ICCJ. Decizia nr. 2163/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 2163/2011
Dosar nr. 2767/105/2008
Şedinţa publică de la 2 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea disjunsă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova reclamanta SC C. Prahova SA, a solicitat instanţei evacuarea pârâtului M.D. din imobilul situat în Ploieşti, jud. Prahova, proprietatea sa; obligarea acestuia la a permite accesul reprezentanţilor săi legali în imobil şi la plata de daune interese în cuantum de 100.500 lei pentru lipsa de folosinţă şi prejudiciile cauzate ca urmare a indisponibilizării totale a activităţii societăţii. Cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din data de 23 aprilie 2010, reclamanta şi-a precizat perioada pentru care solicită despăgubiri de la reclamant, respectiv luna septembrie şi până la momentul la care pârâtul va elibera efectiv locaţia ocupată, iar pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acestui capăt de cerere faţă de împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada concilierii directe, potrivit art. 7201 C. proc. civ. şi excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţie respinsă de instanţă la termenul din 15 septembrie 2010. De asemenea, la termenul de judecată din data de 15 septembrie 2010, tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea pârâtului la despăgubiri reprezentând lipsă de folosinţă, apreciind că dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. sunt aplicabile în speţă.
Prin sentinţa nr. 338 pronunţată în data de 15 septembrie 2010, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect evacuarea formulat de reclamanta SC C. Prahova SA, împotriva pârâtului M.D., a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind plata despăgubirilor invocată de pârât, a respins ca inadmisibil capătul de cerere precizat privind plata despăgubirilor şi a obligat reclamanta la plata sumei de 100.000 lei cheltuieli de judecată către pârât, reprezentând onorariu avocat micşorat de instanţă.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că, prin cererea disjunsă reclamanta a solicitat evacuarea pârâtului din imobilul situat în Ploieşti, jud. Prahova, proprietatea sa.
Instanţa de fond a constatat că, la termenul de judecată din data de 23 aprilie 2010 reclamanta a reiterat necesitatea administrării probei testimoniale cu motivarea că nu se cunoaşte data exactă când pârâtul a părăsit locaţia şi pentru a se demonstra exact perioada când pârâtul a folosit locaţia.
La acelaşi termen de judecată, reclamanta, prin apărător a şi renunţat la judecata acestui capăt de cerere (evacuarea), apreciind că cererea sa a rămas fără obiect, (în condiţiile în care pârâtul a părăsit imobilul), pentru ca ulterior la termenul de judecată din data de 15 septembrie 2010 să revină asupra cererii sale şi să arate că partea nu doreşte să renunţe la judecata acestui capăt de cerere.
Tribunalul, în acest context al afirmaţiilor făcute chiar de către reclamantă coroborat cu răspunsurile la interogatoriu a constatat că pârâtul a părăsit imobilul, proprietatea reclamantei, astfel încât cererea de evacuare este lipsită de orice suport, fiind neîntemeiată.
Astfel, din probele dosarului nu rezultă că pârâtul ocupă abuziv imobilul în litigiu, împrejurare faţă de care tribunalul a respins acţiunea în evacuare, ca neîntemeiată.
Totodată, tribunalul a respins capătul de cerere precizat privind plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, ca inadmisibil.
În baza art. 274 C. proc. civ., instanţa, reţinând culpa procesuală a reclamantei a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de proces, respectiv suma de 100.000 lei reprezentând onorariu avocat, micşorat de instanţă potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ., ţinând cont de valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
Prin Decizia nr. 128 din 7 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis ambele apeluri declarate de reclamanta SC C. Prahova SA, şi pârâtul M.D., împotriva sentinţei nr. 338 din data de 15 septembrie 2010 pronunţate de Tribunalul Prahova, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare. A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de suspendare.
În argumentarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte respingerea cererii de evacuare a intimatului M.D., că aceasta este întemeiată, în mod eronat reţinându-se poziţia procesuală a părţii de renunţare la judecarea acestui capăt de cerere, în condiţiile în care, din examinarea înscrisurilor existente la dosarul cauzei rezultă o situaţie contrară, respectiv existenţa unei cereri scrise depusă la termenul din data de 15 septembrie 2010 şi cuprinsul practicalei din 15 septembrie 2010, în care se arată expres de către apărătorul reclamantei că nu înţelege să renunţe la capătul de cerere privind evacuarea pârâtului, întrucât acesta nu a părăsit punctul de lucru Bereasca, acţionând după bunul său plac în defavoarea reclamantei.
De asemenea, reţine instanţa de apel, chiar instanţa la termenul de judecată din 23.04.2010 a pus în vedere părţii prin încheiere (fila 182 dosar fond) să formuleze în scris o cerere de renunţare la judecată în situaţia în care solicită aceasta, cerere care însă nu a fost formulată reţinându-se astfel intenţia părţii de a se judeca sub acest aspect.
Instanţa de apel a recomandat ca odată cu ocazia soluţionării acestui capăt de cerere de către instanţa de fond să se aprecieze asupra administrării probei testimoniale şi asupra utilităţii probei cu expertiză contabilă.
În ceea ce priveşte critica ce vizează admiterea eronată a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata sumei de 100.500 lei cu titlu de daune interese, motivat de faptul că reclamanta nu a parcurs procedura prealabilă prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că aceasta este întemeiată.
S-a reţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 7205, respectiv ca acţiunea să fie pornită pe calea unei cereri reconvenţionale, iar pretenţiile exprimate, în cererea reconvenţională să derive din acelaşi raport juridic cu cel invocat în acţiunea principală.
În aceste condiţii s-a apreciat că instanţa de fond urmează a se pronunţa asupra cererii formulate de către apelantă pe cale cererii reconvenţionale, respectiv de obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului, raportat la probele ce urmează a se administra, iar după soluţionarea cauzei în fond în funcţie de complexitatea cauzei şi modul de soluţionare să se aprecieze asupra onorariilor avocaţilor părţilor.
Împotriva acestei decizii pârâtul M.D. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 punctul 9 C. proc. civ. în argumentarea căruia recurentul pârât a susţinut că s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 246 alin. (1) C. proc. civ. întrucât legea nu impune ca renunţarea la judecată să fie făcută atât oral cât şi în scris şi odată făcută şi constatată prin încheierea de şedinţă din data de 23 aprilie 2010, este irevocabilă şi nu poate fi retractată ulterior.
Al doilea motiv de recurs, încadrat tot în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7205 C. proc. civ., în susţinerea căruia recurentul a precizat că nu a iniţiat procedura concilierii directe, neexistând toate actele doveditoare despre care face referire art. 7201 alin. (2) C. proc. civ. şi nici înscrisul menţionat de art. 7201 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.
De asemenea, susţine recurentul, întrucât cererea reconvenţională nu a fost intentată în condiţiile art. 7205 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 119 C. proc. civ. ea a fost disjunsă astfel încât dispoziţiile art. 7205 C. proc. civ. au devenit inaplicabile.
Recursul este nefondat.
Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal. Din sinteza argumentării acestui motiv de recurs se poate observa că s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 7205 acelaşi cod.
Critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ. conform căreia renunţarea la judecată nu poate fi retractată ulterior este nefondată, întrucât renunţarea la judecata este un act de dispoziţie al titularului acţiunii ce trebuie făcut numai de către acesta sau de către cel mandatat special. În cauză titularul acţiunii nu a mandatat special avocatul sau reprezentantul legal pentru manifestarea sa de voinţă. De altfel, instanţa de apel analizând înscrisurile de la dosar a constatat, în mod corect, că apărătorul reclamantei a solicitat în mod expres să se reţină că nu înţelege să renunţe la capătul de cerere privind evacuarea pârâtului.
Nici critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7205 C. proc. civ. nu poate fi reţinută.
Înalta Curte observă că instanţa de apel în mod corect a apreciat că, în speţă sunt îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 7205 C. proc. civ., faţă de faptul că obiectul acţiunii îl formează pretenţiile derivate din cererea reconvenţională motiv pentru care procedura prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. nu îşi găseşte aplicabilitatea.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. recurentul pârât va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul M.D. împotriva deciziei nr. 128 din 7 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul pârât M.D. la plata sumei de 4340 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC C. Prahova SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2159/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2263/2011. Comercial → |
|---|
