ICCJ. Decizia nr. 2267/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 2267/2011
Dosar nr.3842/2/2010
Şedinţa publică de la 9 iunie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sub nr. 91 din 26 februarie 2008, reclamanta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, să fie obligată la plata sumei de 329.999,10 lei, din care, 159.844,86 lei reprezentând preţul arendei neachitat la termenele scadente şi 170.154,24 lei cu titlu de penalităţi de întârziere/calculate până la data de 8 octombrie 2007 în baza contractului de arendă nr. 61 din 18 martie 2002.
Totodată, reclamanta a solicitat, prin cererea introductivă, obligarea pârâtei la plata penalităţilor prevăzute la art.6.4 din contract până la data stingerii debitului.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că, în temeiul prevederilor art. 78 alin. (1) din HG nr. 626/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice cadru de aplicare a Legii nr. 268/2000, privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, la data de 18 martie 2002, a încheiat cu pârâta contractul de arendă nr. 61, în care AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, în calitate de arendator, a dat în exploatare pârâtei, în calitate de arendaş, terenul cu destinaţie agricolă, în suprafaţă de teren arabil 476,05 ha şi 1 1,13 ha livezi, aflat în perimetrul localităţilor Curtici şi Zăbrani, judeţul Arad.
Conform art. 6.1 a) din contractul de arendă, arendaşul s-a obligat la plata arendei pentru întreaga suprafaţă de teren cu destinaţie agricolă reprezentând echivalentul în lei a 600 kg grâu STAS 813/68/ha/an agricol, la preţul stabilit după cotaţia de la Bursa Internaţională de Tranzacţii Financiare Futures şi cu Opţiuni LIFFE" de la Londra, la cursul de referinţă leu/dolar USD, stabilit de BNR, la data scadenţei.
Astfel, arată reclamanta, prin contractul nr. 61 din 18 martie 2002, arendaşul avea obligaţia prevăzută de art.6.3 ca, în schimbul exploatării terenului care face obiectul contractului, să achite arenda, după cum urmează: 10% până la 31 martie; 15% până la 30 iunie; 25% până la 30 septembrie; 50% până la 27 decembrie.
Deoarece pârâta nu şi-a executat obligaţia de plată a arendei în maxim 30 de zile calculate începând cu prima zi lucrătoare ce urmează data scadenţei prevăzută la pct. 6.3 din contract, reclamanta este îndreptăţită, conform art. 6.5 să rezilieze unilateral contractul şi să pretindă acesteia despăgubiri, reprezentând arenda pentru anii 2003, 2004, 2005, 2006, 2007 şi a penalităţilor aferente calculate până la data de 18 octombrie 2007 şi, în continuare, până la data stingerii debitului.
Prin hotărârea arbitrală nr. 24 din 11 februarie 2010 s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ridicată de pârâtă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind plata arendei aferente anilor 2003 â€" 2004 şi 2005 şi s-a respins ca neîntemeiată acţiunea privind plata arendei şi a penalităţilor aferente anilor 2006, 2007 şi 2008 cu obligarea reclamantei la plata sumei de 2000 lei cheltuieli arbitrale.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa arbitrală a reţinut în speţă nu sunt îndeplinite prevederile art. 1201 C. civ. dar sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 întrucât termenul de prescripţie este de 3 ani şi începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune.
S-a mai reţinut că ultima obligaţie stinsă prin plată a fost la 30 iunie 2003 iar ultima obligaţie de plată s-a născut la 27 decembrie 2004 şi acţiunea s-a introdus la 21 februarie 2008 deci, după împlinirea termenului de 3 ani.
Ca urmare pretenţiile aferente anilor 2003 â€" 2005 s-a reţinut că nu mai pot fi pretinse, cererea fiind prescrisă.
În privinţa prevenţiilor pe anii 2006, 2007 s-a reţinut a fi neîntemeiate fiind solicitate după rezilierea contractului din vina reclamantei.
Împotriva sentinţei precitate a formulat acţiune în anulare petenta solicitând modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii arbitrale formulată de petentă şi obligarea pârâtei la plata sumei de 329.999,10 lei preţ şi penalităţi precum şi la penalităţile calculate conform art. 6.4 din contract până la data stingerii debitului.
Ca motiv al acţiunii în anulare se invocă prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ. susţinându-se că s-au încălcat dispoziţii imperative ale legiSIaţiei în vigoare precum şi legea părţilor prevăzute de art. 969 C. civ.
Petenta descrie pe scurt situaţia raportului juridic dintre părţi având ca izvor contractul de arendă nr. 61 din 18 martie 2002 susţinând că intimata nu a achitat arenda aferentă anilor 2003 â€" 2007, datorându-i şi penalităţi de întârziere.
Altfel petenta susţine că în raport de dispoziţiile Legii nr. 268/2001 cu referire la art. 8 alin. (3) din OUG nr. 147/2002, art. 1 alin. (2) C. proCod Fiscal, art. 2 pct. 7 din Legea nr. 500/2002, creanţele în litigiu se fac venituri la bugetul de stat fără a se face distincţie în funcţie de calitatea persoanei contribuabilului, respectiv, bugetar ori extrabugetar.
În această situaţie se aplică termene speciale de prescripţie respectiv termenul de 5 ani prevăzut de art. 121 alin. (1) din OG nr. 92/2003. Cu toate acestea instanţa arbitrală nu a ţinut cont de cele deduse judecăţii, pretenţiile Agenţiei Domeniilor Statului fiind daune interese izvorâte din contractul de concesiune, fiind nesocotite şi prevederile art. 969 C. civ.
Instanţa arbitrală a interpretat greşit probele când a reţinut că ultima obligaţie de plată s-a născut la 27 decembrie 2004, faţă de faptul că pârâta a întrerupt cursul prescripţiei prin plata parţială a datoriei prin ordinele de plată nr. 10 şi 110 din 12 februarie 2005.
Referindu-se la prevederile art. 1865 pct. 3 C. civ. petenta susţine că pârâta a recunoscut că a făcut plata parţială prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei ceea ce echivalează cu îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Aşadar termenul de a cere despăgubiri curge legal din data de 12 februarie 2005 fiind încălcate prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Ori, acţiunea petentei vizând obligarea la plata unei sume reprezentând daune-interese ca urmare a desfiinţării contractului este formulată în termen.
În concluzie termenul pentru exercitarea dreptului la acţiune a început să curgă de la data de 13 decembrie 2005 iar ultima zi pentru introducerea acţiunii arbitrale ar fi fost 12 decembrie 2008, acţiunea fiind înregistrată la 21 februarie 2008, nefiind prescrisă.
Petenta susţine că s-au nesocotit şi alte dispoziţii civile şi anume, art. 1020, art. 1021 C. civ. cu privire la subînţelegerea condiţiei rezolutorii şi a prejudiciului suferit de creditor prin faptul neexecutării obligaţiei asumate prin contract.
Tot astfel s-ar fi încălcat şi art. 1084 C. civ. în privinţa evaluării şi determinării daunelor-interese în caz de neexecutare.
În fine, petenta invocă ca motiv în anulare şi prevederile art. 364 lit. e) C. proc. civ. constând în faptul că hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533 C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 146 din 9 noiembrie 2010 a respins ca nefondată acţiunea în anulare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere faptul că izvorul obligaţiei dintre părţile în litigiu este relevant de contractul de arendă nr. 61 din 18 martie 2002, şi că urmare acestei situaţii natura obligaţiilor izvorâte din acest contract este contractuală şi nu fiscală.
Prin urmare natura obligaţiilor izvorâte din acest contract este contractuală şi nu fiscală.
Considerând că în speţă intimata nu are calitate de debitor bugetar în sensul legiSIaţiei fiscale pentru a-i fi aplicată inclusiv sub aspectul termenului de prescripţie şi apreciind că în speţă nu se aplică dispoziţiile OG nr. 92/2003 s-a făcut aplicaţiunea dreptului comun respectiv Decretul nr. 167/1958.
De asemenea s-a reţinut că intimata nu a recunoscut datoria prin plăţile efectuate cu OP nr. 10 şi 110 din 12 decembrie 2005, întrucât cele două ordine de plată nu sunt plăţi voluntare ci sunt plăţi efectuate urmare executării silite declanşate de petentă.
S-a mai reţinut că probele nu au relevat în ce măsură ar fi incidente dispoziţiile art. 1020, art. 1021 şi art. 1084 C. civ. şi nici nu s-a probat în ce constă încălcarea acestor dispoziţii prin prisma art. 364 lit. i) C. civ.
Totodată, instanţa a mai precizat că rezilierea contractului de concesiune s-a dispus din vina petentei, drept urmare despăgubirile constând în contravaloarea arendei şi a penalităţilor pentru anii 2006, 2007 nu puteau fi solicitate pentru perioade ulterioare rezilierii.
Sub aspectul nesocotirii prevederilor art. 364 lit. c) C. proc. civ. cu referire la art. 3533 s-a reţinut că nu rezultă notificarea petentei către intimată privind invocarea caducităţii.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs ADS criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 364 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile fac referire la aplicarea greşită a termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 atâta timp cât veniturile încasate de ADS se fac venituri la bugetul de stat conform art. 8 alin. (3) din OUG nr. 147/2002 pentru reglementarea unor probleme financiare; s-a ignorat faptul că pârâta a recunoscut că a făcut plata parţială prin înscrisurile depuse la dosar; faţă de obiectul cauzei dedus judecăţii â€" plata unei sume reprezentând daune-interese ca urmare a desfiinţării contractului â€" acţiunea a fost pronunţată în termen; s-au încălcat dispoziţiile art. 1084 C. civ. care cuprind prevederile suferite de creditor; nu s-a ţinut cont de dispoziţiile art. 3533 C. proc. civ. potrivit cărora tribunalul arbitral trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la constituirea sa.
Recursul este nefondat.
Criticile aduse de către recurentă sentinţei comerciale atacate sunt nefondate. În motivarea recursului se reiau argumentele din acţiunea introductivă fără a se arăta concret de ce soluţia atacată nu este temeinică şi legală. Simpla invocare a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu ţine loc de motivare a recursului.
În hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, se arată motivat că incidente în speţă sunt prevederile Decretului nr. 167/1958 privind termenul de prescripţie de trei ani.
De asemenea s-a reţinut că intimata nu are calitatea de debitor bugetar în sensul legiSIaţiei fiscale, situaţie care, conjugată cu faptul că natura obligaţiilor invocate este contractuală şi nu fiscală, duce la concluzia că trimiterile recurentei la dispoziţiile legiSIative fiscale nu au relevanţă în speţă.
Nici întreruperea termenului de prescripţie nu este probată de recurentă. Cele două instanţe care s-au pronunţat, reţin corect şi motivat că plăţile invocate nu sunt voluntare, ordinele de plată nefiind semnate de reprezentanţii intimatei sumele fiind încasate de recurentă prin intermediul băncii, în cadrul execuţiei silite prin poprire.
În mod corect s-a reţinut că pretenţiile recurentei privind despăgubiri se referă la perioade de după rezilierea, din culpa acesteia, a contractului de arendă. Ca atare recurenta nu poate invoca propria culpă ca izvor de obligaţii în sarcina intimatei.
Motivul de recurs potrivit căruia hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533 C. proc. civ. este invocat cu rea credinţă atâta vreme cât reclamanta petentă nu a notificat intimatei şi Tribunalului Arbitral că înţelege să invoce caducitatea arbitrajului. În alin. (6) al art. 3533 C. proc. civ. se statuează că trecerea termenului prevăzut în prezentul articol nu poate să constituie un motiv de caducitate a arbitrajului afară de cazul în care una dintre părţi a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitral, până la primul termen de înfăţişare, că înţelege să invoce caducitatea.
Pentru argumentele ce preced şi în considerarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREŞTI împotriva sentinţei comerciale nr. 146 din 9 octombrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 9 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2264/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2270/2011. Comercial → |
|---|
