ICCJ. Decizia nr. 1509/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1509/2011
Dosar nr. 9213/2/2010
Şedinţa publică de la 7 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 2804 din 13 iunie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, a admis în parte acţiunea reclamantei D.G.F.P. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta SC I.C.S. SRL şi a obligat pârâta la plata sumei de 450.400.508 lei reprezentând despăgubiri, către reclamantă.
A respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate şi a obligat pârâta la plata sumei de 10.000.000 lei reprezentând onorariu de expert majorat, în contul B.E.J.T.C.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut cu privire la primul capăt de cerere formulat de reclamantă că au fost dovedite elementele răspunderii civile contractuale, respectiv fapta ilicită a consignatarului constând în nepredarea bunurilor rămase nevalorificate şi deprecierea altor bunuri care i-au fost predate în regim de consignaţie, prejudiciul reprezentat de contravaloarea bunurilor menţionate, stabilit prin raportul de expertiză, cât şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
La stabilirea despăgubirilor de 450.450.508 lei, tribunalul a luat în considerare varianta a doua din raportul de expertiză, prima variantă înlăturându-se, având în vedere că în această variantă erau cuprinse şi procese-verbale de predare primire nesemnate de consignatar, situaţie în care s-a apreciat că acestea nu au făcut dovada certă a predării bunurilor.
Cu privire la al doilea capăt de cerere, tribunalul a reţinut că acesta este neîntemeiat întrucât clauza penală de la art. 7 din contract prevede penalităţi pentru sumele neachitate la termenul convenit - sume provenind din vânzarea bunurilor - şi nu penalităţi la valoarea prejudiciului reprezentat de lipsa la inventar şi degradarea unor mărfuri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen şi motivat D.G.F.P.M.B. criticile vizând netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei atacate sub aspectul cuantumului despăgubirilor şi al respingerii capătului de cerere privind penalităţile.
Apelul declarat de către D.G.F.P.M.B. a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, prin Decizia comercială nr. 478 din 25 octombrie 2007 care a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatei în calea de atac a apelului şi a respins apelul, ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană rămasă fără capacitate de folosinţă.
Prin Decizia nr. 2430 din 17 septembrie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de D.G.F.P. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 478 din 25 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând că pârâta era o societate comercială cu răspundere limitată, având ca asociat unic pe I.T., iar la data radierii societăţii era în vigoare art. 236 alin. (1) din Lega nr. 31/1990, astfel încât a intervenit transmiterea universală a patrimoniului SC I.C.S. SRL către asociatul unic, datoriile societăţii devenind datoriile asociatului unic, creditorii sociali devenind creditorii asociatului unic. În asemenea situaţii operează o transmitere şi a calităţii procesuale către asociatul unic, acesta preluând, în cauză, calitatea de pârât.
Prin Decizia comercială nr. 339 din 25 iunie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 2804 din 13 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, în contradictoriu cu I.T., a schimbat în parte sentinţa comercială atacată, în sensul că a obligat pe pârâtul I.T., în calitate de succesor al SC I.C.S. SRL, la plata sumei de 45.045,05 lei despăgubiri către reclamantă şi 1.000 lei onorariu de expert majorat, în contul B.E.J.T.C. de pe lângă Tribunalul Bucureşti. A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a înlăturat toate apărările intimatului structurate pe aplicarea principiului neretroactivităţii legii, cu trimitere la dispoziţiile art. 236 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, având în vedere că această problemă a fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia de casare nr. 2430 din 17 septembrie 2008, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 315 C. proc. civ.
Prejudiciile suportate de reclamantă pot fi pretinse de aceasta pe calea acţiunii civile, întemeiată pe art. 1073 C. civ., neexistând un fine de neprimire a unei asemenea cereri în raport de considerentele ordonanţei parchetului de scoatere de sub urmărire penală.
Instanţa de fond a optat corect, pentru varianta a II a, în considerarea faptului că valoarea probatorie a predării - primirii unor bunuri, se poate da procesului verbal semnat în momentul predării unui lot de bunuri către consignatar şi reciproc, confirmarea de primire de către acesta, prin aplicarea semnăturii.
În ce priveşte critica adusă de apelantă cu referire la soluţia de respingere a capătului de cerere prin care s-a solicitat plata penalităţilor de întârziere în temeiul art. 7 din contractul nr. 2104 din 19 iunie 1998, instanţa de apel a apreciat-o ca nefondată, reţinând că instanţa de fond a făcut o corectă apreciere asupra convenţiei părţilor cu privire la clauza penală din art. 7 din contract atunci când a constatat că această clauză penală vizează sancţiunea ce se aplică pentru sumele neachitate la termenul stabilit şi nu pentru prejudiciul reprezentat de lipsuri la inventar sau degradarea mărfurilor pe perioada cuprinsă între 1995 - 1998.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta D.G.F.P. Bucureşti cât şi pârâtul I.T.
Prin Decizia comercială nr. 1833 din 20 mai 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.G.F.P. Bucureşti şi a admis recursul declarat de pârâtul I.T. împotriva deciziei comerciale nr. 339 din 25 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis motivul de ordine publică invocat din oficiu reţinând că instanţa de apel nu a ţinut cont de valoarea de principiu a art. 3 din Legea nr. 31/1990. Deşi legiuitorul prevăzuse, prin dispoziţiile art. 236 din Legea nr. 31/1990 (în prezent abrogate prin art. I punctul 158 din Legea nr. 441/2006) că, în cazul dizolvării societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic, nu se mai face lichidarea, urmând ca întregul patrimoniu, cu pasiv şi activ, să fie transmis asociatului unic, totuşi nu se poate să nu se ţină cont de dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, dispoziţii care au valoare de principiu, în sensul că asociatul dintr-o societate comercială cu răspundere limitată, răspunde cu averea proprie pentru obligaţiile sociale ale societăţii numai până la concurenţa capitalului social subscris.
Instanţa supremă a decis ca instanţa de apel să verifice dacă suma la care a fost obligat pârâtul în calitate de asociat unic depăşeşte cuantumul capitalului social subscris, apelul urmând a fi rejudecat numai sub acest aspect, asociatul unic urmând să răspundă cu diferenţa dintre activul şi pasivul patrimoniului preluat de la societate şi cu aportul la capitalul social subscris de el la societatea dizolvată.
Prin Decizia comercială nr. 550 din 15 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta D.G.F.P. Bucureşti, a schimbat în parte sentinţa comercială nr. 2804 din 13 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în sensul că a obligat pârâtul I.T., în calitate de succesor al debitoarei SC I.C.S. SRL, la plata sumei de 200 lei (RON) către reclamantă.
A menţinut celelalte dispoziţii.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut că Societatea comercială I.C.S. SRL a fost constituită de către asociatul unic I.T., având capitalul social minim prevăzut de lege, de 2.000.000 lei (ROL).
Societatea a fost radiată din registrul comerţului la data de 27 martie 2006, ulterior pronunţării sentinţei comerciale apelate, nr. 2804 din 13 iunie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a comercială, conform dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 359/2004.
Art. 236 din Legea nr. 31/1990 care dispunea în sensul că: dizolvarea unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic atrage transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic, fără lichidare a fost abrogat prin Legea nr. 441 din 27 noiembrie 2006.
În cauză nu s-a făcut vreo dovadă de către apelanta reclamantă în sensul că la data dizolvării sau radierii societăţii comerciale I.C.S. SRL aceasta ar fi deţinut bunuri în patrimoniu (mobile sau imobil) ce ar fi putut fi preluate de către asociatul unic I.T.
Din relaţiile furnizate de către Registrul Comerţului nu rezultă că societatea comercială radiată ar fi figurat înscrisă în Registrul Comerţului cu bunuri în patrimoniu, societatea funcţionând într-un sediu deţinut în baza unui contract de închiriere, nr. 2657 din 22 iulie 1990, sediul fiind expirat la data de 22 iulie 2000.
Cum reclamanta apelantă nu a susţinut şi nici nu a probat că societatea debitoare ar fi avut bunuri în patrimoniu, iar din înscrisurile dosarului rezultă că aportul la capitalul social a fost în numerar, nu şi în natură, în limita sumei de 200 lei (RON), după cum a susţinut pârâtul intimat, în spiritul deciziei de casare nr. 1833 din 20 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, şi a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a obligat intimatul I.T. să răspundă pentru datoriile sociale ale societăţii debitoare, SC I.S.C. SRL până la concurenţa capitalului social subscris, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.
Curtea a constatat că se află în faţa unei aparente încălcări a principiului non reformatio in peius [art. 315 alin. (4) C. proc. civ. şi art. 296 teza a II a C. proc. civ.], potrivit căruia apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
Preluarea calităţii de pârât de către I.T. nu s-a produs în cadrul judecăţii în primă instanţă a cauzei, în conformitate cu prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., ci în faza de recurs, fără ca acesta să fie citat în cauză, astfel încât instanţa de apel, la rejudecarea apelului după casarea deciziei nr. 478/2007, ţinând seama de Decizia de casare nr. 2430/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul şi a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond, în sensul că l-a obligat pe I.T., în calitate de succesor al SC I.C.S. SRL la plata sumei de 45.045,05 RON despăgubiri către reclamantă şi aceasta pentru a respecta principiul mai sus menţionat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs D.G.F.P.M.B., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi pe fond admiterea în tot a acţiunii.
În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susţinut, în esenţă, că:
- Hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ.
- Instanţa de apel era obligată a soluţiona apelul în limita cererii de apel şi cu respectarea principiului non reformatio in pejus. Acest principiu trebuie respectat indiferent dacă rejudecarea fondului o face instanţa de apel ori prima instanţă căreia i-a fost trimisă cauza ca efect al desfiinţării hotărârii atacate.
- În speţă instanţa a procedat la judecarea apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, creându-i reclamantei o situaţie mai grea în propria cale de atac prin admiterea apelului, dar în acelaşi timp prin diminuarea sumei stabilite în fond.
Intimatul I.T. a formulat note scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat.
Analizând motivele de recurs prin prisma dispoziţiilor legale se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă.
În mod întemeiat instanţa de apel, la rejudecarea apelului, după casarea deciziei nr. 339 din 28 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ţinând seama de dezlegările date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia de casare nr. 1833 din 20 mai 2010, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. a admis apelul D.G.F.P.M.B., a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond, în sensul că l-a obligat pe pârâtul I.T., în calitate de succesor al debitoarei S.C. I.C.S. S.R.L. Bucureşti la plata sumei de 200 lei către reclamantă şi a menţinut celelalte dispoziţii.
Prin Decizia de casare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis ca instanţa de apel să verifice dacă suma la care a fost obligat pârâtul în calitate de asociat unic depăşeşte cuantumul capitalului social subscris, acesta urmând să răspundă cu diferenţa dintre activul şi pasivul patrimoniului preluat de la societate şi cu aportul la capitalul social subscris de el la societatea dizolvată.
Instanţa de apel a rejudecat apelul, ca urmare a deciziei de casare, numai sub aspectul menţionat mai sus în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., respectând principiul non reformation in pejus prevăzut de art. 296 teza a II-a C. proc. civ.
Reţinând că nu s-au făcut dovezi că societatea debitoare ar fi deţinut la data dizolvării sau radierii bunuri în patrimoniu ce ar fi putut fi preluate de asociatul unic I.T. şi că aportul la capitalul social a fost în numerar, în limita sumei de 200 lei, în spiritul deciziei de casare nr. 1833 din 20 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, şi a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. instanţa de apel în mod legal a obligat pârâtul I.T. să răspundă pentru datoriile sociale al Societăţii Comerciale I.C.S. S.R.L. Bucureşti până la concurenţa capitalului social subscris, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.
Ca atare, criticile structurate pe încălcarea principiului prevăzut de art. 296 teza a II-a C. proc. civ. nu sunt fondate, având în vedere dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia de casare nr. 1833 din 20 mai 2010, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 315 C. proc. civ. care reglementează obligativitatea hotărârilor instanţei de control judiciar pentru instanţa de trimitere cu privire la problemele de drept dezlegate.
În mod legal instanţa de apel a reţinut că este numai în aparenţă o încălcare a principiului non reformatio in peius deoarece preluarea calităţii de pârât de către I.T. nu s-a produs în cadrul judecăţii în primă instanţă a cauzei, în conformitate cu prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., ci în faza de judecată a recursului declarat împotriva deciziei nr. 478 din 25 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 2430 din 17 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, fără ca acesta să fie citat în cauză.
Pentru considerentele expuse se apreciază că hotărârea nu este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încât în temeiul art. 312 C. proc. civ. urmează a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 550 din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1425/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1572/2011. Comercial → |
|---|
