ICCJ. Decizia nr. 2438/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2438/2011
Dosar nr. 18990/3/2009
Şedinţa publică de la 21 iunie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 4908 din 15 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea principală, formulată de reclamanta SC S.I. SA, în contradictoriu cu pârâta SC I. SRL, a respins cererea reconvenţională (prin care se solicitase încetarea de drept a contractului), ca neîntemeiată, a constatat intervenită la data de 27 februarie 2009 rezilierea contractului de asociere autentificat sub nr. X/2007 de B.N.P. N. şi a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 3.675 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că părţile au convenit, prin contractul de asociere în participaţiune, autentificat sub nr. X din 16 iulie 2007 de B.N.P. N., să realizeze o construcţie cu destinaţia de locuinţă şi să transmită dreptul de proprietate asupra apartamentelor, împreună cu cotele indivize din părţile comune şi din terenul aferent, către fiecare asociat, potrivit aportului propriu.
A mai constatat că reclamanta-pârâtă s-a obligat să-i semneze pârâtei-reclamante împuternicirile pentru obţinerea autorizaţiei de construire sau a avizelor prevăzute de lege, iar pârâta-reclamantă s-a obligat să înceapă execuţia în maximum 60 de zile calendaristice de la data emiterii autorizaţiei de construire. De asemenea, instanţa de fond a reţinut că reclamantei-pârâte îi revenea obligaţia de a recunoaşte în favoarea pârâtei-reclamante un drept de superficie temporar asupra terenului, pe durata termenului în care construcţia trebuia edificată şi a termenului de garanţie, dreptul de superficie urmând a fi constituit în condiţiile art. 2.7 din contract.
Tribunalul a apreciat că neobţinerea autorizaţiei de construire de către reclamanta-pârâtă a fost justificată de aceasta prin faptul că nici pârâta-reclamantă nu a făcut dovada înregistrării documentaţiei pentru obţinerea autorizaţiei. În acest context, a notat că pârâta a susţinut că reclamanta cunoştea că documentaţia a fost depusă şi că autorizaţia a fost obţinută pe numele proprietarului, dar a constatat că aceasta nu reprezintă voinţa părţilor stabilită în contract.
De asemenea, a apreciat că nu s-a probat nici că obiectul asocierii a devenit imposibil de realizat, nici că situaţia litigioasă a terenului ar fi determinat blocarea proiectului.
Împotriva acestei sentinţe, SC I. SRL a declarat apel, solicitând desfiinţarea sa în tot şi, în rejudecare, admiterea cererii reconvenţionale şi constatarea încetării de drept a contractului încheiat între părţi.
În motivare, apelanta a prezentat, pe scurt, conţinutul raportului contractual şi a arătat că intimata a luat cunoştinţă de depunerea documentaţiei pentru obţinerea autorizaţiei de construire şi despre obţinerea acesteia la data de 29 iulie 2008 şi, cu toate acestea, nu şi-a respectat obligaţia de a-i recunoaşte dreptul de superficie asupra terenului, la care face referire art. 2.7 din contract şi de a-l înscrie în cartea funciară, potrivit art. 7.2 lit. f). Astfel, apelanta a susţinut că aceste prevederi contractuale au fost stipulate ca o garanţie pentru sine, dar şi pentru instituţiile de creditare, care urmau să finanţeze proiectul, parţial.
Datorită neîndeplinirii acestei condiţii, apelanta a afirmat că nu a putut demara proiectul (valoarea acestuia fiind de 2.410.000 euro) deoarece nu a mai putut obţine finanţarea necesară.
Totodată, apelanta a mai arătat că, ulterior obţinerii autorizaţiei de construire, intimata a intrat într-un litigiu cu privire la terenul aportat, ceea ce a fost de natură să blocheze derularea proiectului o perioadă de timp care a fost caracterizată şi prin declanşarea crizei financiar-economice.
De aceea, invocând art. 9.1. lit. d) din contract, potrivit căruia acesta încetează în cazul imposibilităţii realizării obiectului şi scopului său, apelanta a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat.
Prin Decizia nr. 499 din 9 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei şi a fost obligată aceasta la plata cheltuielilor de judecată în apel în sumă de 15.998,23 RON către partea adversă.
S-a reţinut că la data de 16 iulie 2007, la sediul B.N.P. N. a fost autentificat sub nr. X contractul de asociere în participaţiune încheiat între apelantă, în calitate de asociat prim şi intimată, în calitate de asociat secund, în vederea edificării unei construcţii cu destinaţia de locuinţă, pe terenul situat în Bucureşti, sector 2.
Asociatul secund a aportat dreptul de proprietate asupra terenului, iar asociatul prim s-a obligat să suporte costurile de proiectare şi de executare a construcţiei şi, în concret, să execute lucrările de construire.
Intimata s-a obligat să-i semneze apelantei împuternicirile pentru obţinerea autorizaţiei de construire sau a avizelor prevăzute de lege (art. 7.2. lit. g) din contract), iar apelanta s-a obligat să înceapă execuţia în maximum 60 de zile calendaristice de la data emiterii autorizaţiei de construire şi să o finalizeze în termen de 18 luni de la data obţinerii autorizaţiei.
Intimata s-a obligat să recunoască în favoarea apelantei un drept de superficie temporar asupra terenului pe care urma să fie edificată construcţia, pe durata termenului în care construcţia trebuia edificată şi a perioadei de garanţie, acesta urmând a fi constituit în condiţiile art. 2.7. din contract, printr-un înscris autentic, semnat în termen de maximum 3 zile de la data la care apelanta îi notifica dovada depunerii documentaţiei necesare obţinerii autorizaţiei de construire la autoritatea competentă.
Apelanta a susţinut că intimata nu şi-a respectat obligaţia de a-i recunoaşte dreptul de superficie asupra terenului, la care face referire art. 2.7 din contract şi de a-l înscrie în cartea funciară.
S-a constatat că apelanta nu a făcut dovada notificării potrivit procedurii agreate în art. 2.7 din contract, deşi a afirmat că intimata a avut cunoştinţă de depunerea documentaţiei pentru obţinerea autorizaţiei de construire şi despre obţinerea acesteia la data de 29 iulie 2008.
S-a apreciat că obligaţia apelantei de edificare a construcţiei este una de rezultat, iar părţile au stabilit ferm şi termenul de finalizare a construcţiei, acesta fiind de 18 luni de la data obţinerii autorizaţiei, chiar dacă ar fi reală susţinerea apelantei, potrivit prevederilor contractuale ale art. 2.7. şi art. 7.2. lit. f) din contract ar fi fost stipulate cu titlu de garanţie.
Cum în preambulul contractului apelanta a declarat că dispune de resursele financiare necesare edificării construcţiei, în condiţiile art. 4.1. lit. a) şi art. 4.2. din contract, instanţa de apel a constatat că aceasta nu poate fi exonerată de răspundere, motivat de propria sa afirmaţie, potrivit căreia neîndeplinirea de către intimată a obligaţiei de recunoaştere a dreptului de superficie şi lipsa înscrierii în cartea funciară a interdicţiei de înstrăinare, de grevarea cu sarcini sau servituţi la care se referă art. 7.2. lit. f) din contract ar fi împiedicat-o să obţină finanţarea necesară de la instituţiile de credit.
Pe de altă parte, litigiul la care se referă apelanta nu a fost de natură să blocheze derularea proiectului; în acest context, instanţa de apel a luat act că litigiul s-a purtat nu asupra terenului, aşa cum a susţinut apelanta, ci asupra autorizaţiei de construire (s-a solicitat anularea ei) şi a fost soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 120 din 14 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, prin respingerea cererii.
Prin urmare, conchide instanţa de apel, apelanta nu şi-a îndeplinit în mod culpabil propriile obligaţii contractuale reţinând că nu este incident cazul de încetare a contractului, prevăzut de art. 9.1. lit. d) din contract (imposibilitatea realizării obiectului şi scopului său).
Împotriva deciziei pronunţate în apel pârâta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi, pe fond, respingerea cererii reclamantei, ca neîntemeiată, şi admiterea cererii reconvenţionale şi constatarea încetării de drept a contractului de asociere în participaţiune.
În detalierea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă reia, în fapt, susţinerile din faţa instanţei de apel, raportându-se la prevederile art. 2 pct. 7 din contract. Astfel, recurenta susţine că, deşi intimata-reclamantă a recunoscut şi prin cererea de chemare în judecată că a luat la cunoştinţă de depunerea documentaţiei pentru obţinerea autorizaţiei de construire la autoritatea competentă şi de obţinerea ei la data de 29 iulie 2008, totuşi, aceasta nu şi-a respectat obligaţia de a semna înscrisul autentic prin care să se recunoască dreptul de superficie asupra terenului şi nici pe cea de înregistrare a dreptului la Cartea Funciară, aşa cum s-a prevăzut în art. 7.2 lit. f) din contract.
Astfel, recurenta a susţinut că aceste prevederi contractuale au fost stipulate ca o garanţie pentru sine, dar şi pentru instituţiile de creditare, care urmau să finanţeze proiectul, parţial.
Din cauza neîndeplinirii acestei condiţii, recurenta a afirmat că nu a putut demara proiectul (valoarea acestuia fiind de 2.410.000 euro) deoarece nu a mai putut obţine finanţarea necesară, întrucât o parte dintre acestea se făceau prin credit bancar.
Totodată, recurenta a mai arătat că, ulterior obţinerii autorizaţiei de construire, intimata a intrat într-un litigiu cu privire la terenul aportat, ceea ce a fost de natură să blocheze derularea proiectului o perioadă de timp care a fost caracterizată şi prin declanşarea crizei financiar-economice, fiind, astfel, blocate şi resursele recurentei.
Recurenta susţine ca aprecierea instanţei de apel, potrivit căreia litigiul menţionat nu a fost de natură să blocheze derularea proiectului, întrucât s-ar fi purtat nu asupra terenului, ci asupra autorizaţiei de construire, este nefondată, întrucât s-a solicitat anularea autorizaţiei de construire eliberată în numele SC S.I. SA, iar în cazul în care aceasta ar fi fost anulată, proiectul nu se mai putea derula. Litigiul respectiv a fost promovat de proprietarul unui imobil vecin cu terenul în cauză la mai puţin de 1 luna de la emiterea autorizaţiei de construire, astfel încât lucrările de edificare a imobilului nu mai puteau fi demarate, câtă vreme se solicitase în instanţă anularea autorizaţiei de construire şi suspendarea lucrărilor. Se arată, totodată, că litigiul a fost soluţionat pe cale de excepţie, pentru lipsa procedurii prealabile şi a durat aproximativ 6 luni, timp în care proiectul a fost blocat, existând riscul ca lucrările sa fie suspendate.
Recurenta învederează instanţei că a efectuat cheltuieli în valoare de 71.400 euro, inclusiv TVA, ceea ce contrazice susţinerea intimatei potrivit căreia nu ar fi avut niciodată intenţia de a realiza proiectul.
În concluzie, recurenta consideră că intimata are o culpă importantă în nerealizarea proiectului, întrucât prin art. 5.5 din contract s-a obligat să garanteze că nu va exista pericolul iniţierii unor acţiuni, procese care să afecteze dreptul de proprietate şi/sau folosinţă asupra terenului în orice mod. Or, tocmai existenţa litigiului a afectat dreptul de folosinţă a terenului şi a condus la imposibilitatea realizării obiectului şi scopului contractului de asociere, situaţie ce a fost avută în vedere la art. 9.1 lit. d) din contract.
Recurenta mai solicită, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., micşorarea onorariului de avocat acordat de instanţa de apel faţă de activităţile depuse în această cauză.
Recursul nu este fondat.
Recurenta invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că este neîntemeiată cererea de reziliere a contractului, formulată de reclamantă, impunându-se admiterea cererii sale reconvenţionale şi constatarea încetării de drept a contractului de asociere în participaţiune. În opinia recurentei, intimata are o culpă importantă în nerealizarea proiectului, întrucât prin art. 5.5 din contract s-a obligat să garanteze că nu va exista pericolul iniţierii unor acţiuni, procese care să afecteze dreptul de proprietate şi/sau folosinţă asupra terenului în orice mod.
Or, tocmai existenţa litigiului a afectat dreptul de folosinţă a terenului şi a condus la imposibilitatea realizării obiectului şi scopului contractului de asociere, situaţie ce a fost avută în vedere la art. 9.1 lit. d) din contract.
Înalta Curte reţine, sub acest aspect, că părţile au prevăzut în art. 9.1 lit. a) - d) cazurile în care contractul încetează fără culpa vreuneia dintre părţi, la lit. d) fiind prevăzută situaţia imposibilităţii realizării obiectului şi scopului contractului. Or, recurenta susţine, dimpotrivă, că intimata are o culpă importantă în nerealizarea proiectului, pe de o parte pentru că aceasta nu şi-a respectat obligaţia de a semna înscrisul autentic prin care să se recunoască dreptul de superficie asupra terenului şi nici pe cea de înregistrare a dreptului la Cartea Funciară, aşa cum s-a prevăzut în art. 7.2 lit. f) din contract, iar, pe de altă parte, ulterior obţinerii autorizaţiei de construire, intimata a intrat într-un litigiu cu privire la terenul aportat, ceea ce a fost de natură să blocheze derularea proiectului o perioadă importantă de timp. Astfel, susţine recurenta, nu s-a mai putut obţine finanţarea necesară demarării proiectului, proiect care a fost oricum blocat, prin litigiul invocat, deoarece a existat riscul ca lucrările să fie suspendate. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile aduse de recurentă hotărârii atacate, instanţa de apel apreciind în mod corect că în speţă nu este incident cazul de încetare a contractului invocat, cu atât mai mult cu cât, din analiza întregului material probator s-a reţinut neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale asumate de însăşi recurenta, care a condus la admiterea cererii principale şi la rezilierea contractului de asociere.
Potrivit art. 9.6 din contract, oricare dintre părţi este în drept să rezilieze contractul în cazul nerespectării culpabile de către cealaltă parte a obligaţiilor asumate prin contract, rezilierea urmând să opereze de drept, fără intervenţia instanţei de judecată, fără punerea în întârziere şi fără îndeplinirea vreunei formalităţi prealabile, în termen de 30 de zile calendaristice de la data notificării părţii care nu şi-a executat obligaţiile corespunzător, dacă nerespectarea obligaţiei nu a fost remediată în termenul de 30 de zile calendaristice.
Înalta Curte observă că, spre deosebire de clauza contractuală invocată de recurentă în cererea reconvenţională, art. 9.6 reprezintă un pact comisoriu expres, rolul instanţei de judecată sub aspectul aplicării sancţiunii rezoluţiunii sau rezilierii fiind înlăturat în totalitate. În cazul în care una din părţi sesizează, totuşi, instanţa de judecată, aceasta nu poate decât să verifice dacă au fost îndeplinite condiţiile prevăzute în pactul comisoriu expres.
În speţa de faţă, intimata s-a obligat să recunoască în favoarea apelantei un drept de superficie temporar asupra terenului pe care urma să fie edificată construcţia, pe durata termenului în care construcţia trebuia edificată şi a perioadei de garanţie, acesta urmând a fi constituit în condiţiile art. 2.7. din contract, printr-un înscris autentic, semnat în termen de maximum 3 zile de la data la care apelanta îi notifica dovada depunerii documentaţiei necesare obţinerii autorizaţiei de construire la autoritatea competentă.
S-a constatat că recurenta nu a făcut dovada notificării potrivit procedurii agreate în art. 2.7 din contract, aspect necontestat, de altfel, de recurentă, aceasta afirmând doar că intimata ar fi avut cunoştinţă despre depunerea documentaţiei pentru obţinerea autorizaţiei de construire şi despre obţinerea acesteia la data de 29 iulie 2008.
De asemenea, recurenta s-a obligat să înceapă execuţia în maximum 60 de zile calendaristice de la data emiterii autorizaţiei de construire şi să o finalizeze în termen de 18 luni de la data obţinerii autorizaţiei (art. 7.1 lit. e) din contract), însă acest lucru nu s-a întâmplat, aspect, de asemenea, necontestat de recurentă, care doar a susţinut că nu şi-a putut îndeplini obligaţiile sale din cauza neîndeplinirii obligaţiilor corelative de către intimată.
Înalta Curte constată, însă, că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au interpretat şi aplicat corect clauzele contractuale.
Astfel, în ceea ce priveşte dreptul de superficie, acesta nu a fost recunoscut şi înscris în Cartea Funciară din culpa recurentei, care nu a notificat intimata despre depunerea documentaţiei pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie, pentru a se putea derula procedura de constituire a dreptului de servitute prin convenţie, respectiv printr-un înscris autentic, semnat în termen de maximum 3 zile de la data la care apelanta îi notifica dovada depunerii documentaţiei necesare obţinerii autorizaţiei de construire la autoritatea competentă. De asemenea, în preambulul contractului, apelanta a declarat că dispune de resursele financiare necesare edificării construcţiei, în condiţiile art. 4.1. lit. a) şi art. 4.2. din contract, astfel încât nu se poate prevala de neîndeplinirea de către intimată a obligaţiei de recunoaştere a dreptului de superficie şi lipsa înscrierii în cartea funciară a interdicţiei de înstrăinare, de grevarea cu sarcini sau servituţi la care se referă art. 7.2. lit. f) din contract, care ar fi împiedicat-o să obţină finanţarea necesară de la instituţiile de credit, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost consecinţa neîndeplinirii propriilor obligaţii asumate prin contract.
Instanţele de fond au reţinut, în mod judicios, că nici litigiul la care se referă recurenta nu a fost de natură să blocheze derularea proiectului. Chiar şi în ipoteza în care litigiul viza însăşi autorizaţia de construire, în considerarea prevederilor contractuale, recurenta trebuia să procedeze la îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau, printre care şi edificarea construcţiei, neputând fi primite susţinerile sale privind blocarea proiectului, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti de suspendare a lucrărilor sau a altor motive obiective. Într-adevăr, în art. 5.5 din contract intimata a garantat că nu se află în derulare şi nu există pericolul iniţierii unor litigii în legătură cu sau care ar putea afecta dreptul de proprietate şi/sau folosinţă asupra terenului în orice mod. Litigiul invocat de recurentă viza, însă, anularea autorizaţiei de construire eliberată în numele SC S.I. SA, şi a fost promovat de proprietarul unui imobil vecin cu terenul în cauză la mai puţin de 1 lună de la emiterea autorizaţiei de construire. Astfel, nu poate fi primită susţinerea recurentei privind neîndeplinirea obligaţiei asumate de către intimată, pe de o parte pentru că nu era vizat dreptul de proprietate şi/sau folosinţă asupra terenului, fiind contestată însăşi autorizaţia de construire obţinută de recurentă, iar, pe de alta parte, pentru că litigiul a fost pornit de un vecin ca urmare a unei situaţii noi intervenite ulterior încheierii contractului.
Faţă de cele expuse, recursul apare ca nefondat, astfel încât, Înalta Curte îl va respinge ca atare, în temeiul disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ., motivele invocate de recurentă nefiind de natură a conduce la concluzia nelegalităţii deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC I. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 499 din 9 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 25/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2308/2011. Comercial → |
|---|
