ICCJ. Decizia nr. 2411/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2411/2011
Dosar nr. 3047/113/2009
Şedinţa publică din 21 iunie 2011
Reclamanta SC C. SRL Brăila a chemat în judecată pe pârâta SC G.S.E.R. SA, pentru a se constata desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare nr. 212 din 23 decembrie 2008 şi a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 100.159 RON reprezentând sumă achitată şi penalităţi de întârziere, calculate pentru această sumă potrivit prevederilor contractuale precum şi plata contravalorii a 3 autoturisme neridicate, respectiv 8292,5 RON şi a dobânzii legale.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că între părţi a intervenit contractul de vânzare-cumpărare sus-menţionat, având ca obiect vânzarea-cumpărarea unui număr de 82 de autoturisme, care urmau să fie livrate în localităţi diferite, plata acestora urmând a se face la un termen de 10 zile de la data emiterii facturii fiscale, dar nu mai târziu de 3 zile de la data radierii acestora de către vânzător şi predarea către cumpărător a documentelor aferente. Reclamanta a achitat la 22 ianuarie 2009, suma de 100.000 RON, la 27 ianuarie 2009 au fost emise facturile fiscale, termenul de plată fiind specificat 27 ianuarie 2009, însă reclamanta a primit cele 31 de autovehicule la 5 februarie 2009. Ulterior, reclamanta a mai achitat suma de 100.000 RON, iar pârâta a întârziat din nou livrarea autoturismelor.
Reclamanta, prin Adresa nr. 371 din 30 aprilie 2009, a înştiinţat pârâta că înţelege să denunţe contractul, în cazul în care acesta nu este executat, iar la data de 11 mai 2009, cu Adresa nr. 389 a solicitat societăţii pârâte să considere contractul desfiinţat. Pârâta a răspuns că nu este de acord cu rezilierea contractului şi a notificat reclamanta să ridice autovehiculele. Reclamanta a mai arătat că un autoturism nu a putut fi ridicat, fiind devastat, iar altul nu a fost găsit de vânzător.
Reclamanta a susţinut că această atitudine a pârâtei, i-a creat prejudicii, contractele pe care le-a încheiat cu terţii fiind reziliate cu obligarea sa la plata de penalităţi.
Pârâta, prin întâmpinare a precizat că este de acord cu rezilierea contractului, însă solicită obligarea reclamantei la plata debitului restant de 100.000 RON şi penalităţi de 0,1% şi la plata taxei de staţionare de 50 euro/zi pentru fiecare autovehicul neridicat, însă ulterior a renunţat la pretenţiile formulate, precizând că nu înţelege să formuleze cerere reconvenţională.
Tribunalul, analizând materialul probator administrat în cauză a reţinut că pretenţiile reclamantei au drept izvor contractul de vânzare-cumpărare, prin care pârâta s-a obligat să vândă reclamantei un număr de 82 de autoturisme, aflate în proprietatea sa, la termenele şi cu preţul stabilit de comun acord, respectiv 357.000 RON. Plata autovehiculelor urma să se facă în condiţiile art. 4.2 din contract. Deşi reclamanta a dat dovadă de bună credinţă şi a achitat un număr de 31 de autovehicule, chiar anterior emiterii facturii fiscale şi livrării acestora, pârâta nu a făcut dovada că a pus la dispoziţia reclamantei autovehiculele şi documentele aferente, iar reclamanta a refuzat ridicarea lor.
Susţinerile pârâtei privind neachitarea integrală a autovehiculelor şi neachitarea facturii proforme în valoare de 357.000 RON, au fost înlăturate, din probele administrate a rezultat că reclamanta a achitat anterior emiterii facturilor fiscale suma de 200.000 RON, iar factura proformă nu este document de plată.
Tribunalul a concluzionat în sensul că pârâta are obligaţia restituirii sumelor încasate reprezentând contravaloarea autovehiculelor neridicate, precum şi obligaţia de plată acelor 3 autoturisme care nu au putut fi ridicate, potrivit art. 1074 C. civ., urmând a fi constatată rezilierea contractului.
În consecinţă, prin Sentinţa nr. 97/Fcom din 12 mai 2010, Tribunalul Brăila, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a constatat reziliat contractul de vânzare-cumpărare nr. 212 din 23 decembrie 2008, a obligat pârâta la plata sumei de 116.100 RON plată achitată şi la plata sumei de 8.292,5 RON contravaloarea a 3 autoturisme neridicate şi dobânzile legale calculate la această sumă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta prin care solicitat respingerea acţiunii sub aspectul obligării sale la plata sumei de 116.100 RON, şi la contravaloarea celor 3 autovehicule, cu dobânda aferentă, pentru următoarele motive:
Pentru tranşele 1 şi 2 a fost emisă o factură proformă, ulterior fiind emise facturi fiscale pentru fiecare autovehicul, însă la cererea reclamantei s-a convenit livrarea în trei tranşe de 100.000 RON. Reclamanta a refuzat ridicarea autovehiculelor din a doua tranşă, iar pentru a treia tranşă nu au mai fost emise facturi fiscale.
Intenţia reclamantei de a ridica autovehiculele a lipsit, aceasta nu s-a prezentat să le ridice.
Pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 8.292,5 RON, nu s-a administrat nicio probă care să ateste că acestea erau devastate. De asemenea a invocat prevederile art. 1074 alin. (2) C. civ., potrivit căruia riscul este al creditorului, în speţă reclamanta. Cu referire la obligarea la plata dobânzii, susţine că acest capăt este inadmisibil, întrucât nu s-a precizat de când începe să curgă.
De asemenea, pârâta a mai arătat că cel de al doilea capăt al cererii este inadmisibil, reclamanta putând solicita predarea autoturismelor şi nu restituirea preţului.
Nu au fost administrate probe în ceea ce priveşte obligaţia de predare, potrivit art. 5.1 alin. (2) din contract.
Curtea, verificând sentinţa apelată a constatat că obligaţia de plată a reclamantei se năştea potrivit art. 4.2 din contract la un termen de 10 zile de la data emiterii facturii fiscale, dar nu mai târziu de 3 zile de la radierea autovehiculelor şi predarea lor către cumpărător. În speţă, executarea obligaţiilor nu a decurs astfel, ci dimpotrivă reclamanta a efectuat mai întâi plata, iar ulterior a avut loc predarea.
Nerespectarea obligaţiei de ridicare a autovehiculelor nu a fost reţinută, deoarece prin Adresa nr. 64 din 3 martie 2009, pârâta a comunicat reclamantei că a sistat livrarea şi eliberarea actelor, deoarece cumpărătorul nu a respectat clauza cu privire la preţ.
Efectuarea plăţii în avans de către reclamantă nu determină o modificare a clauzei cuprinsă în art. 4.2 din contract, iar reclamanta deşi a efectuat anticipat plata, pârâta a întârziat întocmirea şi predarea documentelor şi predarea autovehiculelor.
Critica referitoare la inadmisibilitatea capătului doi al cererii, a fost înlăturată având în vedere obligaţiile stabilite prin contract, respectiv executarea obiectului în trei tranşe, ceea ce nu echivalează cu un contract cu prestaţii succesive. Desfiinţarea contractului nu poate opera pentru ceea ce s-a executat, ci pentru partea de contract pentru care reclamanta a plătit preţul, iar pârâta nu a predat înscrisurile aferente.
Cu referire la criticile cu privire la obligarea pârâtei la contravaloarea celor trei autovehicule, Curtea a constatat că pârâta nu a prezentat fişele tehnice ale acestora potrivit art. 5.3 din contract. În ceea ce priveşte dobânda, arată că momentul curgerii acesteia este reprezentat de momentul efectuării plăţii.
Prin Decizia nr. 109/A din 17 decembrie 2010 Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva Deciziei nr. 109/A din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi a declarat recurs pârâta SC G.S.E.R. SA Bucureşti, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Pârâta a invocat în susţinerea recursului, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile recurentei au constat în următoarele:
1. Instanţa de apel este în eroare cu privire la calitatea procesuală a pârâtei.
2. Prin considerente, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că pârâta este de acord cu rezilierea contractului, lucru ce vine în contradicţie cu completarea motivelor de apel, prin care a susţinut inadmisibilitatea capătului doi al acţiunii, prin care s-a solicitat restituirea preţului achitat. Obiectul contractului este reprezentat de o obligaţie de a da, iar executarea în natură este întotdeauna posibilă. De asemenea, greşit s-a reţinut că este vorba de un contract cu executare uno ictu, în realitate fiind vorba de un contract cu executare succesivă.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la restituirea preţului, recurenta a arătat că din corespondenţa purtată între părţi, reclamanta a solicitat emiterea unei facturi proforme, iar în baza acesteia reclamanta a efectuat plata. Plata făcută anterior termenului, reprezintă o renunţare la beneficiul termenului.
Obligaţia de predare a fost executată conform contractului, iar potrivit art. 5.1 alin. (2) din contract, reclamanta era cea care trebuia să se prezinte la sediu pentru ridicarea acestora, pe cheltuiala sa.
Sistarea livrărilor a fost dispusă ca urmare a refuzului reclamantei de a ridica autovehiculele achitate şi refuzului de a achita restul de preţ.
În continuare, recurenta face trimitere la corespondenţa purtată între părţi, care atestă reaua-credinţă a reclamantei, aceasta nefăcând dovada că s-a prezentat la sediul pârâtei pentru a solicita predarea.
3. În ceea ce priveşte admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la contravaloarea celor trei autovehicule, recurenta invocă dispoziţiile art. 1295 C. civ., riscul pieirii bunului fiind în sarcina reclamantei, cu excepţia punerii în întârziere a debitorului, în speţă pârâta.
Cu referire la obligarea sa la plata dobânzii legale, arată că întrucât nu a fost precizat momentul curgerii acesteia, nu există posibilitatea de a fi calculată.
Recursul este nefondat.
Prealabil examinării criticilor formulate de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte, reaminteşte că potrivit actualei reglementări, motivele de recurs pot viza doar legalitatea hotărârii atacate, întrucât această cale de atac nu are caracter devolutiv. O examinare a temeiniciei hotărârii, în această fază a judecăţii nu s-ar justifica.
Din acest punct de vedere, trimiterile recurentei la corespondenţa comercială purtată de părţi, în susţinerea greşitei interpretări a acestora de către instanţa de apel, este o chestiune lăsată la libera apreciere a instanţei devolutive, situaţia de fapt astfel stabilită, rămânând câştigată cauzei.
Pornind de la aceste precizări, Înalta Curte va examina motivele de nelegalitate care se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prealabil, se constată că prima critică privind eroarea în care s-a aflat instanţa de apel cu privire la calitatea procesuală este nefondată, fiind evident că ne aflăm în situaţia unei greşeli materiale în ceea ce priveşte denumirea părţilor şi nu calitatea procesuală a acestora.
Prin criticile referitoare la admiterea capătului de cerere privind rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 212/2008 şi obligarea la restituirea sumei plătită în avans, recurenta aduce în discuţie faptul că nu a fost de acord cu rezilierea contractului, în oricare situaţie neputând fi obligată decât la executarea în natură a contractului.
Din acest punct de vedere, se constată că prin acţiunea de faţă s-a solicitat desfiinţarea unui contract de vânzare-cumpărare, prin care părţile au convenit livrarea unui număr de 82 de autoturisme, în trei tranşe şi plata acestora în trei tranşe. Condiţiile desfiinţării acestuia este reprezentat de producerea unor evenimente posterioare încheierii lui, respectiv predarea autovehiculelor şi a documentelor aferente.
Sancţiunea aplicabilă debitorului, impune stabilirea culpei în executarea obligaţiei.
Astfel, în mod corect au fost interpretate obligaţiile asumate de părţi, prin prisma art. 4.2 din contract, care stabileşte modalitatea de plată. Din acest punct de vedere, în mod corect s-a reţinut că data de la care reclamanta era obligată la plata preţului este legată de momentul predării actelor autovehiculelor, iar plata în avans efectuată de către reclamantă nu constituie o modificare implicită a clauzei sus menţionată. Culpa pârâtei este determinată de sistarea eliberării actelor şi sistarea livrării autovehiculelor solicitate. În ceea ce priveşte argumentele prezentate în sprijinul renunţării la beneficiul termenului prevăzut în favoarea debitorului, respectiv reclamanta, acestea sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care culpa desfiinţării contractului aparţine pârâtei, şi nu reclamantei.
Critica recurentei cu referire la art. 5.1 din contract, care prevede că obligaţia de a ridica autovehiculele aparţine reclamantei, situaţie care nu a fost demonstrată în cauză, va fi înlăturată, întrucât această clauză prevede în sarcina cui cad cheltuielile de transport de la vânzător la cumpărător. Pe de altă parte, fiind în situaţia unui contract sinalagmatic, una dintre obligaţii este cauza celeilalte, iar obligaţia de livrare a pârâtei include şi obligaţia de predare a autoturismelor.
Potrivit art. 1025 C. civ., titularul dreptului de a pretinde rezoluţiunea contractului, are latitudinea de a cere fie executarea obligaţiei debitorului, fie desfiinţarea contractului.
În cauza de faţă, deşi pârâta susţine că obiectul obligaţiei de a da, face ca executarea în natură să fie întotdeauna posibilă, obligarea pârâtei la restituirea avansului este consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, şi nu este consecinţa executării obligaţiilor asumate prin contract. O dată cu încetarea cauzei obligaţiei, se impune ca partea culpabilă de neexecutare, să restituie avansul preţului vânzării, pentru a nu ne afla în situaţia unei îmbogăţiri fără justă cauză.
Cu referire la atitudinea procesuală a pârâtei, care atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel a fost de acord cu capătul de cerere privind desfiinţarea contractului, însă fără restituirea preţului achitat, capăt de cerere pe care l-a apreciat inadmisibil, având în vedere poziţia procesuală actuală prin care este de acord cu executarea în natură a obligaţiei, având în vedere împrejurările cauzei care au demonstrat că neexecutarea la termen a obligaţiei se datorează culpei pârâtei, aceasta nu este în măsură să opteze pentru una dintre cele două variante. Astfel cum s-a mai arătat, obligarea la restituirea preţului este consecinţa directă a desfiinţării contractului.
Criticile recurentei cu privire la admiterea capătului de cerere privind contravaloarea celor trei autovehicule, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, vizează dispoziţiile art. 1295 C. civ., care transferă riscul pieirii bunului de la momentul încheierii contractului. Acestea nu pot fi reţinute, în condiţiile în care prin art. 5.3 din contract pârâta s-a obligat ca la momentul livrării, autovehiculele să fie însoţite de fişe tehnice de evaluare care să ateste că acestea corespund stării tehnice de la momentul organizării licitaţiei. În condiţiile în care reclamanta a refuzat preluarea celor trei autovehicule deoarece se aflau într-o stare improprie utilizării, culpa pârâtei este prezumată cât timp nu se dovedeşte o cauză străină exoneratoare de răspundere. Obligaţia accesorie predării stipulată la art. 1074 alin. (1) C. civ., este stipulată în favoarea cumpărătorului, şi nu invers, astfel cum interpretează pârâta.
Ultima critică a recurentei priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 43 C. com. Din acest punct de vedere, se constată că legiuitorul în materie comercială a condiţionat plata dobânzilor legale doar de existenţa unor raporturi comerciale, datoriile comerciale producând dobândă de drept, din ziua în care au ajuns la scadenţă şi nu au fost achitate de către debitor, în speţă pârâta. Momentul ajungerii la scadenţă este reprezentat de momentul în care s-a efectuat plata acestei sume. Posibilitatea stabilirii cuantumului acestor dobânzi, revine organului de executare, în aplicarea dispoziţiilor art. 3712 C. proc. civ., fără a reprezenta un motiv de inadmisibilitate al acestui capăt de cerere.
În raport de aceste considerente, constatând că nu se evidenţiază motive de nelegalitate care să determine reformarea deciziei pronunţată de către instanţa de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC G.S.E.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 109/A din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2413/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2410/2011. Comercial → |
|---|
