ICCJ. Decizia nr. 1617/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1617/2011
Dosar nr. 9470/1/2010
Şedinţa publică de la 14 aprilie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bihor prin sentinţa nr. 540 din 14 mai 2009 pronunţată în dosarul nr. 4608/111/2008, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A.B.F. E. SRL - Italia, împotriva pârâtei SC G.A. SA Bucureşti. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 218.600 EURO cu titlu de despăgubiri, în echivalent lei la cursul zilei din data plăţii, precum şi cheltuieli de judecată în cuantum de 6000 EURO în echivalent lei la cursul zilei din data plăţii.
Instanţa de fond pentru a hotărî astfel, a reţinut următoarele :
Între pârâtă, în calitate de asigurator, societatea de leasing C.L. â€" Italia, în calitate de asigurat, şi reclamantă, în calitate de utilizator, s-a încheiat la data de 22 mai 2006 Poliţa de asigurare pentru Echipamente şi Aparatură Electronică nr. 9014351W, cu o perioadă de valabilitate de un an, respectiv până la 22 mai 2007, suma asigurată fiind de 237.800 Euro. Conform poliţei, asigurarea s-a făcut pentru toate riscurile, bunurile asigurate erau formate din echipamente electronice staţionare şi portabile, iar la rubrica amplasarea riscului s-a trecut SC M.R. SRL Oradea, judeţul Bihor, iar în anexa poliţei sunt enumerate bunurile care fac obiectul asigurării.
La data de 5 martie 2007, în prezenţa reprezentanţilor reclamantei şi pârâtei s-a încheiat procesul verbal de constatare a daunelor la clădiri şi bunuri prin care s-a reţinut că în noaptea de 2 martie 2007 bunurile reclamantei aflate la sediul SC M.R. SRL din Oradea, au fost furate, mai puţin camera climatică, în valoare de 19.200 Euro, aspect ce rezultă şi din inventarul bunurilor furate efectuat de către reclamantă.
Conform contractului de leasing financiar încheiat între reclamantă şi C.L. â€" Italia, costul de achiziţie al bunurilor a fost de 198.166,26 Euro.
Societatea de leasing printr-un fax din data de 19 iunie 2008, i-a comunicat pârâtei că autoriza plata sumei aferentă daunei produse prin furt către reclamantă întrucât aceasta a achitat integral valoarea contractului de leasing, iar printr-o altă înştiinţare din data de 2 septembrie 2008 i-a comunicat pârâtei că reclamanta a plătit şi TVA-ul aferentă bunurilor, cota acesteia fiind în Italia de 20%.
La data de 22 mai 2008 reclamanta a expediat pârâtei o invitaţie la conciliere prealabilă în temeiul art. 7201 C. proc. civ., având ca obiect repararea pagubei produse prin furtul bunurilor. Cu ocazia concilierii prealabile care a avut loc la data de 5 iunie 2008 s-a încheiat un proces verbal, semnat de către reprezentanţii părţilor, prin care pârâta a declarat că nu contestă calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la plata despăgubirilor, însă a solicitat depunerea de către aceasta din urmă a unor documente justificative. Reclamanta a răspuns acestei solicitări, depunând la data de 16 iulie 2008 documentele solicitate. Pârâta şi-a schimbat însă poziţia ulterior depunerii actelor, refuzând plata sumei pe motiv că nu s-a dovedit producerea riscului asigurat.
Legat de producerea riscului asigurat, s-a constatat că prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea nr. 1519/P din 14 martie 2008 s-a dispus trimiterea în judecată a 5 persoane pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat sau complicitate la această infracţiune, trei dintre inculpaţi fiind cercetaţi în stare de arest preventiv. S-a reţinut în cuprinsul actului de sesizare a instanţei că cele 5 persoane au participat la furtul bunurilor reclamantei din noaptea de 2 martie 2007, aflate la sediul SC M.R. SRL din Oradea, şi că doi dintre inculpaţi au avut o atitudine sinceră, recunoscând săvârşirea faptei şi dând informaţii pentru lămurirea cauzei menţinându-se atitudinea şi pe parcursul judecăţii, recunoscând de asemenea săvârşirea faptei, aşa cum rezultă din declaraţiile depuse în copie la dosar de către reclamantă.
Este adevărat că în cauza penală nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, însă examinând cuprinsul contractului încheiat între părţi instanţa a constatat că părţile nici nu au stabilit că dovada producerii evenimentului trebuie făcută numai prin hotărâre judecătorească definitivă. Conform contractului, reclamanta avea obligaţia în cazul producerii riscului asigurat de a anunţa în scris organele abilitate în termen de 3 zile de la producerea riscului asigurat şi de a solicita eliberarea documentului constatator, respectiv a procesului verbal de constatare a daunelor (art. 18). Reclamanta şi-a îndeplinit aceste obligaţii, iar pârâta însăşi a procedat la constatarea daunelor pe care nu le-a contestat nici cu ocazia concilierii prealabile, cum de altfel nu a contestat nici calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la despăgubiri.
S-a reţinut astfel că reclamanta a făcut dovada riscului asigurat, iar în ceea ce privea calitatea sa de persoană îndreptăţită la despăgubiri, s-a apreciat că reclamanta are această calitate.
Astfel, este adevărat că în cuprinsul condiţiilor generale de asigurare, la art. 2, se prevede că asigurarea este prestată pentru locaţia asigurată specificată în poliţă, precum şi pentru bunurile asigurate dacă acestea sunt mutate sau transportate în interiorul locaţiei asigurate, iar în cuprinsul poliţei la rubrica amplasarea riscului s-a trecut SC M.R. SRL, Oradea, judeţul Bihor, însă din examinarea sistematică a clauzelor contractuale rezulta că părţile au avut în vedere, ca locaţie pentru depozitarea bunurilor, sediul SC M.R. SRL. Această societate şi-a avut, într-adevăr sediul în Oradea, însă printr-o hotărâre din data de 20 aprilie 2006 acesta s-a schimbat la adresa din Oradea. Schimbarea a fost operată la registrul comerţului la data de 27 aprilie 2006, iar poliţa de asigurare sâ€"a încheiat la data de 22 mai 2006. De altfel, printr-un fax trimis reclamantei de către societatea de leasing la data de 18 aprilie 2006 s-a specificat că sediul legal al SC M.R. SRL este în Oradea, judeţul Bihor, iar fabrica este situată în aceeaşi localitate.
În consecinţă, s-a apreciat că părţile au avut în vedere ca loc de amplasare a bunurilor sediul SC M.R. SRL care s-a schimbat cu puţin timp înainte de încheierea poliţei, pe parcursul negocierilor dintre părţi aşa cum rezulta din corespondenţa dintre părţi, şi doar din eroare s-a trecut vechiul sediu în cuprinsul poliţei şi că această împrejurare nu o exonerează pe pârâtă de obligaţia de plată a despăgubirilor.
Prin Decizia nr. 85 din 20 octombrie 2009, Curtea de Apel Oradea a respins excepţia inadmisibilităţii apelului şi a admis ca fondat apelul declarat de pârâta SC G.A. SA cu sediul în Bucureşti, în contradictoriu cu intimata reclamantă SC A.B.F. E. SRL cu sediul procedural ales în Oradea, Judeţ Bihor, împotriva sentinţei nr. 540/COM din 14 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în totalitate în sensul că, a respins acţiunea introdusă de reclamanta SC A.B.F. E. SRL în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA, având ca obiect despăgubiri.
A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 5.612,20 lei cheltuieli de judecată în apel.
Curtea de Apel Oradea pentru a pronunţa această decizie a reţinut, referitor la excepţia inadmisibilităţii apelului, că aceasta este neîntemeiată, drept urmare a respins-o, iar din actele depuse la dosar s-a reţinut că, sentinţa a fost executată urmare a începerii executării silite, pârâta plătind şi cheltuieli de executare (filele 26-30 din dosarul de apel) şi nu voluntar, situaţie în care nu s-a putut reţine că a achiesat la hotărârea apelată.
Pe fondul cauzei, s-a apreciat că, motivele de apel sunt întemeiate întrucât, din Poliţa de Asigurare pentru Echipamente şi Aparatură Electronică încheiată între părţi şi asiguratul C.L. S.p.A. Italia la 22 mai 2006 rezultă că locaţia asigurată era SC M.R. SRL Oradea, judeţ Bihor (fila 6 din dosarul de fond).
La cererea asiguratului adresată asiguratorului la 6 martie 2006 utilajele asigurate trebuiau instalate la SC M.R. SRL (deţinută în proporţie de 100% de A.B.F. E. SRL) cu sediul în Oradea judeţ Bihor (filele 174, 175 din dosarul de fond).
Şi reclamantei i s-a comunicat la 18 aprilie 2006 că bunurile vor fi instalate la societatea SC M.R. SRL având sediul legal în Oradea judeţul Bihor.
În această adresă care n-a fost adusă şi la cunoştinţa asiguratorului mai este făcută menţiunea că fabrica este situată în aceeaşi localitate, Oradea, judeţ Bihor, România, dar nu rezultă că bunurile ar fi trebuit instalate la fabrică, ci la SC M.R. SRL având sediul legal pe str. P. nr. 11(fila 177 din dosarul de fond).
De asemenea din Poliţa de Asigurare rezultă că asiguratul a luat cunoştinţă despre cuprinsul contractului de asigurare, a fost de acord cu conţinutul lui şi că l-a primit, iar asiguratorul s-a obligat să plătească despăgubirea în baza contractului de asigurare potrivit prevederilor Condiţiilor Generale de Asigurare, a Condiţiilor Particulare, a Cererii Chestionar şi a Actelor Declarative anexate poliţei, toate făcând parte integrantă din contractul de asigurare.
Or, din Condiţiile Particulare de Asigurare art. 2, rezultă că asigurarea corespunzătoare este prestată pentru locaţia asigurată specificată în poliţă.
Cum bunurile pretins a fi fost furate nu se găseau în locaţia asigurată, specificată în poliţă, instanţa a apreciat că apelanta asiguratoare nu poate fi obligată la despăgubire, decât nesocotind prev. art. 969 C. civ. potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi, iar faţă de această stare de fapt, instanţa a apreciat că nu se mai impune a analiza celălalt motiv de apel privind producerea sau nu a furtului bunurilor dintr-o locaţie neasigurată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 1869 din 21 mai 2010 a admis recursul declarat de reclamanta SC A.B.F.E. SRL, împotriva deciziei nr. 85/C/-A din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleaşi instanţe.
Instanţa Supremă, în considerentele deciziei, a reţinut că, apărările recurentei formulate în calea de atac a apelului, nu au fost examinate în mod convingător şi pertinent prin repunerea faptelor în discuţie, cu atât mai mult cu cât s-a pronunţat o soluţie de reformare a hotărârii date de prima instanţă, şi că, o protecţie juridică a părţilor în proces nu se putea realiza decât respectându-le deopotrivă dreptul la o judecată echitabilă a procesului, principiul consacrat de art. 6 din CEDO.
S-a apreciat, prin urmare că instanţei de apel îi revenea obligaţia de a constata că se află în faţa unui contract de adeziune în care intenţia urmărită de asigurator de a invoca echivocul unei clauze a fost făcută cu scopul de a se exonera de plata obligaţiilor, iar asiguratul de a demonstra care i-a fost intenţia şi scopul urmărit la încheierea asigurării pentru a obţine plata despăgubirilor, şi că, interpretarea este o chestiune de fapt care poate fi invocată în faţa unei instanţe devolutive şi de aceea curtea de apel, ca instanţă cu astfel de atribuţii de judecată, trebuia să se concentreze pe identificarea intenţiei comune a părţilor în legătură cu locul unde se aflau bunurile asigurate, din moment ce expresia amplasarea riscului, prin indicarea societăţii asigurate şi a fostului sediu, crea dubii cu privire la identitatea dintre sediul societăţii şi locul efectiv de amplasare a bunurilor.
S-a mai reţinut că nu s-a clarificat nici aspectul referitor la redactarea poliţiei în condiţiile în care cel care aderă la contract, este cel care contractează obligaţia, or toate acestea, puteau fi analizate, ţinând seama de împrejurările invocate de ambele părţi, de poziţia contractuală a părţilor în care asiguratorul este profesionist şi de natura contractului, în măsura în care acesta a fost redactat de asigurator.
Nu este lipsit de relevanţă, şi un alt aspect care trebuia dedus din susţinerile părţilor, printr-o motivare concretă şi anume în ce măsură conţinutul poliţiei şi completarea acesteia a ţinut seama, nu doar de intenţia reală a părţilor, ci şi de buna-credinţă reclamată în afaceri. Asupra chestiunii amplasării bunurilor, instanţa de apel a făcut trimitere la mai multe file din dosarul de fond, dar nu a observat că se negocia asigurarea unor bunuri şi că s-au asigurat bunuri care, aşa cum rezultă din rechizitoriul aflat la dosar, în momentul sustragerii au fost transportate cu două autoutilitare, ceea ce constituia şi un indiciu important asupra posibilităţii reale de depozitare în alt loc decât la fabrică, prin urmare şi aceasta constituia o împrejurare importantă pentru determinarea voinţei, atât în legătură cu bunul asigurat cât şi cu locul în care se aflau aceste bunuri.
Înalta Curte a reţinut că, apărările formulate în apel erau de natură, în măsura în care ar fi fost examinate şi această analiză s-ar fi regăsit în considerente, ca alături de criticile intimatei apelante să lămurească un element esenţial al asigurării de care depindea plata despăgubirii, sau, dimpotrivă, se consolida refuzul de plată practicat de intimata pârâtă, lipsind din considerentele deciziei, elementele analizei care vizau aspecte de fapt ce nu au fost pe deplin stabilite.
Instanţa, nu a reţinut, critica vizând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu a rezultat în mod concret achiesarea intimatei la soluţia instanţei de fond, care în temeiul art. 720/8 C. proc. civ., era executorie şi că nu este îndeplinită nici cerinţa art. 267 alin. (1) C. proc. civ., pentru a se reţine achiesarea la hotărârea primei instanţe, în contextul arătat, neputându-se reţine că intimata a renunţat irevocabil la calea de atac şi nici că a manifestat intenţia de renunţare pe parcursul judecării apelului.
Nu au fost reţinute nici argumentele vizând fondul cauzei, întrucât acestea nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat, şi nu în ultimul rând dacă s-ar admite că s-a pus în discuţie art. 37 din Legea nr. 32/2000, potrivit căruia, nici o faptă sau omisiune a asiguratorului ori a agentului său la încheierea conţinutului, nu-l exonerează pe asigurător de plata despăgubirilor, nu s-a putut analiza în concret această critică din perspectiva aplicării greşite a legii.
În rejudecare, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 95/C-A din 5 octombrie 2010 a admis apelul declarat de pârâta SC G.A. SA Bucureşti, în contradictoriu cu reclamanta SC A.B.F. E. SRL Oradea, împotriva sentinţei nr. 540/COM din 14 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A.B.F. E. SRL în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA.
A respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată în fond şi a obligat reclamanta SC A.B.F. E. SRL să-i plătească pârâtei suma de 5.612,20 lei cheltuieli de judecată în apel.
În fapt, între societatea C.L. SPA şi G.A. SA, sucursala Bucureşti, s-a încheiat un contract de asigurare, materializat prin Poliţa de Asigurare pentru Echipamente şi Aparatură Electronică nr. 9014351 W din 22 mai 2006.
În baza acestui contract G.A. SA s-a obligat să plătească despăgubirea până la nivelul sumelor prevăzute în poliţă, în condiţiile plăţii de către asigurat a primei de asigurare, potrivit prevederilor Condiţiilor Generale de Asigurare, a Condiţiilor Particulare, a Cererii chestionar şi a Actelor Declaraţii anexate poliţei, toate făcând parte integrantă din contractul de asigurare. În poliţa de asigurare se mai stipulează că, asiguratul declară că a luat la cunoştinţă despre cuprinsul contractului de asigurare, este de acord cu conţinutul acestuia şi l-a primit.
Prin adresa din 19 iunie 2008, emisă de C.L., aceasta a autorizat ca plata aferentă daunei ce face obiectul poliţei de asigurare, să se facă către titularul contractului de leasing SI 120715 din 22 martie 2006, respectiv A.B.F. E.SRL, deoarece a achitat integral valoarea contractului de leasing.
Ca urmare a subrogării reclamantei intimate, în drepturile care decurg din poliţa de asigurare şi urmare a producerii riscului asigurat, precum şi a îndeplinirii cerinţelor ce-i reveneau asiguratului, în baza art. 18 din condiţiile generale de asigurare, aceasta a formulat o cerere prin care i-a solicitat pârâtei, în calitate de asigurator, să instrumenteze dosarul de daună.
Prin adresa nr. 922 din 20 august 2008, asiguratorul SC G.A., i-a solicitat reclamantei să facă dovada producerii riscului asigurat, respectiv să probeze sustragerea bunurilor asigurate, prin depunerea unei sentinţe penale definitive care să constate săvârşirea infracţiunii de furt.
De asemenea, un alt motiv de refuz pentru neîndeplinirea obligaţiei ce-i incumba pârâtei, l-a constituit neîndeplinirea cerinţei ca bunurile ce formează obiectul riscului asigurat să fie amplasate în momentul dispariţiei la locaţia asigurată.
În ceea ce priveşte riscul asigurat, corect a apreciat instanţa de fond că, deşi în privinţa furtului nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă, în condiţiile în care prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea nr. 1519/P din 14 martie 2008, s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat sau complicitate la această infracţiune, a 5 persoane care au participat la furtul bunurilor reclamantei aflate la sediul SC M.R. SRL Oradea, persoane care şi-au recunoscut fapta, dovada producerii acestuia a fost făcută.
De altfel, potrivit art. 3 lit. a) din Condiţiile Generale de Asigurare, orice pierdere fizică nu va fi acoperită de poliţă, dacă echipamentul asigurat a fost pierdut datorită furtului , or cum în convenţia părţilor nu este precizat că singura dovada în acest sens, o constituie existenţa unei hotărâri penale definitive şi cum existenţa faptei s-a constatat, nu se poate pune problema că în speţă nu s-a produs riscul asigurat.
Referitor la faptul că bunul asigurat nu s-a aflat la locaţia asigurată, argumentele tribunalului pentru a înlătura apărările pârâtei, sunt criticabile. În poliţa de asigurare se menţionează clar la rubrica amplasarea riscului asigurat, ca locaţie SC M.R. SRL, Oradea, jud. Bihor, iar conform art. 2 lit. a) din Condiţiile Generale de Asigurare, asigurarea corespunzătoare este prestată pentru locaţia asigurată specificată în poliţă.
Aşadar, din cuprinsul celor două clauze contractuale însuşite de părţi, prin semnarea contractului, rezultă fără putinţă de tăgadă că, pentru ca asiguratorul să suporte daunele materiale în cazul producerii riscului asigurat, bunurile trebuia să fie amplasate la locaţia prevăzută în poliţa de asigurare, respectiv la SC M.R. SRL, Oradea, jud. Bihor.
În cauză, bunurile au fost sustrase de la adresa SC M.R. SRL, Oradea, jud. Bihor şi ca atare, în mod justificat pârâta a refuzat plata despăgubirilor.
Susţinerile reclamantei legate de faptul că, imobilul de pe str. P., nr. 11, nu putea adăposti fizic echipamente şi aparatură electronică, deoarece are o suprafaţă de 5 mp, iar la momentul semnării poliţei de asigurare, sediul M.R. nu mai era la acea adresă, nu vor putea fi avute în vedere, întrucât locaţia stipulată în poliţa de asigurare a fost acceptată de către asigurat prin semnarea acesteia.
Propria neglijenţă a reclamantei, nu poate fi invocată pentru realizarea unui drept, în condiţiile în care era interesul reclamantei ca la momentul preluării poliţei de asigurare, aceasta să fie conformă cu situaţia de fapt, or din acest punct de vedere, nu a întreprins nici un demers.
Adresa la care se face referire în considerentele sentinţei şi de care se prevalează şi reclamanta A.B.F. E. SRL Italia, respectiv faxul din 28 aprilie 2008 (fila 177 dosar tribunal), nu reprezintă nicidecum o corespondenţă între aceasta din urmă şi asigurător, ci adresa C.L. către reclamantă, or, câtă vreme această nouă adresă nu a fost notificată asigurătorului, nu se poate pune problema relei sale credinţe în executarea contractului, cu atât mai mult, cu cât potrivit principiului simetriei actelor juridice, cum încheierea contractului este rezultatul voinţei celor două părţi contractante, modificarea contractului nu se poate realiza decât în acelaşi mod.
În privinţa corespondenţei dintre asigurator şi societatea de leasing SC C.L. SRL, realizată prin e-mail-ul din 6 martie 2006, aceasta vizează o cerere, cotaţie acoperire asigurator şi este anterioară contractului. Cu toate acestea, chiar dacă în cuprinsul lui se precizează că utilajele clientului italian, vor fi plasate la fabrica sa din România, ulterior se precizează că utilajele vor fi instalate la: SC M.R. SRL cu sediul în str. P., nr. 11.
Nu i se poate imputa asiguratorului, nici nesocotirea dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 32/2000, conform cărora, nici o faptă sau omisiune a asigurătorului, ori a agentului său, constând în încălcarea oricărei prevederi a prezentei legi, a legii aplicabile contractului de asigurare şi a condiţiilor sau a cuantumului primelor de asigurare, nu poate fi invocată de asigurător pentru anularea unui contract de asigurare.
În speţă, nu s-a dovedit în nici un fel o faptă sau omisiune a asigurătorului, constând în încălcarea condiţiilor de încheiere a contractului şi a legii aplicabile, susţinerile intimatei că, asigurătorul avea datoria de a verifica locaţia asigurată, nerezultând din nici o prevedere legală sau contractuală.
Chiar dacă, ne aflăm, în prezenţa unui contract de adeziune, veridicitatea datelor înscrise în poliţă şi care îl vizează pe asigurat, cade în sarcina celui din urmă, atâta vreme cât ne aflăm în prezenţa unei clauze cât se poate de clare, care nu comportă discuţii în privinţa noţiunii de amplasare a bunurilor asigurate, neputând fi vorba în nici un caz de o clauză abuzivă sau îndoielnică, cu atât mai mult cu cât condiţiile generale ale contractului de asigurare definesc locaţia asigurată ca fiind, încăperile, clădirile sau localurile societăţii asiguratului, aşa cum ele sunt descrise în poliţă, or în poliţă este indicat, la rubrica amplasarea riscului, SC M.R. SRL, str. P., nr.11.
Aspectele legate de faptul că persoana juridică italiană a semnat o poliţă numai în limba română, netradusă în limba italiană, nu vor fi reţinute, întrucât acestea sunt aspecte de fapt ce puteau fi dovedite prin orice mijloc de probă de către intimata reclamantă, ea avea interesul, iar astfel de probe nu au fost solicitate instanţei, iar pe de altă parte, în atare situaţie, asiguratul putea refuza semnarea poliţei, nefiind invocată nici o constrângere morală sau fizică a sa la încheierea contractului.
Întrucât acţiunea reclamantei a fost respinsă, nu se justifică acordarea cheltuielilor de judecată către aceasta în primă instanţă.
În baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligată reclamanta SC A.B.F. E. SRL la cheltuieli de judecată în apel, în sumă de 5.612,20 lei, reprezentând taxă timbru.
Împotriva deciziei nr. 95/C-A din 5 octombrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A.B.F. E. SRL Italia, a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, în principal modificarea deciziei în sensul respingerii ca nefondat a apelului pârâtei, iar în secundar casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceiaşi instanţă.
În criticile formulate, recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă următoarele.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, în rejudecare, a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, în sensul că nu a respectat considerentele deciziei de casare nr. 1869 din 21 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, cu privire la noţiunea de amplasare a riscului şi natura contractului de adeziune a poliţei de asigurare, cu referire la art. 315 C. proc. civ. şi, pe fond a aplicat greşit legiSIaţia din domeniul asigurărilor la starea de fapt din cauză, respectiv art. 37 din Legea nr. 32/2000.
Recurenta a arătat că în speţă, este vorba despre un contract de adeziune, care deşi nu a fost negociat, a fost totuşi semnat de reprezentantul asiguratului, care în esenţă fiind cetăţean italian, reprezentant al unei persoane juridice italiene, nu a înţeles ce a semnat, nefăcându-se nicăieri dovada traducerii conţinutului poliţei.
Pe de altă parte, acelaşi reprezentant al asiguratului, deşi a semnat poliţa de asigurare, nu a semnat şi Condiţiile de Asigurare, la care face trimitere poliţa, astfel că instanţa nu poate avea certitudinea că aceste condiţii au fost cele avute în vedere la semnarea poliţei, care este un contract de adeziune pretipărit de către asigurător, pe care asiguratul l-a semnat cu bună credinţă.
Raportat la buna credinţă în afaceri instanţa de apel trebuia să o analizeze conform considerentelor deciziei de casare a Înaltei Curţi, dar instanţa de apel nu a făcut nici o referire la aceasta, deşi societatea sa a invocat în rejudecare multiple aspecte cu privire la buna credinţă a asigurătorului.
Asiguratul a precizat că a derulat numeroase relaţii cu societatea mamă SC G.A. Italia pe teritoriul statului italian şi că a avut deplină încredere în relaţiile comerciale derulate de mai mult timp şi fără nici un incident până la această poliţă.
Instanţa de apel a interpretat trunchiat corespondenţa dintre părţi, atâta timp cât s-a arătat că bunurile vot fi instalate în fabrică, iar societatea M.R. este doar identificată cu sediul său social de la acel moment, fiind contrar oricărei logici ca utilajele industriale să fie instalate nu la fabrică ci la un sediu pur administrativ de 5 mp situat în Str. P.
Că în raport de corespondenţa purtată e-mail-ul din 6 martie 2006 şi faxul din 18 aprilie 2006, toate părţile implicate au fost conştiente de faptul că bunurile asigurate vor fi instalate în fabrica din Oradea, aparţinând SC M.R. SRL.
La rubrica amplasarea riscului pe poliţa de asigurare este trecut numele SC M.R. SRL care indică că bunurile se vor afla în deţinerea societăţii, sediul acesteia fiind numai un element de identificare şi nu o indicare a locului în care sunt amplasate utilajele ce fac obiectul asigurării, din punct de vedere fizic fiind imposibilă amplasarea utilajelor industriale în cauză, pe str. P. nr. 11 în Oradea, aspect dovedit de probele administrate în cauză, poze, informaţii de la ORC, contractul de comodat din care reiese că în Str. P. nr. 11 Oradea avea în folosinţă 5 mp pentru birou, alături de alte 12 firme.
Faptul că asigurătorul a trecut din eroare în poliţă adresa vechiului sediu al SC M.R. SRL nu este de natură să-l exonereze pe acesta de răspunderea contractuală, conform art. 37 din Legea nr. 32/2000, acesta neputându-şi invoca propria culpă pentru a obţine exonerarea de la executarea unei obligaţii asumate.
Prin al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta-reclamantă critică motivarea instanţei de apel în pronunţarea deciziei nr. 95/C-A din 5 octombrie 2010, pe care o apreciază ca fiind superficială, că practic, instanţa de apel a reluat exact aceeaşi motivare ca cea din primul ciclu procesual, deoarece aspectele cele mai relevante în cauză, pe care şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu au fost analizate.
Intimata-pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat.
Recursul reclamantei este fondat.
Astfel se constată că deşi instanţa de apel a stabilit în mod corect situaţia de fapt, aceasta a interpretat greşit clauzele contractului şi dispoziţiile legale aplicabile în domeniul asigurărilor.
În legătură cu primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care se susţine de către recurenta-reclamantă că Decizia din apel s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în raport de Decizia nr. 1869 din 21 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, că pe fond s-a aplicat greşit legiSIaţia din domeniul asigurărilor, cu referire la art. 37 din Legea nr. 32/2000, cu privire la amplasarea riscului şi natura contractului de adeziune a poliţei de asigurare acesta este fondat.
Deşi Curtea de Apel Oradea a reţinut că ne aflăm, în prezenţa unui contract de adeziune, că reclamanta a făcut dovada riscului asigurat, aceasta a interpretat greşit condiţiile generale ale contractului de asigurare care definesc locaţia asigurată.
Esenţa prezentului litigiu este reprezentată de determinarea voinţei reale a părţilor din contractul de asigurare prin raportare la principiul bunei credinţe şi având în vedere natura contractului de asigurare.
LegiSIaţia asigurărilor, prevede o fază precontractuală extrem de importantă, în cadrul căreia părţile sunt obligate să se informeze reciproc cu privire la aspectele esenţiale ale contractului â€" art. 24 din Legea nr. 31/2000 şi art. 13 din Legea nr. 136/1995, fapt care nu s-a întâmplat în cauză, neexistând nici o dovadă a informării asiguratului C.L. de către asigurătorul G. în acest sens.
Astfel, este adevărat că în cuprinsul condiţiilor generale de asigurare, la art. 2, se prevede că asigurarea este prestată pentru locaţia asigurată specificată în poliţă, precum şi pentru bunurile asigurate dacă acestea sunt mutate sau transportate în interiorul locaţiei asigurate, iar în cuprinsul poliţei la rubrica amplasarea riscului s-a trecut SC M.R. SRL Oradea, judeţul Bihor, însă din examinarea sistematică a clauzelor contractuale rezulta că părţile au avut în vedere, ca locaţie pentru depozitarea bunurilor fabrica situată în aceeaşi localitate, SC M.R. SRL fiind doar identificată prin sediul său social. Această societate şi-a avut, într-adevăr sediul în Oradea, însă printr-o hotărâre din data de 20 aprilie 2006 sediul s-a schimbat la adresa din Oradea. Schimbarea a fost operată la Registrul Comerţului la data de 27 aprilie 2006, iar poliţa de asigurare s-a încheiat la data de 22 mai 2006. De altfel, printr-un fax trimis reclamantei de către societatea de leasing la data de 18 aprilie 2006 s-a specificat că sediul legal al SC M.R. SRL este pe str. P., nr. 11, Oradea, judeţul Bihor, iar fabrica este situată în aceeaşi localitate.
Or, completarea greşită a poliţei ca urmare a nerespectării de către asigurător a obligaţiei de informare, nu poate atrage nulitatea poliţei, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 32/2000 care au prevăzut că, în situaţia în care ne aflăm în prezenţa unui motiv de nulitate imputabil asigurătorului, acesta nu se poate prevala de el.
Aspectele legate de faptul că persoana juridică italiană a semnat o poliţă numai în limba română, netradusă în limba italiană, nu vor fi reţinute întrucât acestea privesc situaţia de fapt.
Cum în cauză reaua credinţă a recurentei-reclamante nu a fost probată de asigurător, iar aceasta şi-a achitat prima de asigurare integral, iar prin procesul verbal de conciliere pârâta a recunoscut valabilitatea poliţei, neinvocând greşita locaţie, se apreciază că părţile nu au avut în vedere ca loc de amplasare a bunurilor sediul SC M.R. SRL din str. P. nr. 11, care s-a schimbat cu puţin înainte de încheierea poliţei, pe parcursul negocierilor dintre părţi aşa cum rezultă din corespondenţa purtată, şi doar din eroare s-a trecut vechiul sediu în cuprinsul poliţei şi că această împrejurare nu o exonerează pe pârâtă de obligaţia de plată a despăgubirilor.
Aşa fiind, cum potrivit art. 969 alin. (1) C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, se reţine că pârâta datorează reclamantei despăgubirile solicitate.
În ceea ce priveşte invocarea de către recurenta - reclamantă a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care se critică Decizia din apel pe motiv că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, acesta se reţine ca neîntemeiat, întrucât aspectele pe care reclamanta şi-a întemeiat apărarea au fost analizate prin prisma soluţiei pronunţate.
În contextul celor reţinute, cum criticile recurentei-reclamante sunt întemeiate, sub aspectul celor expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul reclamantei declarat împotriva deciziei nr. 95/C-A din 5 octombrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, care va fi modificată în sensul respingerii apelului pârâtei declarat împotriva hotărârii instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC A.B.F. E. SRL Italia împotriva deciziei nr. 95/C-A din 5 octombrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, pe care o modifică în sensul că respinge apelul pârâtei SC G.A. SA Bucureşti declarat împotriva sentinţei comerciale nr. 540/COM din 14 mai 2009 a Tribunalului Bihor, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 14 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1616/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1620/2011. Comercial → |
|---|
