ICCJ. Decizia nr. 1954/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1954/2011
Dosar nr. 3146/2/2010
Şedinţa publică de la 19 mai 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa arbitrală nr. 36 din 26 februarie 2010 tribunalul arbitrai din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S. SRL în contradictoriu cu pârâţii O.P.C.P. şi Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâţii la plata următoarelor sume: 802.500 Euro contravaloare staţii de lucru de tip A livrate în executarea contractului încheiat de părţi şi neachitate; 1.033.347,76 Euro sume reţinute fără drept de pârâtul O.P.C.P. cu titlu de penalităţi de întârziere; 330.659,44 Euro penalităţi de întârziere cuvenite pentru plata cu întârziere a sumelor datorate din facturile din 17 mai 2007, 13 iunie 2007 şi 21 septembrie 2007; 342. 825,70 Euro penalităţi de întârziere pentru neplata sumelor de la pct. 1 şi 2, calculate de la data scadenţei până la data introducerii acţiunii arbitrare; 40.420,40 lei penalităţi de întârziere datorate pentru plata cu întârziere a sumelor reprezentând TVA aferente facturilor din 17 mai 2007, 13 iunie 2007; 532.924, 49 lei reprezentând TVA parţială aferentă facturii din 21 septembrie 2007.
În considerentele sentinţei, tribunalul arbitrai a reţinut următoarea situaţi de fapt: la data de 21 decembrie 2004 a fost semnat între Guvernul României şi Comisia Europeană Memorandumul de finanţare referitor la Programul Naţional Phare 2004 pentru România, perioada de contractare pentru finanţarea nerambursabilă fiind până la 30 noiembrie 2006, iar perioada de plăţi fiind până la 30 noiembrie 2008. în urma licitaţiei organizate, contractul a fost semnat, în calitate de furnizor, O.P.C.P., în calitate de autoritate contractantă şi de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de beneficiar; ulterior semnării contractului, dar anterior emiterii ordinului de începere a lucrărilor, a fost redactată o notă de fundamentare privind inutilitatea achiziţiilor de licenţe Microsoft Office, aspect ce nu a fost corectat în perioada desfăşurării proceduri ide achiziţie publică pentru a nu determina periclitarea achiziţiei; fiind informată cu privire la acest aspect, F. a fost de acord cu modificarea contractului, cerând emiterea unui ordin formal de modificare, ordin neemis de O.P.C.P. Corespondenţa la acest aspect a avut şi consecinţa scurgerii unui interval de timp din termenul scurt de 3 luni pentru implementare, F. cerând extinderea cu 45 de zile a perioadei de implementare. Considerând că la data de 20 decembrie 2006 a fost întrunit acordul pentru modificarea contractului, F. a livrat beneficiarului produsele contractate, facturile emise de reclamantă fiind achitate doar parţial, cu unele deduceri.
Tribunalul arbitrai a reţinut calitatea de pârâţi a O.P.C.P. şi a Ministerului Finanţelor, O.P.C.P. deţinând întreaga responsabilitate privind aspectele procedurale şi administrative ale obligaţiilor bugetare, ca structură fără personalitate juridică din cadrul Ministerului Finanţelor putând sta în proces în litigiul referitor la achiziţia de servicii, bunuri şi lucrări din cadrul programului Phare; de asemenea, calitatea de pârât a Ministerului Finanţelor este dată de aceea de beneficiar al achiziţiei. Plăţile fiind autorizate de acesta.
Cu privire la contravaloarea licenţelor, tribunalul arbitrai a reţinut buna credinţă a reclamantei în executarea contractului, coroborată că opinia Reprezentanţei uniunii Europene; s-a reţinut că livrarea produselor nu a fost contestată, plata sumelor reprezentând contravaloarea acestora trebuind a fi efectuată din alte surse decât cele din Programul Phare, fiind expirat termenul maxim de finanţare nerambursabilă.
S-a reţinut temeinicia pretenţiilor reclamantei şi în ce priveşte sumele reţinute de O.P.C.P., raportat la buna credinţă cu care a acţionat reclamanta, O.P.C.P. neavând temei pentru reţinerea unor penalităţi pentru nelivrarea licenţelor, stabilite ca nefiind utile pentru beneficiar; a fost înlăturată apărarea pârâtei în sensul decăderii reclamantei din dreptul de a solicita aceste penalităţi, reţinându-se că nu s-a invocat nerespectarea unui termen imperativ prevăzut de lege, ci a unui termen convenţional. Din acelaşi considerent a fost apreciată şi temeinicia solicitării reclamantei de obligare a pârâţilor la plata penalităţilor de întârziere, reţinându-se incidenţa prevederilor art. 26 din Condiţiile generale ale contractului.
În ce priveşte sumele solicitate cu titlu de penalităţi pentru plata cu întârziere a sumelor reprezentând TVA, s-a reţinut temeinicia acestora dedusă din temeinicia pretenţiilor privind debitul principal.
Împotriva acestei sentinţe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi O.P.C.P. au formulat acţiune în anulare, invocând prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ.; criticile pârâţilor au vizat greşita interpretare a principilor care guvernează încheierea contractelor cuprinse în Ghidul practic de aplicare a procedurilor de contractare pentru finanţările acordate din bugetul general al Comisiei Europene în contextul acţiunilor externe (P.R.A.G.), de asemenea, s-a invocat încălcarea prevederilor art. 969 C. civ. sub aspectul înlăturării termenului de 2 luni convenit de părţile contractante, termen extinctiv care o dată împlinit stinge dreptul părţii de a cere penalităţi de întârziere: sub acest aspect, a arătat că tribunalul arbitrai nu a pus în discuţia părţilor sancţiunea decăderii, accentul fiind pus pe împlinirea termenului; soluţia încalcă dispoziţiile imperative ale Regulamentului nr. 2342/2002 al Comisiei prin care au fost stabilite normele de aplicare a Regulamentului nr. 1605/2002 al Consiliului privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene; tribunalul arbitrai nu a avut în vedere că voinţa părţilor nu a fost contrară principiilor generale ale dreptului, noul C. civ. consacrând dreptul părţilor de a stabili termene de decădere.
Judecătorul din cadrul Curţii de Apel Bucureşti secţia a V-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 106 din septembrie 2010, pronunţată în dosarul nr. 3146/2/2010, a respins ca nefondată acţiunea în anulare. Acesta a apreciat caracterul nefondat al acţiunii în anulare, cu următoarele considerente: a reţinut că temeioul de drept invocat de petenţi nu dă dreptul de a se cerceta modul în care tribunalul arbitrai a soluţionat fondul cauzei, ci doar de a cerceta respectarea condiţiilor imperative de formă ale arbitrajului; în prima lor critică, petenţii au invocat încălcarea unor principii prevăzute de PRAG care guvernează procesul de încheiere a contractului şi nu faza executării lui, tribunalul arbitrai dând eficienţă unui contract încheiat deja; în măsura în care au fost încălcate asemenea principii la încheierea contractului, responsabilitatea nu poate fi transferată tribunalului arbitrai; cu privire la cel de-al doilea motiv al acţiunii în anulare, judecătorul a reţinut că acesta vizează modul de interpretare al clauzei contractuale, ce nu poate face obiectul cenzurii pe calea acţiunii în anulare.
Sentinţa pronunţată de judecător a fost recurată de pârâţii M.F.P. şi O.P.C.P., criticile acestora fiind încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pârâţii au susţinut că judecătorul a înlăturat apărările sale bazate pe Ghidul practic de aplicare a procedurilor de contractare PRAG, fără a observa că nicio modificare a contractului nu trebuie să aibă drept consecinţă distorsionarea competiţiei din timpule evaluării; de asemenea, judecătorul nu a observat criticile privind aplicarea exclusivă a dreptului privat în sfera de reglementare a dreptului public, cu referiri la principiile PRAG (pârâţii dezvoltând amănunţit aceste principii); au susţinut caracterul imperativ al acestor principii în ceea ce priveşte modalitatea de modificare a contractului, arătând că în măsura în care un alt ofertant ar fi cunoscut că obiectul contractului se rezumă doar la calculatoare, fără licenţe, ar fi depus o ofertă mai mică decât a reclamantei. Pârâţii au mai criticat şi aspectul legat de aplicarea art. 969 C. civ., apreciind o încălcare a acestui text legal din perspectiva prevederi contractuale referitoare la termenul extinctiv de două luni care a condus la stingerea dreptului de a cere penalităţi.
Reclamanta, prin întâmpinare, a învederat divizarea SC S. SRL, calitatea procesuală fiind preluată de SC S. IT S.S. SRL; a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate de judecător.
Reclamanta a mai invocat şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant al semnatarului cererii de recurs.
Analizându-se cu prioritate excepţia invocată, conform art. 137 C. proc. civ., se reţine că prin înscrisurile depuse la dosar pârâţii au dovedit calitatea de reprezentant al semnatarului cererii de recurs, astfel încât excepţia invocată va fi respinsă ca nefondată.
Analizându-se actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, se apreciază caracterul nefondat al recursului declarat în cauză pentru următoarele considerente: aşa cum a reţinut şi judecătorul acţiunii în anulare, acest tip de acţiune se întemeiază pe dispoziţii legale stricte, anularea unei sentinţe arbitrale putând fi obţinută doar în măsura dovedirii uneia dintre condiţiile prevăzute de art. 364 C. proc. civ. In speţă, pârâţii au invocat prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ., ce vizează încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii. Se observă, însă, că criticile formale ale pârâţii vizează aspecte ce ţin de modalitatea de desfăşurare a procedurii de atribuire a achiziţiei publice şi la principiile aplicabile acestei proceduri, în timp ce speţa vizează raportul comercial dedus din desfăşurarea contractului încheiat în urma procedurii de atribuire. Faptul că la momentul desfăşurării procedurii de atribuire nu ar fi fost respectate în totalitate procedurile şi principiile PRAG nu au relevanţă asupra relaţiei dintre părţi, bazată pe actul juridic deja încheiat. In consecinţă, aşa cum a reţinut şi judecătorul acţiunii în anulare, nu se poate reţine incidenţa prevederilor art. 364 lit. i) C. proc. civ. sub aspectul acestor critici formulate de pârâţii recurenţi.
De asemenea, nu se poate reţine critica pârâţilor referitoare la încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., judecătorul acţiunii în anulare apreciind, legal şi temeinic, că criticile pârâţilor vizează, în fapt, modul de interpretare de către tribunalul arbitrai a unei clauze contractuale. Or, pentru a fi incidenţă prevederea art. 364 lit. i) C. proc. civ., este necesar să se dovedească o încălcare a unor dispoziţii imperative ale legii, aspect ce nu rezultă în speţă. Pârâţii deşi au invocat încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., criticile acestora vizează, aşa cum s-a arătat, modul de interpretare al clauzei contractuale, neputând fi reţinută, nici sub acest aspect o incidenţă a prevederilor art. 364 lit. i) C. proc. civ.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, şi constatându-se că judecătorul acţiunii în anulare a apreciat legal şi temeinic că nu s-a dovedit incidenţa prevederilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Oficiul de Plăţi şi Contractare PHARE (OPCP) Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 106 din 22 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pronunţată în dosarul nr. 3146/2/2010.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2209/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1871/2011. Comercial → |
|---|
