ICCJ. Decizia nr. 1425/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1425/2011
Dosar nr. 46638/3/2007
Şedinţa publică de la 31 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC A.R.A. SA Bucureşti prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a comercială, în contradictoriu cu pârâta SC A.S.I.C. a solicitat să se constate în principal: inexistenţa unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de reasigurator şi pârâta, în calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului Z.S. â€" Beirut; în subsidiar (în măsura în care instanţa apreciază simpla corespondenţă comercială purtată între părţi ca fiind un contract de reasigurare), constatarea nulităţii absolute a acestuia, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 4020 din 11 martie 2009 a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor româneşti, reţinând, în esenţă, că părţile au încheiat, la distanţă, prin corespondenţă electronică, un acord de voinţă ce poate fi asimilat, în fapt, contractului de reasigurare.
S-a apreciat că nu se poate reţine teoria actului inexistent afirmată de reclamantă, atâta timp cât acesta creează aparenţa în circuitul civil a raportului juridic prin faptul că are o existenţă şi se bucură de prezumţia simplă de validitate. Se mai reţine faptul că acest contract de reasigurare încheiat este accesoriu poliţei de asigurare principală făcută de SC A.S.I.C., conform acordului reclamantei de acceptare a clauzelor şi termenilor stabiliţi de pârâtă în poliţa principală. Ca o consecinţă firească, împrejurarea că şi acest din urmă contract de reasigurare a fost încheiat tot în forma MAR 91 cuprinzând aceleaşi clauze standard ale Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra, fiind de supus legii şi jurisdicţiei engleze şi urmând a fi analizat conform acestei legiSIaţii.
Prin voinţa lor, părţile au ales legea aplicabilă condiţiilor de fond ale contractului, respectiv cea engleză, astfel încât în raport de art. 74 din Legea nr. 105/1992 se apreciază că alegerea s-a făcut tacit rezultând din circumstanţele raportului juridic şi din cuprinsul poliţei de asigurare, care vizează expres forma MAR 91 şi elementele standard Institute Time Clauses.
Tribunalul a considerat că este nerelevantă contestarea de către reclamantă a existenţei şi valabilităţii contractului de reasigurare faţă de art. 82 din Legea nr. 105/1992, existenţa şi valabilitatea contractului contestat de către una din părţi, determinându-se în conformitate cu legea care i s-ar fi aplicat dacă era socotit ca valabil.
Au fost reţinute şi normele juridice comunitare, respectiv art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, potrivit căruia dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competenţa este determinată în fiecare din aceste ţări, de legiSIaţia statului membru în cauză sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 22 şi art. 23.
Apelul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA Bucureşti împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 27 din 22 ianuarie 2010 reţinându-se, în esenţă, că, contractul a fost încheiat în forma MAR 91, formă ce intră, în mod exclusiv, sub jurisdicţia instanţelor judecătoreşti engleze şi este supus normelor legale engleze.
S-a apreciat că formularul MAR 91 reprezintă, în fapt, o formă de poliţă de asigurare ale cărei detalii sunt stabilite de clauze standard care prevăd că această asigurare intră sub jurisdicţia exclusivă a instanţelor judecătoreşti engleze, exceptând situaţia în care părţile au hotărât altfel în contractul de reasigurare.
Instanţa de apel a constatat că din examinarea conţinutului poliţei de asigurare, nu rezultă faptul că părţile au prevăzut în mod expres jurisdicţia instanţelor din România sau din orice alt stat, astfel încât devine aplicabilă regula competenţei exclusive a instanţelor engleze, impusă de tipul de poliţă de asigurare pentru care au optat părţile.
S-a mai reţinut că însuşi art. 154 din Legea nr. 105/1992 - dreptul comun în materie de litigii de drept internaţional privat în sistemul românesc de drept - prevede posibilitatea ca, prin convenţie, părţile să stabilească competenţa unei alte instanţe în soluţionarea litigiilor dintre ele, fără să se aducă atingere competenţei exclusive a instanţelor române. Din interpretarea dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 105/1992, s-a reţinut că norma arătată nu reglementează competenţa exclusivă a instanţelor din România, ci prevede mai multe cazuri de competenţă alternativă.
Împotriva acestei decizii reclamanta SC A.R.A. SA Bucureşti a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 punctele 7 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor invocate recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel face o confuzie între contractul accesoriu şi cel de adeziune, clauzele din contractul iniţial de asigurare neputând fi aplicate reasigurătorului fără a se încălca prevederile art. 973 C. civ., astfel că eronat a reţinut instanţa de apel că reasigurătorul â€" recurenta de faţă â€" ar fi ales competenţa şi legea engleză printr-un contract la care nu este parte, ca şi faptul că ar fi ales competenţa instanţelor engleze. Simpla referire la MAR 91 în poliţa de asigurare iniţială nu implică aceeaşi alegere şi pentru contractul de reasigurare, pârâta neprobând, de altfel, existenţa efectivă a formularului MAR 91 pentru vagonul din litigiu, formularul evocat nefiind nici ştampilat de Departamentul de Poliţe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra ca emitent, în practică existând şi un alt formular MAR 91 emis de asigurătorul englez Lloyd´s, de asemenea străin recurentei şi care şi el implică pentru valabilitate, o ştampilă a unor departamente interne ale Lloyd´s.
De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 948 şi art. 969 C. civ. prin ignorarea neîndeplinirii condiţiilor de valabilitate de către formularul MAR 91.
Totodată recurenta critică instanţa de apel şi pentru încălcarea dispoziţiilor direct aplicabile, ale art. 4 alin. (1), art. 7 şi art. 23 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 44/2001 ca şi ale art. 7 alin. (1) şi (2) ale pct. 19 din Preambulul Regulamentului CE nr. 593 /2008.
Recurenta apreciază că, în condiţiile în care instanţa din România, se declară necompetentă, în baza interpretării poliţei de asigurare şi a pretinsei voinţe împlinite a părţilor de a alege jurisdicţia engleză s-ar putea ajunge la un conflict negativ de competenţă u instanţele engleze, ceea ce ar echivala din punct de vedere al instanţei române cu o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ., apreciind totodată că inserarea sintagmei MAR 91 ar putea reprezenta cel mult o uzanţă juridică, necunoscută, însă, în România, unde, în doctrină, se cunosc doar uzanţe comerciale convenţionale dar interpretative, limitative, cu menţiunea de a explicita termenii contractului însă aportat la legea aplicabilă speţei, dar şi la sistemul de drept românesc.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi respingerii excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii Tribunalului Bucureşti.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei recurate ca temeinică şi legală.
Recursul este nefondat.
În mod corect ambele instanţe au statuat asupra formei contractului de reasigurare dintre părţi, acesta fiind încheiat sub forma poliţei transmise de reasigurat, prin intermediar, care face trimitere la formularul MAR (91), fără nicio menţiune suplimentară referitoare la eventualele clauze ale acesteia. În poliţa de reasigurare, referirea la formularul MAR 91 - respectiv la conţinutul acestuia - este făcută global, fără ca părţile să precizeze care sunt clauzele pe care înţeleg să nu le aplice, sau să le modifice.
Atât condiţiile generale de asigurare practicate de Lloyd cât şi clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi fac trimitere la poliţa tip Mar 91, care prevede, cu privire la stabilirea instanţelor competente în soluţionarea litigiilor şi a legii aplicabile, că asigurarea este supusă legii şi jurisdicţiei engleze cu excepţia situaţiei în care în mod expres în contractul de asigurare s-ar stabili altfel.
Contractul de reasigurare din litigiu are, aşadar, în vedere o poliţă de asigurare de timp, care trimite la formularul tip de poliţă de asigurare Mar 91 şi la clauzele tip elaborate de Institutul Asigurătorilor Maritimi, cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei astfel că părţile au înţeles, implicit, să aibă în vedere conţinutul poliţei tip Mar 91 la care fac referire clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi, poliţa în care se prevede competenţa instanţelor engleze şi aplicarea legii engleze, dacă nu s-a prevăzut altfel în mod expres de către părţi, or recurenta nu a probat că ar fi convenit cu intimata pârâtă o derogare de la prevederile cuprinse în poliţa tip Mar 91 în acest sens.
Soluţia se impune şi faţă de dispoziţiile art. 154 din Legea nr. 105/1992, care prevăd posibilitatea părţilor la un litigiu internaţional - ca cel de faţă - de a supune, prin convenţie, litigiile ce se vor naşte din contractul pe care l-au încheiat competenţei unei anumite instanţe, sub condiţia ca, în speţă, litigiul să nu intre în competenţa exclusivă a unei instanţe române, ceea ce nu se prevede cu privire la pricina de faţă şi raportat la dispoziţiile art. 111 alin. (3) C. proc. civ.
Cât priveşte stabilirea legii aplicabile, atât în conformitate cu art. 74 din Legea nr. 105/1992, cât şi cu art. 3 alin. (1) din Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă dispoziţiilor contractuale, în vigoare la momentul încheierii contractului de reasigurare din litigiu, aceasta poate fi convenită de părţile la contract expres, sau prin trimitere la un formular tip incident în raport de natura contractului dintre părţi, şi în care legea aplicabilă, ca şi instanţa competentă, sunt determinate, cum este cazul, în speţă, al formularului tip MAR 91 menţionat în poliţa de reasigurare.
Se reţine, aşadar că, aplicând legea română, respectiv dispoziţiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 şi nu practica engleză, instanţa de apel şi-a verificat competenţa de soluţionare a cauzei, care este un litigiu născut dintr-un contract cu element de extraneitate, respectiv un litigiu privind raporturi de drept internaţional privat, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică şi aplicând corect dispoziţiile de lege incidente, respectiv cele ale art. 157 din Legea nr. 105/1992, evocate, şi clauzele poliţei tip Mar 91. Soluţia este corectă atât în lumina Regulamentului CE nr.44/2001 şi a Regulamentului CE nr. 593/2008 (Regulamentul Roma I), cât şi în lumina art. 154 din Legea nr. 105/1992, care prevede posibilitatea părţilor la un litigiu cu element de extraneitate - ca cel de faţă - de a supune prin convenţie litigiile ce se vor naşte din contractul pe care l-au încheiat competenţei unei anumite instanţe, sub condiţia ca acele litigii să nu intre în competenţa exclusivă a unei instanţe române, ceea ce nu se poate reţine cu privire la pricina de faţă şi raportat la dispoziţiile art. 11 alin. (3) C. proc. civ.
Susţinerea recurentei, subsumată atât criticii întemeiată pe punctul 7 cât şi celei întemeiate pe punctul 9 al art. 304 C. proc. civ. referitoare la necesitatea ca formularul MAR 91 - pentru a fi valid - să fi fost ştampilat de emitent este eronată câtă vreme poliţa de reasigurare în speţă nu se rezumă la acest formular, ci cuprinde şi alte clauze, precum cele referitoare la condiţiile de reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91 are valoarea a ceea ce teoria dreptului internaţional privat numeşte receptare contractuală, o ştampilă din partea emitentului fiind necesară numai dacă poliţa MAR 91, ca titlu de valoare negociabil, ar fi fost o poliţă concretă, completată de asigurătorul emitent. Receptarea contractuală face ca, prin voinţa lor comună, părţile la un contract să trimită, pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual, la un contract tip, la un formular deja elaborat, la condiţii generale existente în materie, ale căror clauze înţeleg să le preia în contractul lor aşa cum sunt, sau modificându-le pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe care, în cauza de faţă, părţile nu le-au adus conţinutului formularului MAR 91 pe care l-au preluat în contractul de reasigurare.
Contractul de reasigurare, aşa cum a fost calificat şi de instanţa de fond, respectiv de apel, este un contract de adeziune, calificarea dată de instanţă raportându-se la inexistenţa în contractul de reasigurare a unor clauze exprese, sau cu caracter derogatoriu de la cele inserate în contractul de asigurare, motiv pentru care şi această critică urmează a fi îndepărtată.
Cu privire la critica de nelegalitate vizând încălcarea de către instanţă a art. 4, art. 7, art. 23 din Regulamentul CE nr. 44 /2001 şi art. 7 alin. (1) şi (2) din Regulamentul CE nr. 593/2008, se reţine că şi aceasta este nefondată întrucât, pe de-o parte, faţă de obiectul acţiunii, în discuţie nu este valabilitatea contractului de asigurare iniţial la care referă textele de lege invocate iar pe de altă parte, datorită caracterului derogator, de excepţie al textului art. 23 din Regulament.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, întrucât Decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 27 din 22 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1424/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1509/2011. Comercial → |
|---|
