ICCJ. Decizia nr. 2708/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 2708/2011
Dosar nr.6881/1/2010
Şedinţa publică de la 20 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I Obiectul cauzei şi hotărârile pronunţate în ciclurile procesuale anterioare:
1. Prin acţiunea introductivă, înregistrată la data de 2 februarie 2006 pe rolul Tribunalului Constanţa reclamanta S.C.M. R. SA a solicitat obligarea pârâtei S.A.A.F. SA să-i predea cantitatea 664,660 tone fier vechi reprezentând marfa ce a făcut obiectul contractului comercial de vânzare-cumpărare nr. C/135/11S/RC şi a actelor adiţionale la contract convenite cu pârâta în calitate de vânzătoare la data de 29 iulie 2004.
Potrivit reclamantei obiectul vânzării astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr.2 la contract, l-a constituit un număr de 36 vagoane de marfă diferite, degradate, în vederea dezmembrării, având o greutate de 776 tone, valoarea finală a contractului de 73.720 dolari SUA plus TVA, urmând a se stabili prin deducerea din tara vagoanelor a pieselor de schimb constatate lipsă în conformitate cu procesele verbale de predare primire încheiate conform clauzei 4.1 din contract.
Susţine reclamanta că, deşi a achitat întreaga cantitate de marfă, respectiv 776 tone în baza facturilor primite de la vânzător, livrarea efectivă, conform notelor de cântar a vizat numai 111.340 kg, diferenţa până la 776 tone nefiind predată .
2. Prin sentinţa civilă nr. 2841 din 18 mai 2006 Tribunalul Constanţa, secţia comercială, investit iniţial prin acţiunea introductivă şi-a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
3. Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, astfel investit, ca primă instanţă, prin sentinţa comercială nr. 7099 din 24 mai 2007 a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei reţinând în esenţă, că pârâta şi-a asumat expres obligaţia de a livra 36 vagoane, cu o greutate estimată de 770 tone, astfel că obligarea pârâtei de a livra diferenţă de cantitate de fier vechi până la greutatea estimată de 770 tone nu are suport în clauzele contractului.
4. Apelul exercitat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de instanţa de control judiciar â€" Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, nr. 495 pronunţată la 26 octombrie 2007.
Confirmând sentinţa fondului, instanţa de apel constată că reclamanta a semnat procesele verbale de predare primire a celor 36 vagoane ce au făcut obiectul vânzării astfel că nu poate susţine cu temei că nu a primit vagoanele, chiar dacă la rubrica tara menţiunile sunt indescifrabile, riscul aparţine cumpărătorului în raport de clauzele contractului.
5. Prin Decizia nr. 433 din 12 februarie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei date în apel pe care a casat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, statuând, cu titlu obligatoriu, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., necesitatea administrării de noi probe, inclusiv o expertiză tehnică în vederea stabilirii riguroase a cantităţilor de fier vechi livrate în executarea contractului, precum şi aplicarea dispoziţiilor art. 1312 C. civ. în interpretarea clauzelor îndoielnice din contract, în contra vânzătorului şi nu în favoarea acestora, aşa cum greşit au procedat ambele instanţe.
6. În rejudecarea apelului, după casare, curtea de apel a dispus efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv stabilirea cantităţilor de fier vechi livrate în conformitate cu condiţiile de livrare prevăzute în contract şi a încuviinţat proba cu interogatoriul pârâtei la cererea reclamantei.
Prin Decizia comercială nr. 286 din data de 11 iunie 2010 instanţa a admis apelul declarat de reclamanta împotriva sentinţei fondului pe care a schimbat-o în tot în sensul admiterii acţiunii introductive şi obligării pârâtei să-i predea reclamantei cantitatea de 664,66 tone fier vechi.
Instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, apreciind că în executarea contractului pârâta a predat numai cantitatea de 111,41 tone fier vechi, reclamanta fiind îndreptăţită la executarea integrală a obligaţiei asumate de pârâta respectiv predarea cantităţii de 776 tone fier vechi.
7. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs în termen legal pârâta S.A.A.F. SA, solicitând în principal casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, iar în subsidiar modificarea în tot a deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii sentinţei fondului.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând, în esenţă, că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este lipsită de temei legal, în condiţiile în care se fundamentează exclusiv pe concluziile raportului de expertiză ignorând celelalte probe cu înscrisuri administrate precum şi clauzele contractului de vânzare-cumpărare convenit de părţi astfel cum a fost modificat prin cele două acte adiţionale succesive.
Potrivit susţinerilor recurentei obiectul contractului l-a constituit vânzarea celor 36 vagoane, ce au fost predate reclamantei conform proceselor verbale de predare primire semnate de această parte fără nici o contestare cu privire la cantitatea livrată.
În acelaşi sens, recurenta susţine că instanţa de apel nu cenzurează susţinerile expertului preluând numai concluzia raportului, ceea ce în opinia recurentei echivalează cu o motivare sumară care lipseşte hotărârea de fundamentul legal, cu atât mai mult cu cât în cauză a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, obiecţiuni respinse de instanţă fără motivare.
Prin întâmpinarea depusă la data de 27 decembrie 2010 intimata reclamantă S.C.M.R. SA a solicitat respingerea recursului pronunţat de recurentă ca nefondat, apreciind că Decizia atacată a statuat în mod corespunzător asupra situaţiei de fapt.
Asupra recursului.
Înalta Curte, examinând în cadrul controlului de legalitate Decizia atacată în contextul criticilor formulate constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:
1. Decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost pronunţată în rejudecare după casare.
Potrivit dispoziţiilor deciziei de casare nr. 433 din 12 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de rejudecare era obligată să analizeze clauzele contractului de vânzare-cumpărare convenit între părţi astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 2, să elucideze eventualele inadvertenţe şi în raport de această analiză să stabilească corect situaţia de fapt dispunând probe suplimentare inclusiv o expertiză contabilă pentru cantităţile de fier vechi livrate.
Cu alte cuvinte instanţa de judecare, ca instanţă devolutivă, rejudecând fondul, trebuia să statueze asupra tipului de vânzare convenit de părţi, în raport de obiectul contractului, de obligaţiile reciproce asumate şi modul în care au fost executate.
Or, considerentele hotărârii nu cuprind nicio referire la aceste aspecte esenţiale în stabilirea situaţiei de fapt şi calificarea juridică a raporturilor comerciale deduse judecăţii, ceea ce lipseşte hotărârea de fundamentul faptic şi legal şi în acelaşi timp încalcă indicaţiile obligatorii ale deciziei de casare.
Omologarea concluziei din raportul de expertiză în sensul că vânzătoarea ar fi predat cumpărătoarei numai 111,41 tone fier vechi, în absenţa oricărei analize a clauzelor contractului convenit de părţi nu poate să fundamenteze soluţia adoptată de instanţă, cu atât mai mult cu cât potrivit legii experţii oferă numai avize consultative din punct de vedere tehnic sau contabil supuse cenzurii instanţei în raport de chestiunile de fapt şi de drept pe care le implică dezlegarea cauzei.
În alte cuvinte, numai o examinare aplicată a clauzelor contractului, a obligaţiilor reciproce asumate de părţi şi a condiţiilor de livrare convenite, raportate de înscrisurile întocmite în executarea contractului putea conduce la stabilirea corectă a raporturilor comerciale derulate de părţi, a împrejurărilor de fapt şi de drept care să expliciteze soluţia adoptată, aspecte care lipsesc cu desăvârşire din considerentele hotărârii.
Or, în cauză, potrivit contractului încheiat la 29 iulie 2004 astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 2 din 30 mai 2005, vânzarea celor 36 de vagoane marfă degradate având o greutate finală de 776 tone, se înscrie în categoria vânzărilor, după greutate, număr sau măsură reglementate de dispoziţiile art. 1300 C. civ., potrivit cărora transferul proprietăţii şi al riscurilor de la vânzător la cumpărător se face numai după cântărire, măsurare sau numărare.
Prin clauza de la art. 4 din contract intitulată Condiţii de livrare părţile au stabilit în deplină concordanţă cu dispoziţiile din art. 1300 C. civ. modalitatea de predare a mărfii franco loc depozitare, pe bază de proces verbal de predare primire şi note de cântar semnate de reprezentanţii ambelor părţi.
Aşa fiind, potrivit legii, dar şi convenţiei părţilor, vânzarea devine perfectă în privinţa transferului proprietăţii numai după cântărire, măsurare sau numărare consemnată în documentele justificative menţionate la art. 4.1 din contract.
Omologarea raportului de expertiză care înlătură de la verificare aceste documente justificative, reprezintă o gravă greşeală de judecată în condiţiile în care instanţa nu explicitează în nici un mod raţionamentul logico juridic avut în vedere.
În sfârşit Curtea observă că aceste aspecte au fost contestate de pârâta apelantă prin obiecţiunile formulate la raportul de expertiză, care, deşi amplu motivate şi pertinente în lămurirea cauzei au fost respinse de instanţă fără nici o motivare.
Prin urmare Înalta Curte găsind întemeiate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. în temeiul art. 312 pct. 3 C. proc. civ. va casa Decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă în vederea administrării probei cu o nouă expertiză care să stabilească în raport de documente însuşite sub semnătură de ambele părţi respectiv notele de cântar şi procesele verbale de predare primire cantităţile de fier vechi livrate în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi aplicării corecte a legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta S.A.A.F. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 286 din 11 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2689/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2712/2011. Comercial → |
|---|
