ICCJ. Decizia nr. 1842/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1842/2011
Dosar nr. 6501/1/2010
Şedinţa publică de la 12 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 13180 din 3 decembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 14606/3/2008, Tribunalul Bucureşti - secţia a VI-a comercială a admis acţiunea formulată de reclamanţii B.C., B.L. şi B.E., împotriva pârâţilor A.I. şi SC D.C. SRL, obligând pârâţii să achite în solidar reclamanţilor, suma 30.000 Euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii şi suma de 2.400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Lucreţiu Pătrăşcanu, iar pârâţii nu au justificat un titlu de folosinţă.
A reţinut că, potrivit expertizei efectuate în cauză, pârâţii datorează reclamanţilor despăgubiri de 178.488,74 Euro, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă pentru spaţiul ocupat fără titlu.
A reţinut că folosinţa ilicită a aparţinut ambilor pârâţi, de aceea a făcut aplicarea dispoziţiilor articolului 1003 C. civ., care prevăd solidaritatea răspunderii.
În raport de cererea reclamanţilor, a făcut aplicarea dispoziţiilor articolului 274 C. proc. civ. şi a obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată efectuate.
Prin decizia comercială nr. 251 din 21 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a comercială, a fost constatat nul apelul declarat de pârâţi.
Prin decizia comercială nr. 709 din 23 februarie 2010, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia comercială, a fost admis recursul declarat de pârâta SC D.C. SRL, a fost casată decizia comercială nr. 251/2009 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a V-a comercială şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Dosarul a fost înregistrat sub nr. 14606./3/2008 la 31 martie 2010 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - secţia a V-a comercială şi a fost soluţionat prin Decizia comercială nr. 300 din 13 mai 2010, în sensul respingerii apelului declarat de pârâţi, ca nefondat.
În motivarea apelului, pârâţii au criticat hotărârea primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că, la momentul pronunţării acestei hotărâri, reclamanţii nu mai erau proprietarii imobilului în litigiu, întrucât vânduseră acest spaţiu. în dezvoltarea acestei critici au invocat şi certificatul de grefa eliberat de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a comercială în dosarul nr. 5762/3/2008, din care rezultă că a fost soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Pârâţii au mai arătat că reclamanţii, întrucât şi-au întemeiat cererea şi pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, în afară de dovada proprietăţii asupra imobilului în litigiu, trebuiau să probeze şi faptul că pârâţii şi-au mărit patrimoniul folosindu-se de bunul reclamanţilor, că în acest fel a sărăcit patrimoniul reclamanţilor, precum şi că există un raport cauzal între îmbogăţirea pârâţilor şi sărăcirea reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, faţă de actele şi lucrările dosarului şi în raport de probele administrate în cauză, instanţa de control judiciar a reţinut că, reclamanţii şi-au întemeiat în drept cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., pe dispoziţiile art. 998 C. civ. şi pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, iar instanţa de fond, în considerentele hotărârii atacate, a reţinut ca temei al obligaţiei de despăgubire principul răspunderii civile delictuale, apreciind că ambii pârâţi au săvârşit un delict civil constând în folosinţa fără drept a unui bun a cărui proprietate aparţine intimaţilor reclamanţi.
Faţă de temeiurile juridice invocate de reclamanţi, a reţinut că, în mod temeinic, judecătorul fondului a analizat cauza prioritar din perspectiva răspunderii civile delictuale, având în vedere caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso, ceea ce presupune că se poate uza de acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză, numai atunci când, persoana care tinde la repararea prejudiciului, nu mai are la îndemână o acţiune principală, izvorând din contract sau din delict.
Din acest punct de vedere, a apreciat ca neîntemeiată critica formulată de pârâţi relativ la neanalizarea tuturor condiţiilor impuse de aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, atâta vreme cât temeiul răspunderii nu a fost faptul juridic licit, ci dimpotrivă, un fapt juridic ilicit.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat soluţia primei instanţe ca fiind legală şi temeinică, având în vedere că, prin decizia nr. 669 din 18 februarie 2010, pronunţată în dosarul nr. 5762/3/2008, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia comercială a admis recursul împotriva deciziei nr. 34 din 26 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a V a comercială, în sensul că a desfiinţat în parte sentinţa comercială nr. 8014 din 26 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti - secţia a VI-a comercială, trimiţând cauza la tribunal pentru soluţionarea pe fond a capătului de cerere privind constatarea vânzării-cumpărării intervenite între reclamanţii din cauza de faţă şi L.Z., L.A. şi SC G.I.E. SRL, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii.
În această situaţie, a reţinut că, de la momentul sesizării instanţei cu cererea de chemare în judecată - 21 mai 2008 şi până la momentul soluţionării cauzei în apel, pârâţii nu au putut opune reclamanţilor un titlu valabil cu care să justifice folosirea spaţiului în litigiu, şi dimpotrivă, reclamanţii au opus în mod valabil pârâţilor contractele de vânzare-cumpărare autentificate la B.N.P. E.A.F. din Bucureşti sub nr. 441 din 27 aprilie 2004 şi nr. 539 din 20 mai 2004, înscrise în Cartea funciară, cu care şi-au dovedit calitatea de proprietar şi care îi îndrituia, conform art. 480, 482 şi 483 C. civ., atât la posesia bunului, cât şi la fructele acestuia, naturale sau industriale.
Faţă de situaţia de fapt, reţinând că este dovedită şi necontestată folosinţa bunului de către ambii pârâţi în perioada de referinţă indicată în cerea de chemare în judecată, având în vedere şi determinarea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a acestui bun prin expertiza întocmită în cursul judecăţii în fond, Curtea de Apel a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect ca fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale, făcând aplicarea dispoziţiilor articolelor 998 şi următoarele şi 1003 C. civ.
Împotriva Deciziei comerciale nr. 300 din 13 mai 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V-a comercială, au declarat apel pârâţii A.I. şi SC D.C. SRL Bucureşti, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 din acelaşi cod, suspendarea judecării căii extraordinare de atac până la soluţionarea irevocabilă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 5762/2/2008 pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia comercială, susţinând că tranşarea prezentului litigiu, depinde de soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauza anterior menţionată.
l. În memoriul de recurs, pârâţii nu au dezvoltat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., limitându-se doar să-l indice ca temei de drept, fără să subsumeze acestuia o critică anume.
Funcţie de prevederile textului legal menţionat, care vizează schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, prin interpretarea greşită a acestuia, raportate la susţinerile pârâţilor şi la considerentele deciziei atacate, înalta Curte reţine că, în cauză nu se regăseşte situaţia prevăzută de norma amintită, astfel încât, apreciază motivul ca fiind nefondat şi urmează să-l înlăture.
Critici le formulate de pârâţi în ceea ce priveşte analiza făcută de instanţele de fond asupra condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, în sensul că au admis acţiunea reclamanţilor, în condiţiile în care, aceştia nu au dovedit diminuarea patrimoniului lor şi majorarea patrimoniului pârâţilor şi nici legătura de cauzalitate dintre îmbogăţirea unui patrimoniu şi sărăcirea celuilalt, urmează a fi înlăturate de înalta Curte, care, ca instanţă de recurs, este ţinută a se pronunţa exclusiv asupra motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., critica mai sus expusă, ţinând exclusiv de administrarea probatoriului, neputând fi încadrată în niciunul dintre cazurile prevăzute de norma legală menţionată.
Referitor la o posibilă circumscriere a criticii mai sus expuse motivului prevăzut la pct. 8 al art. 304, înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a schimbat natura actului juridic dedus judecăţii, pârâţii tăcând confuzie între actul juridic dedus judecăţii (în cauză, fapt juridic, constând în lipsirea de folosinţa imobilului) şi natura acţiunii cu care a fost învestită instanţa. Astfel, în măsura în care, s-a insinuat de către pârâţi, că deşi, învestite cu o acţiune în îmbogăţire tară justă cauză, instanţa de fond şi ulterior instanţa de control, s-au pronunţat şi au admis o acţiune în răspundere civilă delictuală, înalta Curte respinge ca nefondată o asemenea critică. Argumentele pe care se bazează această soluţie constau, pe de o parte în considerarea confuziei mai sus expuse, care face ca această critică să nu se încadreze în prevederea legală indicată, şi pe de altă parte, în considerarea celor consemnate de instanţa de apel, în sensul că acţiunea reclamanţilor a fost întemeiată pe art. 998 C. civ. şi pe principiul îmbogăţirii tară justă cauză, prima instanţă analizând corect, prioritar acţiunea în răspundere civilă delictuală, în raport de caracterul subsidiar al acţiunii "; de in rem verso";, de care partea nu putea uza, decât în măsura în care ar fi epuizat acţiunile derivând din actul sau faptul juridic dedus judecăţii.
2. Al doilea motiv de critică invocat şi subsumat de pârâţi dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează încălcarea art. 7201 din acelaşi cod de către instanţa de apel.
Norma mai sus menţionată reglementează procedura prealabilă a concilierii în litigiile comerciale, iar pârâţii susţin că nu a fost parcursă de reclamanţi.
Verificând actele si lucrările dosarului, înalta Curte constată că această critică nu a fost ridicată în faţa primei instanţe, nu a fost formulată în apel, nu a făcut obiectul cenzurii instanţei de control judiciar prin decizia atacată şi nu poate forma obiectul analizei omisso medio, în calea extraordinară de atac a recursului. De asemenea, apreciază că această critică a fost formulată pro causa, întrucât la filele 4, 5 şi 7 dosar nr. 14606/2/2008 (fond) se regăsesc înscrisuri doveditoare ale îndeplinirii procedurii concilierii.
Faţă de considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâţii A.I. şi SC D.C. SRL Bucureşti, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii A.I. şi SC D.C. SRL Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 300 din 13 mai 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti — secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1871/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1747/2011. Comercial → |
|---|
