ICCJ. Decizia nr. 1406/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1406/2011
Dosar nr. 4231/1/2010
Şedinţa publică de la 31 martie 201.
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Prin sentinţa comercială nr. 2.936/C/2008 din data de 28 octombrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 5.902/1285/2007 de Tribunalul Comercial Cluj s-a admis acţiunea precizată formulată de către reclamanta SC M. SRL Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâta SC T.I.M.C. SA Cluj-Napoca şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 141.500 lei cu titlu de diferenţă de preţ, reprezentând contravaloarea parţială a facturii fiscale nr. 3198894 din 19 decembrie 2006, suma de 8.661,34 lei cu titlu de dobândă legală calculată asupra debitului principal (141.500 lei) pentru perioada: de la scadenţă până la data introducerii acţiunii, 21 decembrie 2007 şi în continuare, dobânda legală calculată până la data achitării efective a debitului restant, precum şi suma de 8.256 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respins ca nefondată cererea reconvenţională precizată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul legal, pârâta SC T.I.M.C. SA Cluj-Napoca solicitând admiterea apelului, modificarea sentinţei apelate în sensul respingerii cererii introductive formulată de SC M. SRL şi admiterii cererii reconvenţionale formulată de SC T.I.M.C. SA şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 60 din 14 aprilie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins apelul.
De asemenea, a fost respinsă cererea de întoarcerea a executării silite, fiind obligată apelanta la 2000 lei cheltuieli de judecată, către intimată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC T.I.M.C. SA Cluj-Napoca.
Prin Decizia nr. 1434 din 28 aprilie2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost respins recursul declarat de pârâtă, fiind obligată aceasta la 5780,59 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de recurs a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, Înalta Curte a apreciat ca acesta este nefondat, deoarece se încearcă să se lărgească cadrul stabilit în mod foarte clar de disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că se poate invoca acest motiv de recurs numai dacă a avut loc schimbarea naturii ori înţelesului lămurit si vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecaţii, prin interpretarea greşita a acestuia.
Or, în speţă, ne aflăm în prezenţa unei facturi fiscale cu privire la care intimata a susţinut, încă de la început, că are caracterul unui contract de vânzare cumpărare, având ca obiect utilajele înscrise în acest înscris.
Însă, cu privire la caracterul acestui contract, recurenta a invocat faptul că, la data încheierii acestui contract, reprezentantul său a fost indus în eroare, acesta crezând că este vorba de o factură emisă în baza unui contract de închiriere, care avea ca obiect aceleaşi utilaje.
Pe parcursul întregului litigiu recurenta a încercat să determine instanţa de judecată să achieseze la ideea că factura a fost percepută ca fiind emisă în baza unui contract de închiriere (în acest mod susţinând recurenta că ar percepe caracterul scriptului dedus judecaţii).
Practic, prin susţinerile făcute în faţa instanţei de judecată, atât în prima instanţa, cat si in apel, recurenta a invocat un dubiu cu privire la caracterul contractului.
În acest context, toată problema caracterului contractului dedus judecaţii, reprezintă o chestiune de fapt, care ţine de aprecierea judecătorului şi se referă la temeinicia hotărârii atacate, astfel încât nu poate fi criticată în recurs, conform prev. art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Dar, chiar dacă s-ar putea analiza, din nou, caracterul contractului dedus judecaţii, pe baza probelor administrate în prezenta cauză, hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în mod legal.
Astfel, s-a invocat în cadrul motivelor de recurs faptul că acceptarea facturii, în cazul în care se consideră că într-adevăr ne aflam în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare, s-ar fi putut realiza numai la recepţie.
O asemenea susţinere este nefondată, având în vedere că este un fapt general cunoscut, că în lipsa unor clauze speciale, acordul de voinţă se realizează în momentul în care se întâlneşte cererea cu oferta.
Or, în cadrul contractului dedus judecaţii nu există nici o clauza care sa întârzie manifestarea acordului de voinţă.
Se mai face referire la faptul că semnarea facturii a reprezentat doar un act de primire a facturii, nu şi o manifestare expresă de manifestare a unui acord de voinţa, în sensul cumpărării bunurilor deduse judecaţii.
Instanţa de recurs a considerat că o asemenea interpretare este cel puţin forţată, având în vedere că, într-o asemenea accepţiune, ar fi afectate absolut toate operaţiunile comerciale care au la bază o factură fiscală.
În ce priveşte referirea la faptul că exemplarul original al facturii deduse judecaţii a rămas la reprezentatul intimatei, s-au reţinut următoarele.
Această afirmaţie a recurentei nu a fost probată în nici un mod, fiind doar o simplă susţinere făcută în cadrul răspunsului la interogator, formulat de către aceasta.
Dar, această afirmaţie este contrazisă tocmai de conţinutul Adresei nr. 900/2007 deoarece, în cuprinsul acesteia se indică clar faptul că factura fiscală nr. 3198894 din 19 decembrie 2006 depusă la SC T.I.M.C. SA sub nr. 5743 din 28 decembrie 2006" este refuzată la plata.
Pentru întâlnirea acordului de voinţă a celor două părţi nu are importanţă la care dintre ele a rămas primul exemplar al facturii fiscale.
Cât priveşte al doilea motiv, Înalta Curte a apreciat că nu sunt incidente în cauză, nici  dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu ne aflam nici în prezenta unei hotărâri lipsite de temei legal, temeiul juridic fiind indicat cu mare precizie, respectiv art. 46 C. com. Totodată, nu ne aflăm în prezenţa unei hotărâri care să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Acest motiv de recurs putea fi invocat doar daca instanţa a invocat textele de lege aplicabile spetei, dar, fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greşit.
Or, din întreg probatoriul rezultă faptul că ne aflăm în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare comercial iar instanţa de apel a luat în considerare art. 46 C. com.
S-a mai invocat faptul că instanţa de judecată a reţinut că nu s-a probat eroarea în care s-a aflat reprezentantul recurentei la data semnării facturii fiscale dedusă judecăţii.
Instanţa de recurs a apreciat că şi în cadrul acestui motiv, deşi este întemeiat pe prev. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se tinde la a se analiza temeinicia hotărârii atacate şi nu nelegalitatea acesteia.
Astfel, se susţine faptul că ar fi fost relevantă analiza semnării de primire a facturii, la acest moment trebuind analizat dacă reprezentantul recurentei a avut sau nu o falsă reprezentare în ceea ce priveşte semnificaţia juridică a facturii.
Totodată, s-a mai invocat faptul că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 948 pct. 2, art. 953 şi art. 954 C. civ. care reglementează viciul de consimţământ, astfel încât, nu se contestă starea de fapt, ci semnificaţia juridică dată de instanţa de apel diferitelor aspecte de fapt.
Toate eforturile recurentei de a invoca aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate au fost găsite nefondate, deoarece toate nemulţumirile acesteia legate de hotărârea respectivă se referă doar la netemeinicia acesteia, şi nicidecum la nelegalitatea ei.
Practic, invocarea faptului că instanţa de apel nu a aplicat prev. art. 948 pct. 2, art. 953 si art. 954 C. civ., nu îndrituieşte recurenta să apeleze la prev. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atâta timp cât instanţa de apel (ca şi cea de fond) a considerat că este aplicabil în speţă textul art. 46 C. com. pe baza probelor administrate în cauză.
Discutarea acestui motiv de recurs în baza prev. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ar determina efectuarea unei noi analize a probelor administrate în cauză, ceea ce ar duce tot la analizarea temeiniciei şi nu a legalităţii hotărârii atacate.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatoarea SC T.I.M.C. SA Cluj-Napoca, aducându-i următoarele critici.
Instanţa de recurs nu s-a pronunţa cu privire la motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând în mod greşit că recurenta tinde la a se analiza temeinicia hotărârii atacate şi nu nelegalitatea acesteia.
De asemenea, contestatoarea arată că prin respectivul motiv de nelegalitate nu s-a tins la o reapreciere a probelor, ci s-a subliniat rolul probei în greşita aplicare a legii.
Contestatoarea mai susţine că nu a contestat starea de fapt ci semnificaţia juridică dată de instanţă diferitelor aspecte de drept.
Analizând Decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că cererea de contestaţie în anulare este nefondată pentru considerentele ce urmează.
Decizia instanţei de recurs este amplu motivată şi răspunde la toate criticile formulate de către recurentă în cererea de recurs.
Ceea ce invocă contestatoarea nu este rezultatul unei greşeli materiale, aceasta invocând de fapt o greşeală de judecată, dorind ca pe această cale să obţină reexaminarea recursului formulat de ea împotriva deciziei instanţei de apel.
Greşeală materială ar fi existat dacă dezlegarea dată pricinii s-ar fi bazat pe o eroare de calcul, pe neobservarea unui document, însă instanţa de recurs a analizat motivele invocate de contestatore în recursul pe care l-a formulat împotriva hotărârii instanţei de apel, spunându-şi propria opinie cu privire la motivele de recurs invocate.
Prin urmare contestatoarea nu invocă o greşeală materială ci o greşeală de judecată, în cauză nefiind întrunite condiţiile cerute de art. 318 alin. (1) teza I, C. proc. civ.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
În baza art. 274 C. proc. civ., contestatoarea va fi obligată la 4960 lei cheltuieli de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC T.I.M.C. SA Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 1434 din 28 aprilie 2010 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în dosarul nr. 5902/1285/2007.
Obligă contestatorul la plata sumei de 4960 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC M. SRL Cluj-Napoca.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1402/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1424/2011. Comercial → |
|---|
