ICCJ. Decizia nr. 1737/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1737/2011
Dosar nr. 24756/3/2006
Şedinţa publică de la 5 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamantul M.B. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în contradictoriu cu pârâtele SC M. SRL şi SC D.I.E. SRL a solicitat să se constate nulitatea absolută a Contractului de închiriere nr. 1 din 10 mai 2005 încheiat între cele două pârâte şi să dispună evacuarea pârâtei SC M. SRL din spaţiul comercial situat în Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.
Prin cererea reconvenţională pârâta SC M. SRL a solicitat obligarea M.B. la încheierea unui contract de închiriere cu ea, precum şi constatarea unui drept de retenţie al acesteia asupra spaţiului, având în vedere contravaloarea îmbunătăţirilor aduse spaţiului.
Prin Sentinţa comercială nr. 6548 din 14 mai 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis cererea principală, a constatat nulitatea absolută a Contractului de subînchiriere nr. 1 din 10 mai 2005 încheiat între cele două pârâte, a dispus evacuarea pârâtei SC M. SRL Bucureşti şi s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, cauza avută în vedere de SC D.I.E. SRL la încheierea contractului de subînchiriere cu SC M. a avut caracter ilicit (art. 966 C. civ.), deoarece deşi avea cunoştinţă că nu poate exploata bunul decât în condiţiile stabilite prin contractul e asociere, D.I.E. a ales să transmită folosinţa spaţiului către un terţ, în schimbul unei chirii lunare fără a mai exercita activitatea care a fost avută în vedere de părţi la încheierea contractului de asociere.
Mai mult decât atât, reţine instanţa, contractul de subînchiriere a fost încheiat în condiţiile în care, în anul 2004, M.B. introdusese la această instanţă o cerere de chemare în judecată prin care solicitase rezilierea contractului de asociere şi evacuarea SC D.I.E. SRL din spaţiu, ca urmare a neachitării faţă de M.B. a sumelor de bani datorate în baza contractului şi a penalităţilor de întârziere aferente.
Faţă de cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă SC M. SRL, instanţa a reţinut că, potrivit art. 16 din Legea nr. 550/2002 privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor din patrimoniul regiilor autonome de interes local, vânzarea spaţiilor comerciale către comercianţii care le folosesc în baza unui contract de închiriere, concesiune, locaţie de gestiune, asociere în participaţiune sau leasing, încheiat în condiţiile legii şi valabil la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face la solicitarea acestora prin metoda negocierii directe. Nu beneficiază de aceste prevederi persoanele fizice sau juridice care nu au respectat prevederile contractului cu vânzătorul (subînchirieri nepermise, divizare în scopul unor asocieri nepermise).
Aşadar, concepţia legiuitorului este aceea ca nu sunt eligibili pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cei care sunt în culpă faţă de Municipalitate, interpretarea contrară însemnând că se permite invocarea propriei culpe pentru a obţine un beneficiu, ceea ce principiile generale de drept interzic.
În final instanţa de fond a reţinut că, pârâta-reclamantă, care a dobândit folosinţa spaţiului în condiţii ilicite, prin încheierea unui contract de subînchiriere cu o societate care nu avea dreptul să transmită folosinţa, nu îşi putea invoca propria culpă pentru a beneficia de facultatea încheierii contractului de închiriere cu Municipalitatea.
Faţă de lipsa oricărui titlu al pârâtei M. care să îi confere dreptul de a ocupa spaţiul comercial, Tribunalul a dispus evacuarea acesteia din spaţiu.
Apelul declarat de pârâta SC M. SRL împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 23 din 25 ianuarie 2008.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, faptul că instanţa de fond nu a motivat în mod expres respingerea capătului de cerere privind dreptul de retenţie, trebuie corelat cu faptul că pârâta reclamantă nu a mai insistat în susţinerea administrării probei cu expertiză.
Referitor la încălcarea principiului disponibilităţii şi extinderea cadrului procesual peste ceea ce reclamantul a solicitat s-a reţinut că în temeiul art. 129 C. proc. civ. care instituie principiul rolului activ al judecătorului în soluţionarea cauzei, corelat cu principiul general al aflării adevărului, având în vedere susţinerile tuturor părţilor şi apreciind asupra tuturor actelor aflate la dosarul cauzei, instanţa de fond s-a pronunţat exact pe ceea ce s-a solicitat prin cererea introductivă - constatarea nulităţii absolute a unui contract. Argumentele şi motivarea în drept date de instanţă nu exced în niciun fel cadrului procesual fixat prin cererea de chemare în judecată. Din modul cum s-a formulat şi întemeiat în drept acţiunea şi din actele aflate la dosarul cauzei rezultă în mod evident că motivele de nulitate avute în vedere au fost cauza ilicită şi frauda la lege. Pe cale de consecinţă, instanţa de fond nu a depăşit principiul disponibilităţii.
În ceea ce priveşte interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, Curtea de apel a constatat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, Municipalitatea nu avea raporturi contractuale cu SC M. SRL, şi ca atare în mod corect s-a dispus evacuarea acesteia din spaţiul comercial dedus judecăţii.
Susţinerile apelantei cu privire la aplicabilitatea Hotărârii nr. 215/2006 şi a Dispoziţiei nr. 888/2002 nu au fost reţinute, întrucât aceste acte normative creează vocaţia pentru utilizatorii spaţiilor comerciale apţi de a deveni părţi în contracte de închiriere, nu şi pentru municipalitate de a încheia contracte. Pentru a se aplica prevederile H.C.G.M.B. nr. 215/2006 la care face referire apelanta, societatea trebuia să fie beneficiara unei fişe de calcul încheiate în temeiul Dispoziţiei PG nr. 888/2002. Apelanta, nu a încheiat o astfel de fişă de calcul şi ca atare în mod corect instanţa a admis cererea reclamantei. La data când societatea a solicitat încheierea unui contract de închiriere pentru spaţiu, nu exista cadrul necesar încheierii unui astfel de contract în condiţiile arătate, ci se putea scoate spaţiul la licitaţie publică la care ar fi putut participa şi apelanta. Prin introducerea la data de 11 iulie 2006 a cererii de chemare în judecată, reclamantul şi-a manifestat voinţa de a nu avea raporturi de locaţiune cu SC M. SRL, iar H.C.G.M.B. nr. 215/2006 este ulterioară momentului introducerii cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei decizii pârâta SC M. SRL Bucureşti prin administrator judiciar T.A. SPRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat că atât instanţa de apel cât şi instanţa de fond, în mod greşit au considerat nul contractul de închiriere încheiat cu D.I.E. pentru cauza ilicită, datorată încălcării interdicţiei de subînchiriere existente în contractul de asociere cu M.B. şi datorită existenţei unei acţiuni de reziliere a contractului încheiat de P.M.B. cu SC D.I.E. SRL întrucât la momentul subînchirierii exista contract de asociere valabil. Recurenta susţine că interdicţia era o simplă obligaţie contractuală asumată de SC D.I.E. prin contractul de asociere, iar sancţiunea era prevăzută în contract - rezilierea contractului de asociere din motive imputabile lui SC D.I.E.
În opinia recurentei, legea nu prevede sancţiunea nulităţii contractului de subînchiriere ci sancţiunea rezilierii contractului de asociere. Ori, în speţă, instanţa a aplicat greşit dispoziţiile legale şi a dispus nulitatea contractului de subînchiriere deşi trebuia să respingă acest capăt de cerere şi să constate că sancţiunea putea fi doar rezilierea contractului, reziliere ce nu a fost solicitată de reclamantul M.B. Dat fiind că prin acţiunea în anulare a contractului de subînchiriere nu s-a solicitat constatarea rezilierii în mod expres, instanţa de fond nu se putea pronunţa pe mai mult decât s-a cerut, astfel încât trebuia să respingă acţiunea în evacuare întrucât nu a intervenit rezilierea contractului de asociere.
Totodată, susţine recurenta, instanţele de apel şi fond au aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 550/2002, aplicând această lege prin analogie la situaţia invocată de SC M. SRL, relativă la încheierea contractului de închiriere cu P.M.B., dat fiind că există o lege specială în materie relativă la încheierea contratelor de asociere cu utilizatorii spaţiilor - Dispoziţia nr. 215/2006 coroborată cu Dispoziţia nr. 888/2002.
Pentru susţinerea pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. recurenta a arătat că motivarea instanţei de fond bazată pe aplicarea Legii nr. 550/2002 este străină de natura pricinii. Dacă instanţa de apel a făcut referiri şi la Dispoziţia nr. 215/2006, instanţa de fond nici nu a amintit de aceste dispoziţii legale speciale aplicabile speţei. Referindu-se tot la sentinţa instanţei de fond recurenta a susţinut că instanţa de fond a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată însă hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Raţiunea instanţei de apel, conform căreia instanţa de fond nu trebuia să se pronunţe asupra dreptului de retenţie, întrucât acesta se aplică numai în cazul existenţei unui contract, fiind o formă a excepţiei de neexecutare a contractului, este considerată greşită de către recurentă întrucât dreptul de retenţie este o garanţie reală, în baza căruia cel ce deţine un bun al altcuiva pe care trebuie să îl restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv până la recuperarea cheltuielilor cu conservarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea acelui bun.
Instanţa de apel a considerat că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe acest capăt de cerere, privind dreptul de retenţie, pentru că nu ar fi fost necesar având în vedere că s-a renunţat la administrarea expertizei. Chiar dacă se considera că s-a renunţat la expertiză, instanţa trebuia să se pronunţe pe capătul de cerere având posibilitatea să-l respingă ca nedovedit.
În motivarea pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. recurenta a susţinut că neadministarea probei cu expertiza, deşi admisă în principiu de către instanţa de fond la termenul din data de 26 martie 2007, dar prorogând administrarea ei, iar apoi considerând-o ca nefiind utilă, a dus la încălcarea dreptului de apărare.
Recursul este nefondat.
Examinarea recursului promovat de pârâtă impune mai întâi precizarea caracterului acestei căi de atac şi a scopului urmărit de legiuitor prin indicarea limitativă a motivelor de nelegalitate.
Astfel, recursul se defineşte drept cale extraordinară de atac, de reformare fără caracter devolutiv. Aceasta înseamnă că în recurs nu se judecă acţiunea ca atare şi nu se examinează temeinicia susţinerilor părţilor cu privire la drepturile lor subiective deduse judecăţii, ci se verifică dacă judecata a respectat dispoziţiile legale, controlul judiciar fiind limitat la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 304 (1 - 9) C. proc. civ.
Limitarea posibilităţii de a judeca fondul şi de a repune în discuţie probele administrate şi concludenţa lor, este raţională şi necesară în organizarea sistemului căilor de atac actual în care apelul este devolutiv iar soluţionarea litigiului în fond şi apel a dat posibilitatea instanţelor să examineze temeinicia susţinerilor în raport cu drepturile deduse judecăţii.
Revenind la motivele de recurs şi observând că scopul recursului este esenţialmente de control al legalităţii se constată că recurenta nu a avut în vedere aceste prevederi de vreme ce a indicat motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 9 C. proc. civ. fără să le argumenteze în conformitate cu ceea ce vizează fiecare motiv în parte.
Astfel, motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În argumentarea acestui motiv, recurenta nu a arătat în concret care sunt formele de procedură încălcate, de natură să atragă nulitatea deciziei care a fost pusă în discuţie. Susţinerea că instanţa de fond i-a încălcat dreptul la apărare prin neadministrarea probei cu expertiza considerând-o ca nefiind utilă nu poate fi reţinută spre analiză atâta timp cât partea a beneficiat de un control de legalitate a sentinţei instanţei de fond exercitat de către instanţa de apel.
Cât priveşte criticile încadrate de recurentă în pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., instanţa le va încadra în pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.
În argumentarea acestui motiv recurenta a susţinut că motivarea instanţei de fond bazată pe aplicarea Legii nr. 550/2002 este străină de natura pricinii. Această susţinere nu va fi reţinută spre analiză întrucât în această fază procesuală a recursului, cale nedevolutivă, nu se analizează legalitatea sentinţei instanţei de fond, ci a deciziei instanţei de apel.
Totodată, recurenta a criticat considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel pentru faptul că ar fi reţinut că instanţa de fond nu trebuia să se pronunţe asupra dreptului de retenţie. Nici această critică nu poate fi reţinută întrucât instanţa de apel răspunzând motivelor de apel a constatat faptul că instanţa de fond nu a motivat în mod expres respingerea capătului de cerere privind dreptul de retenţie, şi a fost corelat cu faptul că pârâta reclamantă nu a mai insistat în susţinerea administrării probei cu expertiză.
În legătură cu acest motiv se va reţine că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanţei de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept aşa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluţia fiind motivată pe aspectele esenţiale care au format convingerea Curţii de Apel.
Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că s-au respectat circumstanţele cauzei şi că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, instanţa referindu-se expres la dispoziţiile legale aplicabile.
Criticile recurentei încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conform cărora atât instanţa de apel cât şi instanţa de fond au aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 550/2002 şi că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Hotărârii nr. 215/2006 coroborate cu Dispoziţia nr. 888/2002, sunt nefondate.
Astfel se constată că, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, Hotărârea nr. 215/2006 şi Dispoziţia nr. 888/2002 creează vocaţia pentru utilizatorii spaţiilor comerciale apţi de a deveni părţi în contracte de închiriere, nu şi pentru municipalitate de a încheia contracte, iar pentru a se aplica prevederile Hotărârii nr. 215/2006 societatea trebuia să fie beneficiara unei fişe de calcul încheiată în temeiul Dispoziţiei PG nr. 888/2002, fişă de calcul ce nu a fost încheiată de către pârâtă.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ. recursul să fie respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC M. SRL Bucureşti prin administrator judiciar T.A. SPRL împotriva Deciziei comerciale nr. 23 din 25 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1740/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1736/2011. Comercial → |
|---|
