ICCJ. Decizia nr. 2737/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2737/2011
Dosar nr. 42742/3/2009
Şedinţa publică de la 21 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată în data de 28 octombrie 2009 la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în nume propriu şi ca reprezentant al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Ilfov, a chemat în judecată pârâta SC D.E.R.S. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a Hotărârii nr. 63 din 20 octombrie 2009 a Adunării Generale a Asociaţilor SC D.E.R.S. SRL precum şi a actului constitutiv actualizat al societăţii comerciale pârâte.
Prin sentinţa comercială nr. 2912 pronunţată la 10 martie 2010 în dosarul nr. 42742/3/2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea, constatând nulitatea absolută a Hotărârii nr. 3 din 20 octombrie 2009 a Adunării Generale a Asociaţilor SC D.E.R.S. SRL nr. 3 din 20 octombrie 2009 şi a actului constitutiv actualizat al societăţii.
Pentru a pronunţa această sentinţă comercială tribunalul a reţinut că prin Hotărârea A.G.A. nr. 3 din 20 octombrie 2009 s-a decis majorarea capitalului social al SC D.E.R.S. SRL, de la valoarea de 32.986.900 lei la valoarea de 51.789.600 lei prin aducerea ca aport în natură a unor imobile aflate în proprietatea asociatului N.R.S., respectiv un număr de 71 apartamente, circa 300 de locuri de parcare şi un teren în suprafaţă de 1.956 mp bunuri aflate în localitatea Popeşti – Leordeni, judeţul Ilfov.
Ca urmare a majorării capitalului social asociatul N.R.S. a dobândit un număr de 5.178.941 părţi sociale, reprezentând 99,9996 % din capitalul social, iar asociatul N.I. restul de părţi sociale, fiind actualizat actul constitutiv al societăţii şi înregistrat în registrul comerţului.
Anterior adoptării hotărârii A.G.A., asociatul N.R.S. a fost invitat de 3 ori la sediul D.G.C.I.F. pentru a prezenta contractele de vânzare - cumpărare pentru clădiri şi terenuri încheiate în perioada 2006 – 2008, documentele privind modul de dobândire, autorizaţii de construcţii, întrucât controlul inopinat din data de 28 august 2009 al A.N.A.F. – D.G.C.I.F. nu s-a putut efectua. De asemenea, cu doar 10 zile anterior adoptării hotărârii A.G.A., pentru asociatul majoritar R.S.N. s-a emis avizul de inspecţie fiscală nr. 866.100 din 10 septembrie 2009, comunicat în aceeaşi zi, conform semnăturii de primire, în sensul începerii inspecţiei la 24 septembrie 2009. La data de 16 octombrie 2009, prin Decizia nr. 1709 aprobată de conducătorul A.N.A.F. – D.G.C.I.F. s-au instituit măsuri asigurătorii asupra tuturor conturilor şi bunurilor proprietatea asociatului. Momentul comunicării acestei decizii nu prezintă relevanţă, în raport cu dispoziţiile art. 129 din O.G. nr. 92/2003. În concluzie, la data de 16 octombrie 2009 toate bunurile proprietatea asociatului R.S.N. erau sechestrate. Înscrierea ori neînscrierea în cartea funciară a măsurilor asigurătorii nu influenţează asupra datei sechestrului, ca de altfel, nici data la care s-au întocmit procesele – verbale de sechestru şi raportul de inspecţie fiscală din 27 noiembrie 2009.
Analiza legalităţii hotărârii A.G.A. nu trebuie făcută doar prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 31/1990. Reglementând dreptul unui terţ faţă de societate, de a ataca o hotărâre A.G.A. a acesteia pentru motive de nulitate absolută, este evident că legiuitorul nu a avut în vedere doar condiţiile formale, de natură societară impuse prin legea menţionată, (cvorum, convocare, etc).
Prin înscrisurile depuse la dosar reclamanta şi-a dovedit interesul promovării acţiunii, urmărind protecţia unui interes general. Nu este vorba de un control de oportunitate ci strict de legalitate întrucât la data majorării capitalului social cu bunurile proprietatea asociatului, acestea se aflau sub sechestru ca efect al deciziei organului fiscal, emisă legal. Aportarea bunurilor a echivalat cu o înstrăinare a acestora şi nu are relevanţă că ulterior hotărârii s-au sechestrat şi părţile sociale.
La data hotărârii A.G.A., dispoziţiile art. 188 din Legea nr. 571/2009 privind Codul fiscal prevedeau ca infracţiune, sustragerea, substituirea, degradarea sau înstrăinarea bunurilor sechestrate în conformitate cu dispoziţiile codului (abrogate prin O.U.G. nr. 109/2009 la data de 1 aprilie 2010).
Totodată, conform art. 9 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi constatarea evaziunii fiscale, în vigoare la data hotărârii A.G.A. şi neabrogat, constituie infracţiune de evaziune fiscală, substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală.
Nu corespunde adevărului faptul că pârâta, după majorarea capitalului cu bunurile sechestrate nu ar fi încercat să înstrăineze imobilele respective, în acest sens fiind adresele societăţii pârâte către D.G.F.P. judeţul Ilfov (nr. 1284 din 20 ianuarie 2010, respectiv, aceea expediată prin executor judecătoresc) prin care societatea solicita acordul organelor fiscale pentru înstrăinarea bunurilor, pentru motivul ca anterior sechestrului acestea formaseră obiectul unor antecontracte de vânzare –cumpărare.
Conform susţinerilor reclamantei, societatea pârâtă a fost înfiinţată la 7 octombrie 2010 în timpul inspecţiei fiscale parţiale efectuate la contribuabilul R.S.N., iar acesta a mai efectuat şi alte aporturi ale bunurilor sale la alte societăţii, cesionând ulterior părţile sociale obţinute astfel.
Printr-o hotărâre A.G.A., chiar dacă aceasta reprezintă voinţa societăţii, asociaţii nu pot încălca sau ocoli norme legale imperative din orice materie de drept, nu pot tranzacţiona asupra unor lucruri în privinţa cărora le este oprit de lege conform art. 5 C. civ. (bunuri aflate sub sechestru asigurător) şi nu se pot sustrage de la obligaţiile impuse de lege, cum ar fi aceea privind achitarea taxelor şi impozitelor datorate.
Ca act juridic hotărârea A.G.A. este supusă tuturor condiţiilor de validitate ale acestuia: capacitatea, consimţământul, un obiect determinat şi o cauză licită şi morală.
În cauză hotărârea A.G.A. este nulă deoarece din probe reiese cu forţa evidenţei că a fost adoptată pentru o cauză ilicită, pentru a zădărnici demersurile organelor financiare, vizând executarea şi recuperarea sumelor datorate cu titlu de T.V.A., pentru a fi sustrase de sub măsura sechestrului bunurile prin trecerea lor definitivă în patrimoniul unei societăţi comerciale constituite special în acest scop.
Constatarea nulităţii hotărârii şi a actului constitutiv actualizat în baza acesteia nu reprezintă o încălcare de către instanţă a voinţei societare ci restabilirea legalităţii, în contextul în care efectele unei hotărâri A.G.A. pot fi de încălcare nu doar a drepturilor asociaţilor ci şi ale unor terţe persoane, în speţă Statul român.
Prin decizia nr. 424 din 28 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de SC D.E.R.S. SRL împotriva deciziei.
Instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei că, în contextul în care obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit constatarea nulităţii absolute a unor acte ale societăţii comerciale pârâte, cauza ilicită invocată drept motiv trebuie să rezulte, dintr-un act sau fapt al persoanei juridice respective, neputându-se reţine, însă, că sustragerea de la urmărirea fiscală, constituind cauza mediată a majorării de capital nu poate fi atribuită societăţii ci acţionarului, astfel cum a susţinut apelanta. S-a avut în vedere că, în mod specific, în condiţiile în care persoana juridică nu are, practic, o existenţă în sine ci doar sub aspectul unei „ficţiuni juridice”, actele şi faptele acesteia sunt rezultatul manifestărilor de voinţă ale asociaţilor. În ipoteza în speţă, voinţa acţionarului majoritar a generat hotărârea A.G.A. contestată, în cadrul unui proces intern al societăţii astfel că şi cauza actului respectiv trebuie să fie atribuită acesteia din urmă, iar nu persoanei fizice a asociatului.
De asemenea, instanţa de apel a arătat că, pentru a reţine cauza ilicită în sensul menţionat, tribunalul a apreciat în mod legal, ca fiind dovedit şi suficient faptul că la data adoptării hotărârii A.G.A. nr. 3 din 20 octombrie 2009 fusese instituit sechestrul asupra bunurilor aportate şi că efectuarea operaţiunii respective este prohibită de lege şi că, astfel cum rezultă expres din considerentele sentinţei apelate tribunalul a enumerat şi a analizat o serie de acte juridice anterioare datei la care s-a adoptat hotărârea A.G.A., concluzionând în raport cu acestea în mod corect că la data de 16 octombrie 2009 toate bunurile asociatului respectiv erau sechestrate, evident în sensul că se dispusese instituirea măsurii asigurătorii.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu poate fi vorba de o confuzie, în care s-ar fi aflat tribunalul cu privire la data instituirii măsurilor asigurătorii prin decizia nr. 1709 din 16 octombrie 2009, respectiv a datei încheierii proceselor – verbale de sechestrare sau a adreselor de înfiinţare a popririi, deoarece în considerentele sentinţei atacate tribunalul a precizat în mod expres că nu influenţează asupra datei sechestrului aceste din urmă date şi că, în raport cu dispoziţiile art. 45 C. proc. fisc., actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului, ceea ce înseamnă, în raport cu decizia nr. 1709 din 16 octombrie 2009, că aceasta îşi putea produce efectele pentru care a fost emisă, şi anume, punerea sechestrului în concret, prin încheierea procesului – verbal în acest sens, numai după comunicare, iar în speţă, aceste procese – verbale au fost încheiate la 26 şi 30 septembrie 2009 în mod legal, după comunicarea deciziei către societatea apelantă la 22 septembrie 2009.
Nici pretinsa confuzie a instanţei de fond cu privire la diminuarea cantitativă, respectiv, la modificarea structurii patrimoniului asociatului nu a fost reţinută motivat de faptul că bunurile supuse aportului au fost înlocuite prin părţile sociale obţinute astfel, dar trebuie avut în vedere ca, referitor la posibilitatea concretă de realizare a creanţei împotriva asociatului debitor, bunurile aportate iar nu părţile sociale sunt în măsură să ofere certitudinea valorificării, mai ales în contextul în care într-o ipoteză similară asociatul şi-a şi înstrăinat părţile sociale obţinute tot prin aport în natură.
Din adresele înaintate A.N.A.F. de către societatea apelantă sub nr. 62 din 16 decembrie 2009 şi nr. 1 din 20 ianuarie 2010 (filele 197 şi 201 Volum II dosar de fond) instanţa a constatat că apelanta urmărea înstrăinarea bunurilor şi reţinerea sumelor constituind preţul într-un cont propriu, care urma să fie blocat, sechestrul „transmiţându-se” asupra acestor sume, ceea ce nu constituie chiar una dintre modalităţile de valorificare conferită A.N.A.F. în condiţiile legii, astfel că este improprie luarea în considerare a incidenţei art. 159 alin. (2) şi (3) C. proc. fisc. în aprecierea intenţiei de înstrăinare a bunurilor.
Concluzionând că instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile art. 966 şi art. 968 C. civ., la situaţia de fapt reţinută în cauză, apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva deciziei a declarat recurs SC D.E.R.S. SRL prin care a invocat nelegalitatea acesteia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând următoarele:
1. Instanţele au interpretat greşit actele deduse judecăţii, constând în adresele n. 62 din 16 decembrie 2009 şi nr. 1 din 20 ianuarie 2010, reţinând în mod eronat că din acestea ar fi rezultat că se „urmărea înstrăinarea bunurilor şi reţinerea sumelor într-un cont propriu ce urma să fie blocat, sechestrul transmiţându-se asupra acestor sume”, ceea ce nu ar fi constituit chiar una din modalităţile de valorificare conferite de A.N.A.F.
Se susţine că, prin cele două adrese s-a solicitat permisiunea, acordul organelor fiscale de a valorifica bunurile imobile indisponibilizate, sub control permanent al creditorului, în condiţiile art. 159 C. proc. fisc., iar motivul pentru care nu s-a dat curs solicitării a fost acela că, la acel moment, actele de control întocmite de organele fiscale erau contestate.
Explicând pe larg raţiunea pentru care a fost reglementată modalitatea de valorificare a bunurilor prin art. 159 C. proc. fisc., avantajele oferite de aceasta, recurenta conchide că nu a intenţionat să fraudeze interesele creditorului fiscal.
2. Concluziile instanţei de apel sunt rezultatul unei interpretări eronate a dispoziţiilor legale privitoare la sechestrul asigurător – art. 129 C. proc. fisc. –, respectiv a celor privind cauza actului juridic, dispoziţii ce au fost aplicate la o situaţie de fapt denaturată.
Dezvoltând acest motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine următoarele:
- Pentru a se putea reţine cauza ilicită era necesar să se facă dovada că asociaţii ori societatea aveau cunoştinţă de sechestru, care, încă nu era înfiinţat asupra bunurilor aportate şi că scopul exclusiv al operaţiunii a fost acela de a se încălca o dispoziţie prohibită de lege.
Or, la data Hotărârii A.G.A. nr. 3 din 20 octombrie 2009, decizia de instituire a sechestrului nu fusese comunicată, iar bunurile nu fuseseră indisponibilizate.
- Cauza ilicită trebuia să rezulte dintr-un act sau fapt al persoanei juridice, nu împrumutată de la asociat sau de la o terţă persoană.
Se susţine că pretinsa sustragere de la urmărirea fiscală este un fapt străin de societate ce nu poate atrage nulitatea unei hotărâri a adunării generale.
- Împrejurarea de fapt şi probele depuse la dosar, pe baza cărora instanţele şi-au format convingerea că actul atacat are o cauză ilicită, nu susţin soluţia pronunţată de instanţe.
Recurenta consideră eronată aprecierea instanţei în sensul căreia – după comunicarea Avizului de inspecţie fiscală nr. 866.100 din 10 septembrie 2009, asociatul societăţii ar fi fost în măsură să poată anticipa aplicarea unei eventuale sancţiuni.
De asemenea, cu referire la Decizia nr.1709/16 septembrie 2009 privind instituirea de măsuri asigurătorii, se arată că bunurile nu au fost indisponibilizate şi că puteau circula liber ceea ce denotă confuzia instanţei de fond în aprecierea acestui act, confuzie confirmată de instanţa de apel, respectiv că bunurile au fost indisponibilizate cu data de 16 septembrie 2009 – data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, contrar dispoziţiilor art. 45 C. proc. fisc.
Se mai arată că, din tot materialul probator administrat în cauză, nu rezultă că asociatul R.N. ar fi luat cunoştinţă de existenţa acestei decizii mai înainte de 23 octombrie 2009, când i-a fost comunicată, instanţele refuzând să facă o distincţie clară între momentul emiterii deciziei de instituire a măsurii asigurătorii (16 octombrie 2009) şi indisponibilizarea în concret a acestora (25 octombrie 2009).
În ceea ce priveşte pretinsa diminuare a patrimoniului asociatului societăţii cu bunurile aportate se face precizarea că asociatul nu a cedat dreptul de proprietate cu titlu gratuit sau la o valoare subevaluată pentru a se putea vorbi de fraudarea creditorilor.
3. Motivul de nulitate invocat prin acţiune nu vizează un motiv de nulitate absolută a unei hotărâri a adunării generale în accepţiunea art. 132 din Legea nr. 31/1990, ci corespunde acţiunii pauliene (art. 975 C. civ.), întrucât întreaga motivare a acţiunii şi justificarea interesului se circumscriu tiparului acţiunii creditorului în desfiinţarea actului pretins viclean al debitorului său.
Recurenta consideră necesar a puncta două aspecte şi anume că, pe de o parte, acţiunea pauliană are o configuraţie autonomă, fiind o acţiune în inopozabilitatea actului încheiat de debitor în frauda creditorilor ceea ce înseamnă că nu se poate solicita nulitatea absolută a actului pretins viclean.
Pe de altă parte, creditorul trebuie să dovedească că actul pretins viclean a determinat o diminuare a patrimoniului debitorului, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
Pentru aceste considerente, recurenta apreciază că instanţele ar fi trebuit să califice corect acţiunea ca fiind specifică acţiunii pauliene, iar nu nulităţii absolute.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. ce vizează interpretarea greşită a actelor deduse judecăţii, respectiv a adreselor nr. 62 din 16 decembrie 2009 şi nr. 1 din 20 ianuarie 2010 emise de recurentă urmează a se avea în vedere că actul juridic dedus judecăţii este dat de Hotărârea A.G.A. nr. 3 din 20 octombrie 2009, iar nu de cele două adrese invocate de recurentă, care constituie de fapt probe aduse în apărare de către aceasta.
Mai mult, prin argumentele aduse în susţinere, recurenta invocă aspecte de netemeinicie a deciziei ce ţin de aprecierea dată de instanţe acestor probe, iar nu de nelegalitatea deciziei din prisma regulilor de interpretare.
Simpla trimitere la dispoziţiile art. 159 alin. (2) şi (3) C. proc. fisc. şi explicitarea raţiunilor pentru care s-a reglementat ca modalitate de valorificare, în cadrul executării silite, aceea a înţelegerii părţilor nu este de natură a încadra criticile în vreunul din motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ.
Mai mult, cele două adrese au fost emise de intimată ulterior adoptării hotărârii adunării generale ce face obiectul acţiunii şi nu au constituit probe hotărâtoare în pronunţarea soluţiei de către instanţa de apel şi nici fundamentul acesteia.
În ce priveşte cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza interpretării greşite a dispoziţiilor art. 129 C. proc. fisc. se constată că nu reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate câtă vreme întreaga argumentare adusă în susţinere face trimitere la probe şi la aprecierea pe care instanţa a dat-o acestora, în raport de care s-ar fi stabilit o situaţie de fapt denaturată.
Înalta Curte reaminteşte că în această fază procesuală rolul instanţei de recurs este limitat la verificarea deciziei strict din prisma motivelor de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., fiindu-i interzis să procedeze la o reapreciere a probelor, atribut exclusiv al instanţei de apel.
Aşa fiind, acestea nu vor face obiectul analizei instanţei.
În cadrul ultimului motiv de recurs, recurenta consideră că motivele de nulitate invocate de reclamantă prin acţiunea introductivă nu se circumscriu dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990, ci corespund unei acţiuni pauliene, în inopozabilitatea actului încheiat de debitor în frauda creditorilor, ceea ce denotă că instanţele au procedat la o calificare greşită a acţiunii.
Sub acest aspect, instanţa constată că acest motiv nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel, fiind invocat pentru prima dată în faţa instanţei de recurs.
Cum, controlul de legalitate exercitat de instanţa de recurs se va răsfrânge numai asupra a ceea ce s-a judecat anterior, respectiv asupra a ceea ce a făcut obiectul analizei instanţei de apel, în limita motivelor invocate prin cererea de apel şi cum, prin cererea de apel, SC D.E.R.S. SRL nu a invocat o asemenea critică, aceasta nu va fi examinată, ca urmare a luării în considerare a dispoziţiilor art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 294 C. proc. civ.
Pentru considerentele exprese, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâta SC D.E.R.S. SRL Popeşti - Leordeni, împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 424 din 28 octombrie 2010, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2741/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2718/2011. Comercial → |
|---|
