheltuieli, respingând proba cu expertiză care ar fi fost utilă pentru a dovedi executarea cu bună-credinţă a celor două procuri.
Recurenţii au arătat că instanţa de apel a ignorat forţa juridică a celor două procuri şi faptul că actul a cărui nulitate se solicită a fost încheiat anterior revocării acestuia, judecând cauza fără introducerea în proces a mandatarului P.V. şi făcând confuzie între gratuitatea mandatului şi gratuitatea cheltuielilor efectuate cu aducerea la îndeplinire a mandatului.
Recurenţii au învederat că acţiunea de fond este inadmisibilă întrucât în cauză nu a fost chemat şi mandatarul P.V.
Recurenţii au mai arătat că în speţă nu există cauză falsă sau ilicită, pentru că mandatarul nu a încheiat actul cu sine însuşi, conform art. 1308 alin. (2) C. civ., ci cu o terţă persoană, respectiv SC R.I. SRL. Ca atare, mandatarul nu apare în calitate de cumpărător atunci când solicită plata mandatului.
În plus, instanţele au reţinut cauza ilicită în încheierea actului juridic a cărui nulitate se solicită, în condiţiile în care acţiunea introductivă este întemeiată pe depăşirea limitelor mandatului, ceea ce presupunea altă acţiune între părţi.
Examinând motivele de nelegalitate formulate, Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente.
Prima critică de nelegalitate formulată relativă la încălcarea dreptului la apărare al recurenţilor de către instanţa de apel, prin respingerea probei cu expertiză solicitată de către pârâtă, este nefondată, având în vedere conţinutul încheierilor pronunţate la 8 iunie 2010 şi 7 septembrie 2010, de încuviinţare şi administrare a probelor solicitate, termen la care niciunul dintre recurenţii-apelanţi nu au solicitat expres proba cu expertiză instanţei de apel, motivând o atare solicitare şi depunând obiectivele unei atare expertize. Mai mult, prin notele de şedinţă depuse la fila 38 din dosarul de apel, după casare, apelanta-pârâtă nu a solicitat o astfel de probă.
Înalta Curte reţine că administrarea probei cu expertiză tehnică nu se impunea, în speţă, conform art. 129 C. proc. civ., având în vedere obiectul cererii dedusă judecăţii, respectiv, nulitatea actului juridic invocat, iar nu executarea unui asemenea act. De altfel, în cuprinsul prezentelor motive de recurs, recurenţii solicită admiterea recursului întrucât instanţa de apel nu a administrat proba cu expertiză tehnică pentru a se proba cheltuielile efectuate de recurente, conform contractului a cărui nulitate se solicită, făcând astfel trimitere la executarea actului dedus judecăţii, aspect ce excede limitelor investirii instanţei de judecată.
Cât priveşte proba cu martori solicitată de apelanţi şi respinsă de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că o atare probă nu era necesară, utilă şi concludentă soluţionării cauzei, cu atât mai mult cu cât proba a fost deja administrată în faţa primei instanţe de fond, fiind câştigată cauzei.
Înalta Curte va respinge şi critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. relativă la omisiunea instanţei de apel de a lua în considerare procura emisă la data de 14 iunie 2005 în Spania, judecând cauza doar prin raportare la procura nr. 1518 din 29 august 2005, întrucât actul a cărui nulitate se solicită a fost încheiat de reclamant prin mandatarul P.V., în baza procurii nr. 1518 din 29 august 2005, procura din 14 iunie 2005 nefăcând obiectul prezentului litigiu.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii de fond întrucât în cauză nu a fost citat procuratorul P.V., Înalta Curte reţine că acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat, fiind irevocabil tranşat prin Decizia de casare nr. 442 din 5 februarie 2010, astfel încât nu mai poate fi invocat în prezenta fază procesuală.
Cât priveşte motivul întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aspectul învederat de recurenţi relativ la existenţa contraprestaţiei pârâtei în actul de intermediere şi execuţie a cărui nulitate se solicită, nu prezintă relevanţă, întrucât, în speţă, instanţele de judecată au fost chemate să analizeze valabilitatea unui atare act de intermediere care stipula un comision în favoarea pârâtei, şi implicit a mandatarului reclamantului, în calitate de asociat majoritar şi administrator al pârâtei, şi nu executarea acestuia, dat fiind faptul că un atare act s-a încheiat în baza unui mandat gratuit.
Ca atare, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu se pune problema depăşirii limitelor mandatului şi nici problema juridică a mandatului cu sine însuşi sau dubla reprezentare, caz în care reclamantul ar fi avut la dispoziţie, altă acţiune în justiţie – respectiv, inopozabilitatea unui atare act sau acţiunea în anularea actului pentru dol prin reticenţă, ci problema dedusă judecăţii vizează dispariţia caracterului gratuit al mandatului acordat prin încheierea unui act juridic ce prevede contraprestaţii în favoarea mandatarului.
Înalta Curte reţine că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a legii apreciind că, în speţă, actul a cărui nulitate se solicită a anihilat intenţia de a gratifica a mandatarului, fiind astfel fondat pe o cauză falsă şi ilicită, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestuia, conform art. 966 raportat la art. 968 C. civ.
Nu poate fi reţinută critica relativă la pronunţarea instanţei de apel şi a instanţei de fond pe altceva decât s-a cerut, întrucât acţiunea de fond ar fi fost fondată pe depăşirea limitelor mandatului, iar instanţele de judecată au reţinut cauza ilicită întrucât, astfel cum s-a reţinut şi în Decizia de casare, în acţiunea introductivă, intimatul-reclamant a invocat mai multe motive, respectiv, lipsa consimţământului, frauda la lege şi depăşirea limitelor voinţei reclamantului în ceea ce priveşte intermedierea vânzării imobilului, temeiul de drept al acţiunii fiind stabilit de instanţa de judecată prin raportare la probatoriile administrate şi la motivele invocate în cererea de chemare în judecată, conform art.84 raportat la art. 129 C. proc. civ.
Înalta Curte va respinge şi motivul invocat relativ la nelegala timbrare a cererii de chemare în judecată, având în vedere obiectul acţiunii de fond şi data investirii instanţelor de judecată - 22 octombrie 2007, prin raportare la Decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi SC R.I. SA Târgovişte şi C.C. împotriva deciziei nr. 80 din 14 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1346/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1118/2011. Comercial → |
|---|
