ICCJ. Decizia nr. 2689/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 2689/2011
Dosar nr.3034/1/2011
Şedinţa publică de la 15 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială, de contencios administrativ, a respins cererea formulată de reclamanta S.I.F. Oltenia SA, aşa cum rezultă din încheierea din şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2008.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că potrivit art. 136 din Legea nr. 31/1990 unul sau mai mulţi acţionari reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 10% din capitalul social vor putea cere instanţei să desemneze unul sau mai mulţi experţi, însărcinaţi să analizeze anumite operaţiuni din gestiunea societăţii şi să întocmească un raport, care să le fie înmânat şi, totodată, predat oficial consiliului de administraţie, respectiv directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi cenzorilor sau auditorilor interni ai societăţii, după caz, spre a fi analizat şi a se propune măsuri corespunzătoare, onorariile experţilor urmând a fi suportate de societate, cu excepţia cazurilor în care sesizarea a fost făcută cu rea-credinţă. Textul invocat se completează cu dispoziţiile art. 136/1 din Legea nr. 31/1990 care reglementează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o asemenea cerere, respectiv acţionarii să-şi exercite drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale societăţi şi ale celorlalţi acţionari. În acest context tribunalul a apreciat că aceste dispoziţii legale constituie un mod de eficientizare a societăţii şi un mijloc de armonizare a intereselor particulare ale acţionarilor cu cele ale societăţii şi tocmai de aceea acţionarii care solicită efectuarea unei astfel de expertize trebuie să indice în mod concret, prin individualizare operaţiunile care doresc să fie verificate, neputând cere o expertiză care să se refere la ansamblul gestiuni şi nici să discute totalitatea actelor de gestiune efectuate de societate într-o anumită perioadă, lucru care ar putea produce blocarea funcţionării societăţii. A mai reţinut instanţa de fond că în conformitate cu art. 117/2 din Legea nr. 31/1990, situaţiile financiare, raportul anual al consiliului de administraţie, respectiv raportul directorului şi cel al consiliului de supraveghere sunt puse la dispoziţia acţionarilor la sediul societăţii, aceştia având posibilitatea de a adresa consiliului de administraţie orice întrebări în scris referitoare la activitatea societăţii, iar în baza art. 184 din acelaşi act normativ, aceştia au la dispoziţie şi raportul cenzorilor, respectiv al auditorilor financiari şi nu mai puţin, orice acţionar are dreptul potrivit art. 164/1 din Legea nr. 31/1990 să reclame cenzorilor sau auditorilor financiari, orice fapte despre care crede că trebuie cenzurate, urmând ca aceştia să le aibă în vedere la întocmirea raportului pentru adunarea generală sau consiliul de supraveghere.
Raportând textele de lege de mai sus la obiectul litigiului Tribunalul a apreciat că cererea reclamantei nu este admisibilă în condiţiile în care aceasta nu ţine seamă de respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari, aşa cum prevede legea, reclamanta nesolicitând efectuarea unei simple expertize de gestiune ci, prin aceasta, a solicitat o verificare a întregii activităţi, reclamând în acelaşi timp eventuale fapte cenzurabile, toate acestea având proceduri bine reglementate de lege care dau posibilitatea obţinerii unor astfel de informaţii.
Împotriva acestei încheieri reclamanta a formulat recurs care a fost admis de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 505 din 26 martie 2009, potrivit căreia a fost casată încheierea atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Examinând sentinţa recurată instanţa de recurs a constatat că reclamanta deţine 10% din capital iar operaţiunile pe care le-a solicitat a fi verificate de expert sunt precis determinate în cererea de chemare în judecată şi privesc doar relaţii contractuale cu persoanele care deţin pachetul majoritar sau persoane afiliate, fiind îndeplinite prevederile art. 131 din Legea nr. 31/1990.
Rejudecând cauza, Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea prin sentinţa nr. 66 din 19 ianuarie 2010.
În considerentele sentinţei instanţa a făcut trimitere la art. 136 pct. 1 din Legea nr. 31/1990, apreciind că reclamanta întruneşte condiţiile care vizează capitalul social dar, pe de altă parte textul vizează analizarea de către expert a anumitor operaţiuni din gestiunea societăţii, condiţie care nu mai este îndeplinită în speţă deoarece reclamanta trebuia să indice anumite operaţiuni ce trebuiau analizate şi nu expertul să fie cel care să identifice toate operaţiunile, de o anumită natură, pentru întreaga perioadă 2003 â€" 2008.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de S.I.F. Oltenia SA, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond, aşa cum rezultă din Decizia nr. 42 din 20 aprilie 2010.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că deciziile de casare sunt obligatorii, instanţa de fond urmând a se conforma măsurilor dispuse de către instanţă, în cazul în speţă, efectuarea raportului de expertiză cu obiectivele menţionate în cererea de chemare în judecată şi a reţinut că nu există o culpă a reclamantei în stabilirea obiectivelor, atâta vreme cât instanţa de recurs a dispus întocmirea raportului de expertiză cu obiectivele menţionate în cererea de chemare în judecată.
În rejudecare, Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis cererea formulată de reclamantă, a desemnat pe expertul contabil C.M., în vederea întocmirii unui raport care să identifice operaţiunile din gestiunea societăţii din 15 aprilie 2003, a încuviinţat expert consilier pentru pârâtă în persoana expertului G.M., a stabilit onorariul cuvenit expertului în cuantum de 25.000 lei, a obligat-o pe pârâtă să plătească onorariul în cuantum de 25.000 lei urmând a se efectua adresă expertului desemnat în acest sens cu precizarea să înmâneze raportul de expertiză persoanelor prevăzute de art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată, aşa cum rezultă din sentinţa nr. 1242 din 4 noiembrie 2010.
Apelul declarat de pârâta SC C. Dâmboviţa SA a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 25 din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal. De reţinut este faptul că în apel la data de 26 ianuarie 2011 reclamanta S.I.F. Oltenia SA a formulat cerere de aderare la apel.
În considerentele deciziei instanţei de apel s-a apreciat că în conformitate cu art. 136 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, onorariul experţilor va fi suportat de societate cu excepţia cazului în care sesizarea a fost făcută cu rea-credinţă şi faţă de aceste dispoziţii a apreciat că instanţa de fond a reţinut corect atât situaţia de fapt cât şi incidentele în cauză şi a făcut o corectă interpretare şi aplicare a acestora, astfel că în temeiul art. 296 C. proc. civ. a respins apelul ca nefondat.
Nefondată a fost constatată şi cererea de aderare la apel formulată de S.I.F. Oltenia SA, în temeiul art. 296 C. proc. civ., aceasta fiind respinsă.
Împotriva hotărârii instanţei de apel, pârâta SC C. Dâmboviţa SA a declarat recurs cu precizarea că priveşte exclusiv cuantumul şi repartizarea onorariului desemnat să răspundă cererii de investigaţii, solicitând admiterea acestuia şi modificarea în parte a hotărârilor atacate, cu obligarea reclamantului să plătească spezele expertizei dispusă în cauză. Recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. susţinând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 136 din Legea nr. 31/1990.
În acest context a solicitat ca instanţa de recurs să constate că obligarea societăţii la plata onorariului de expertiză este abuzivă nefiind justificată plata onorariului exorbitant şi drept urmare a solicitat modificarea în parte a hotărârilor atacate în sensul obligării intimatului reclamant la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de efectuarea expertizei ordonată în cauză.
La data de 14 septembrie 2011 recurenta pârâtă a formulat motive de recurs de ordine publică fondate pe încălcarea competenţei absolute a instanţei de judecată, în sensul că cererea s-a admis întrucât curtea de apel în primul recurs a obligat instanţele de trimitere să dispună efectuarea expertizei, astfel că Tribunalul Dâmboviţa nu a făcut decât acest oficiu obligatoriu, în realitate Curtea de Apel Ploieşti era instanţă de apel şi nu de recurs, pentru a putea dispune măsuri obligatorii şi pentru a putea casa sentinţa atacată în primul ciclu procesual şi în consecinţă a solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii ca fiind făcută cu vădită rea credinţă întrucât reclamantul avea şi are posibilitatea verificării tuturor operaţiunilor, având oricând acces la informaţie şi la documentele societăţii.
Recursul se va respinge pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
Conform art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Din motivele de recurs formulate de pârâtă rezultă că aceasta a solicitat modificarea hotărârii atacate având în vedere cea de-a doua teză a articolului menţionat respectiv aplicarea greşită a art. 136 din Legea nr. 31/1990, consecinţă a unei interpretări eronate a legii.
Art. 136 pct. 1 din Legea nr. 31/1990 prevede că unul sau mai mulţi acţionari reprezentând individual sau împreună, cel puţin 10% din capitalul social, vor putea cere instanţei vor putea să desemneze unul sau mai mulţi experţi însărcinaţi să analizeze anumite operaţiuni din gestiunea societăţi şi să întocmească un raport... Acelaşi articol, alin. (2), prevede că onorariul de expert este suportat de societate, cu excepţia cazurilor în care sesizarea a fost făcută cu rea-credinţă.
Raportând textele de lege invocate la cererea introductivă Curtea constată că în mod corect reclamanta a solicitate desemnarea unui expert independent în vederea întocmirii unui raport care să identifice operaţiunile din gestiunea societăţii din data de 14 aprilie 2003 până la data formulării acţiunii, operaţiuni pe care le-a identificat şi le-a menţionat în petitul acesteia, deoarece îndeplinea condiţia de a deţine cel puţin 10% din capitalul social şi conform acestui text de lege avea dreptul să solicite instanţei un expert însărcinat cu analiza operaţiunilor cerute.
De reţinut este că textul de lege invocat nu are în vedere o anumită complexitate sau un anumit număr de operaţiuni din gestiunea societăţii, context în care în mod corect instanţa de fond a admis acţiunea aşa cum a fost formulată.
În ceea ce priveşte achitarea onorariului de expert, alin. (2) al art. 136 din Legea nr. 31/1990 prevede fără niciun dubiu că acesta se suportă de societate cu excepţia cazurilor când sesizarea s-a făcut cu rea credinţă.
În speţă, pârâta nu a demonstrat reaua-credinţă în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate, rezumându-se doar la a susţine că însăşi cererea reprezintă un veritabil abuz de drept întrucât reclamanta nu a precizat şi nu a determinat corect operaţiunile şi actele de gestiune acuzate şi din împrejurarea că a participat la toate adunările generale ale societăţii, context în care i-au fost comunicate toate materialele care au documentat problemele aflate pe ordinea de zi a acelor adunări, activitatea desfăşurată în societate fiind transparentă.
Nedovedind reaua credinţă în formularea acţiunii corect a fost obligată societatea la plata onorariului de expertiză.
Este şi motivul pentru care recurenta a solicitat abia în recurs admiterea probei cu înscrisuri pentru a face dovada relei credinţe, probă care a fost respinsă, întrucât reaua credinţă nu a făcut obiectul analizei la fond şi în apel
Referitor la motivul de ordine publică invocat în cauză privind necompetenţa instanţei de judecată în obligarea instanţelor de trimitere să dispună efectuarea expertizei, Curtea constată că este nefondat întrucât Curtea de Apel Ploieşti a judecat corect ca instanţă de control judiciar, pronunţând o hotărâre legală, conformă competenţelor atribuite de lege.
Pentru toate aceste considerente se constată că motivele invocate de recurentă nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind legală şi la adăpost de orice critică, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C. Dâmboviţa SA împotriva deciziei nr. 25 din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2688/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2708/2011. Comercial → |
|---|
