ICCJ. Decizia nr. 2492/2011. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2492/2011
Dosar nr. 3785/3/2009
Şedinţa publică de la 23 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 6902 din 9 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a Comercială a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC T.G. SRL în contradictoriu cu pârâta SC O. SA V.I.G., a obligat pârâtă să plătească reclamantei suma de 81548,17 lei cu titlu de despăgubire şi suma de 10.483,16 lei cheltuieli de judecată, respingând celelalte pretenţii ale reclamantei ca neîntemeiate.
În motivare, Tribunalul a reţinut că autoturismul asigurat Casco de către pârâtă a suferit o daună parţială astfel cum aceasta a fost definită de părţi la articolul 1.17 din contractul de asigurare facultativă şi nu daună totală, aşa cum susţine reclamanta, deoarece atât specialiştii SC A.B. SRL cât şi expertul desemnat în cauză, au reţinut că avariile suferite de autoturism puteau fi remediate prin înlocuirea tuturor pieselor solicitate de reparator, inclusiv a reperului caroserie.
Instanţa de fond a reţinut că cererea reclamantei de angajare a răspunderii civile contractuale a pârâtei, în temeiul art. 969 C. civ., este întemeiată, întrucât, deşi asigurătorul avea obligaţia de a stabili şi a plăti despăgubirile solicitate de asigurat în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea ultimului document solicitat, potrivit art. 17.3 din condiţii, O. a întârziat nejustificat această plată.
Cu privire însă la capetele 2 şi 3 din cerere, s-a apreciat că acestea sunt nefondate, deoarece, atât timp cât reclamanta a înţeles să investească instanţa cu o cerere în angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, se valorifică aceste prevederi contractuale, iar pârâta nu poate datora contravaloarea lipsei de folosinţă în baza răspunderii contractuale.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia a V a comercială, prin decizia nr. 636 de la 16 decembrie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat de SC T.G. SRL, reţinând, în esenţă, că articolul 8 din contractul părţilor nu reprezintă o clauză abuzivă, iar, în clauzele cu privire la răspunderea contractuală, părţile pot conveni exonerarea, limitarea sau agravarea răspunderii, chiar şi în situaţia când s-ar datora forţei majore sau cazului fortuit, fără ca această clauză să fie anulabilă pentru motivele invocate de apelantă.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC T.G. SRL a solicitat admiterea recursului declarat, modificarea în tot a deciziei recurate, iar, pe fondul cauzei, modificarea în parte a sentinţei comerciale nr. 6902/09/06.2010 în sensul admiterii capetelor II şi III din cerere astfel cum au fost formulate, respectiv obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 29.848 Euro echivalent în lei cu titlu de lipsă de folosinţă şi a sumei de 20.907 Euro echivalent în lei cu titlu de daune-interese.
În argumentarea motivelor de recurs, reclamanta SC T.G. SRL învederează că invocarea nulităţii clauzei abuzive este consecinţa motivării sentinţei şi o argumentare a motivului pentru care instanţa de fond trebuia să înlăture aplicabilitatea unei prevederi contractuale, considerându-se în mod eronat că lipsa de folosinţă nu a fost dovedită, iar cu privire la cheltuielile suplimentare, arată că acestea au fost determinate de achiziţionarea unui nou autoturism de către o societatea membră a grupului din care făcea parte şi recurenta din cauza imposibilităţii de a repara maşina avariată.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele :
Primul motiv de recurs referitor la nulitatea clauzei abuzive, înalta Curte reţine că reclamanta, prin cererea introductivă, a învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii, solicitând obligarea pârâtei SC O. SA la plata sumei de 100.000 Euro echivalent în lei, reprezentând contravaloare despăgubire pentru daună totală, contravaloare lipsă de folosinţă şi daune interese pentru prejudiciul efectiv suferit şi câştigul nerealizat.
Potrivit art. 129 C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, iar principiul disponibilităţii în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii. În acest context, constatarea ca abuzivă a unei clauze contractuale din iniţiativa instanţei nu poate fi explicată în baza rolului activ al judecătorului, deoarece acesta se referă la folosirea unor mijloace legale pentru aflarea adevărului, în limitele legii şi în cadrul procesual stabilit prin voinţa reclamantului, neputând pune în discuţie caracterul abuziv al unei clauze şi, implicit, schimbarea obiectului acţiunii fără ca una dintre părţi să sesizeze instanţa cu acest aspect.
Reclamanta a înţeles să invoce caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 8 din contractul de asigurare prin motivele de apel, încălcând, astfel dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. potrivit cărora „ în apel nu se poate schimba (.) obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. ". În accepţiunea acestui articol, cererea este nouă când diferă prin obiect sau cauză, astfel încât solicitarea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei conţinute de art. 8 din contract faţă de obiectul acţiunii introductive – pretenţii - nu constituie un mijloc de apărare, ci o cerere nouă, o acţiune bazată pe altă cauză care nu poate fi făcută pentru prima dată în apel.
Întrucât în faţa primei instanţe s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 Euro, iar în apel nu se poate schimba obiectul cererii şi nu se pot face alte cereri noi, înalta Curte va respinge ca nefondat motivul de recurs privind constatarea caracterului abuziv al art. 8 din contract.
Al doilea motiv de recurs privind obligarea pârâtei la plata daunelor-interese este, de asemenea, nefondat, deoarece o culpă delictuală constituie o cauză juridică deosebită faţă de o culpă contractuală. Totodată, faţă de dispoziţiile art. 1169 C. civ., reclamanta nu a probat existenţa unui prejudiciu patrimonial în care s-a concretizat nerespectarea obligaţiei contractuale, nefiind, astfel, îndeplinite, condiţiile care duc la naşterea răspunderii civile delictuale.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., înalt Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de SC T.G. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 636 de la 16 decembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a Comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC T.G. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 636 de la 16 decembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a Comercială ca nefondat.
Irevocabil.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2488/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2495/2011. Comercial → |
|---|
