ICCJ. Decizia nr. 1424/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1424/2011
Dosar nr. 46605/3/2007
Şedinţa publică de la 31 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a comercială, reclamanta SC A.R.A. SA Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta SC A.S.I.C. din Emiratele Arabe Unite, a solicitat ca în conformitate cu dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. să se constate că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare încheiat la data de 2 mai 2007 între reclamantă, în calitate de reasigurator şi pârâtă, în calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului Z.S., cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 1394 din 26 ianuarie 2009 a respins acţiunea reclamantei SC A.R.A. SA Bucureşti, reţinându-se, în esenţă, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 154 din Legea nr. 105/1992 şi art. 23 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Apelul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA Bucureşti împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 540 din 9 decembrie 2009 când a fost desfiinţată sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În argumentarea acestei soluţii instanţa de apel a apreciat că problema competenţei materiale în soluţionarea litigiului trebuie dezlegată în raport de clauza MAR 91 inserată în poliţa de asigurare legitimă a Institutului Asigurătorilor Maritime din Londra şi de prevederile Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Instanţa de apel a apreciat că părţile litigante nu se află în niciuna dintre situaţiile de excepţie prevăzute de art. 154 din Legea nr. 105/1992, iar în funcţie de referirea la clauza MAR 91 s-a apreciat că acestea se încadrează în situaţia tip prevăzută de art. 154 şi că ar fi exclusivă competenţa materială a instanţelor române şi în raport de modul în care sunt redactate atât clauza respectivă cât şi art. 154, nu se poate vorbi despre convenţia făcută de părţi în legătură cu o anumită instanţă, deoarece în clauza MAR 91 se prevede generic Jurisdicţia exclusivă a instanţelor judecătoreşti din Anglia.
În concluzie, s-a considerat că în raport de prevederile art. 149 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 105/1992, competenţa de soluţionare a pricinii revine instanţei de judecată române luând în considerare şi locul plăţii primei de asigurare conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.S.I.C. întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc . civ.
În dezvoltarea motivelor de nelegalitate indicate recurenta a susţinut că în mod eronat instanţa de apel statuează că, în fapt, nu se poate face vorbire despre convenţia făcută de părţi în legătură cu o anumită instanţă, deoarece clauza MAR 91 prevede generic jurisdicţia exclusivă a instanţelor judecătoreşti din Anglia.
Recurenta susţine că prin încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91 şi prin stabilirea condiţiilor de asigurare prin trimitere la Institute clauses părţile au ales prin convenţie, în mod indirect, legea şi jurisdicţia britanică.
Astfel, arată recurenta, poliţa MAR 91 cuprinde elemente (prima pagină â€" Jacket â€" schendule şi clauzele asigurării ce formează un tot ce nu pot fi analizate separat astfel că, doar în ipoteza în care părţile aleg o altă jurisdicţie decât cea engleză atunci acest aspect trebuia prevăzut în mod expres în cuprinsul asigurării.
Or, în cauză, părţile semnatare ale contractului de asigurare nu au înţeles să aleagă o altă jurisdicţie decât cea engleză, pârâta apreciind ca rămânând aplicabilă norma de alegere a competenţei cuprinsă în prima pagină a asigurării, respectiv competenţa instanţei britanice.
De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel în mod greşit a reţinut faptul că, competenţa de a judeca litigiul revine instanţelor române, în temeiul art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992 în considerarea locului plăţii primei de asigurare, ori în considerentul dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 şi aceasta deoarece întreg contractul este guvernat de legea engleză în temeiul formei MAR 91 în care a fost încheiat.
Din corespondenţa purtată între părţi rezultă cu claritate că părţile au convenit asupra acceptării formularului de poliţă de asigurare MAR 91 dar nu au făcut dovada eliberării unei astfel de poliţe.
Contractele de asigurare şi cele încheiate în condiţiile prevăzute de clauzele MAR 91 sunt supuse jurisdicţiei engleze. Astfel, corect ar fi fost să se reţină în cauză dispoziţiile art. 154 din Legea nr. 105/1992, pentru că părţile au supus, prin convenţie, litigiile ce se vor naşte din actul pe care l-au încheiat, competenţei unei anumite instanţe şi doar aceasta va fi investită cu competenţa jurisdicţională.
Conchide recurenta că voinţa părţilor a fost clar aceea de a stabili că formularul MAR 91 este supus legii şi jurisdicţiei britanice iar nu într-o manieră generică precum a susţinut instanţa de apel reasiguratul şi reasiguratorul nu au negociat niciodată un alt element al poliţei, rămânând aplicabilă norma de alegere a competenţei cuprinsă în poliţa MAR 91.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii ca inadmisibilă întrucât nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti din România.
Prin întâmpinarea formulată reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca temeinică şi legală susţinând că determinarea competenţei jurisdicţionale a instanţelor române se face cu aplicarea prevederilor art. 157 din Legea nr. 105/1992 lege care reglementează raporturile de drept internaţional privat.
Recursul este fondat.
Contractul de reasigurare din litigiu are în vedere o poliţă de asigurare de timp, care trimite la formularul tip de poliţă de asigurare clauza MAR 91 şi la clauzele tip elaborate de Institutul Asiguratorilor Maritimi, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Astfel, se constată că părţile semnatare ale contractului de reasigurare au înţeles, implicit, să aibă în vedere conţinutul poliţei tip MAR 91 la care fac referire clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi, poliţa în care se prevede competenţa instanţelor engleze şi aplicarea legii engleze fără ca părţile să precizeze clauzele pe care înţeleg să nu le aplice sau să le modifice aşa cum, în alte situaţii, pentru anumite clauze tip chiar au făcut menţiunea că nu se aplică, fiind incidente dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 105/1992 care prevăd că părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau numai unei anumite părţi a contractului, alegere ce trebuie prevăzută şi precizată în mod expres în acţiune.
Instanţa apelului trebuia să se raporteze â€" în soluţionarea cauzei â€" la prevederile art. 74 din Legea nr. 105/1992 cât şi la cele ale art. 3 alin. (1) din Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă dispoziţiilor contractuale â€" în vigoare la momentul contractului de reasigurare potrivit cărora, legea aplicabilă poate fi convenită în mod expres sau prin trimitere la un formular tip în raport de natura contractului dintre părţi, aşa cum este cazul â€" în cauza dedusă judecăţii â€" formularului tip clauza MAR 91.
Faţă de considerentele expuse Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei motiv pentru care se va da eficienţă dispoziţiilor art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 punctele 8 şi 9 C. proc . civ. şi pe cale de consecinţă se va admite recursul pârâtei, se va modifica Decizia recurată în sensul că se va respinge apelul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC A.S.I.C. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 540 din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Modifică Decizia recurată în sensul că respinge apelul reclamantei SC A.R.A. SA Bucureşti formulat împotriva sentinţei comerciale nr. 1394 din 26 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1406/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1425/2011. Comercial → |
|---|
