ICCJ. Decizia nr. 2741/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2741/2011
Dosar nr. 22520/3/2008
Şedinţa publică de la 21 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 5104 din 16 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtul – reclamant Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti şi a admis acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Local al Sectorului 2 împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti şi SC R.S. SRL, dispunând evacuarea societăţii pârâte din spaţiile ce au făcut obiectul contractului de asociere în participaţiune declarat nul. Cererea reconvenţională formulată de pârâta SC R.S. SRL a fost respinsă ca neîntemeiată.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că între Liceul Teoretic „C.A.R.” şi societatea pârâtă s-a încheiat un contract de asociere în participaţiune prin care liceul a pus la dispoziţia pârâtei un bazin de înot, o construcţie anexă în suprafaţă de 115 mp şi terenul aferent de 1800 mp, pârâta, obligându-se la „finanţarea, renovarea, exploatarea bazinului de înot, amenajarea terenului aferent, igienizarea spaţiului verde, amenajarea construcţiei anexă cu utilităţi pentru deservirea piscinei şi repararea gardului existent”.
S-a mai reţinut că pârâta exploatează şi în prezent aceste bunuri, deşi contractul de asociere a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 15576 din 4 decembrie 2003 Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, rămasă definitivă prin decizia nr. 90 din 17 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia nr. 2388/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În raport de hotărârea prin care s-a constatat nulitatea contractului de asociere, instanţa a considerat că există autoritate de lucru judecat cu privire la: apartenenţa bunului, calitatea procesuală activă a Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti ca titularul dreptului de administrare a patrimoniului sectorului, nulitatea contractului pentru frauda la lege, imputabilă ambelor părţi şi lipsa oricărui titlu în exploatarea bunului de către pârâtă.
Pentru aceste considerente şi pentru faptul că - prin hotărârea judecătorească - s-a dispus radierea sediului secundar al pârâtei din imobilul în litigiu, din Registrul Comerţului, instanţa a considerat că se impune evacuarea pârâtei din imobilul ce a format obiectul contractului de asociere.
În ce priveşte cererea reconvenţională prin care pârâta a solicitat contravaloarea inventarului de 1.791.851 lei instanţa a luat în considerare constatările expertului desemnat în cauză, respectiv că lucrările au fost efectuate în scopul de refacere, reparare, igienizare cât şi de reabilitare, modernizare şi întreţinere, dar şi în scopul sporirii gradului de confort ceea ce face ca parte din lucrări să intre în categoria lucrărilor voluptorii.
Mai mult, s-a constatat că lucrările de consolidare, de modificare şi de reparare trebuiau autorizate şi că lipsa autorizaţiei a transformat-o pe pârâtă în constructor de rea – credinţă, iar dat fiind că părţile au convenit asupra recuperării investiţiilor numai în situaţia în care contractul ar fi încetat din motive independente de voinţa părţilor, instanţa a respins cererea reconvenţională.
Apelul declarat de SC R.S. SRL împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat, iar apelanta a fost obligată la 11.081 lei cheltuieli de judecată, prin decizia nr. 54 din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că – în mod irevocabil – s-a constatat nulitatea absolută a contractului de asociere în participaţiune încheiat la 6 mai 1999 între SC R.S. SRL şi Liceul Teoretic „C.A.R.”, nulitate atrasă de nerespectarea unor norme ce ocrotesc un interes general la data perfectării contractului.
S-a avut în vedere că datorită nulităţii, asocierea nu a funcţionat legal chiar din momentul perfectării acesteia, ceea ce nu înseamnă că între asociaţi nu a existat o comunitate ce trebuie lichidată, prin împărţirea foloaselor şi a pierderilor.
Instanţa a considerat că, în raport de clauzele contractuale, pârâta are dreptul de a-şi recupera inventarul doar într-o singură situaţie, aceea în care contractul încetează din motive independente de voinţa părţilor, iar în speţă, nu se regăseşte o asemenea situaţie, în contextul în care contractul de asociere a încetat ca urmare a constatării nulităţii absolute a acestuia, imputabilă ambelor părţi.
În ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamantului Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti în acţiunea de evacuare s-a constatat că acesta are un drept de administrare a imobilului proprietate publică a Municipiului Bucureşti Sectorul 2.
Împotriva deciziei, pârâta SC R.S. SRL a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora aduce următoarele argumente:
- Cererea de chemare în judecată a fost calificată greşit de către instanţă ca fiind una în evacuare, instanţa omiţând să pună în vedere reclamantului să-şi precizeze temeiul de drept al acţiunii, câtă vreme temeiul indicat de acesta – art. 948 C. civ. – nu are nicio legătură cu cauza.
Recurenta consideră că prezenta cauză are ca finalitate obţinerea posesiei asupra imobilului de la posesorul neproprietar de către proprietarul neposesor, cerere specifică acţiunii în revendicare şi că în cazul unei acţiuni în evacuare se are în vedere existenţa unui raport juridic locativ.
Cum, în cauza dedusă judecăţii, proprietarul imobilului este terţ faţă de contractul în baza căruia SC R.S. SRL a obţinut folosinţa asupra imobilului, recurenta susţine că – împotriva sa – celelalte părţi nu pot opune un drept izvorât din drepturi de locaţiune, ci numai un drept real de proprietate ce poate fi ocrotit şi valorificat numai printr-o acţiune în revendicare, iar în virtutea rolului activ trebuia să solicite reclamantului să precizeze temeiul de drept al acţiunii, în funcţie de care urma să stabilească şi timbrajul datorat.
Se mai arată că, în măsura în care acţiunea ar fi fost corect calificată ca fiind o revendicare, aceasta ar fi trebuit respinsă ca insuficient timbrată.
- Instanţa de apel a decis în mod greşit respingerea cererii reconvenţionale, reţinând că nu sunt aplicabile prevederile art. VIII alin. (2) din contract şi că nu s-ar datora restituirea investiţiilor, dată fiind nulitatea contractului de asociere.
Se consideră că, tocmai în considerarea faptului că respectivul contract a fost anulat, instanţa trebuia să analizeze cererea reconvenţională prin prisma prevederilor generale aplicabile speţei, iar nu din prisma prevederilor contractuale nule.
Recurenta afirmă că instanţa era obligată să facă fie aplicarea dispoziţiilor art. 493 şi art. 494 C. civ., fie cele ale art. 1410 şi următoarele C. civ., fiind cert că deţine o creanţă în despăgubire împotriva proprietarului imobilului a cărei întindere trebuia stabilită în raport de buna – credinţă la momentul efectuării inventarului, respectiv între anii 1999 – 2002 (de la momentul încheierii contractului de asociere şi până la atacarea acestuia în instanţă).
Aducând în discuţie buna-credinţă, recurenta susţine că a obţinut folosinţa imobilului în baza unui contract încheiat cu o persoană cu privire la care avea certitudinea că poate transmite în mod valabil folosinţa astfel că, nu se poate constata reaua sa credinţă nici la momentul încheierii contractului şi nici la cel al efectuării lucrărilor necesare pentru utilizarea imobilului.
Afirmă că, în aceste condiţii, soluţia prin care s-a decis că nu există o obligaţie de despăgubiri din partea pârâţilor – reclamanţi este rezultatul unei aplicări greşite a legii şi că sancţiunea pentru executarea unor lucrări fără autorizaţie de construcţie nu poate fi confiscarea acestora, ducând la o îmbogăţire fără justă cauză a Municipiului Bucureşti.
Chiar şi în situaţia în care s-ar reţine reaua-credinţă la efectuarea lucrărilor, recurenta susţine că sancţiunea nu este niciodată confiscarea materialelor, fiind cert că SC R.S. SRL are drept de creanţă împotriva Municipiului Bucureşti, constând în contravaloarea lucrărilor efectuate la imobil, lucrări necesare pentru conservarea şi utilizarea normală a acestuia.
- Prin acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.081 lei, instanţa a depăşit cadrul procesual stabilit de părţi şi a acordat mai mult decât s-a cerut, în contextul în care niciuna dintre intimate nu a solicitat acordarea acestora, majoritatea cheltuielilor fiind suportate de SC R.S. SRL
- Instanţa a omis să se pronunţe asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie invocată prin întâmpinarea din data de 5 octombrie 2010.
Intimatele au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Având în vedere că recursul este o cale de atac nedevolutivă, precum şi faptul că el poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., rolul instanţei fiind limitat la controlul de nelegalitate în aceste limite urmează ca instanţa să se limiteze strict la examinarea legalităţii deciziei atacate în limita motivelor de nelegalitate invocate.
De asemenea, având în vedere dispoziţiile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 294 C. proc. civ. controlul de legalitate al deciziei se va răsfrânge asupra a ceea ce s-a judecat anterior, respectiv a ceea ce a făcut obiectul analizei instanţei de apel, în limita motivelor invocate prin cererea de apel.
În cauză, apelul formulat de SC R.S. SRL a cuprins două motive ce au vizat soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti şi cererii reconvenţionale, pe acest ultim aspect insistându-se asupra naturii lucrărilor efectuate la imobilul în litigiu, lipsa culpei sale la încheierea contractului şi faptul că părţile au convenit prin contract la recuperarea investiţiei în situaţia încetării acestuia din motive independente de voinţa părţilor.
Aşa fiind, primul motiv de recurs prin care se critică greşita calificare a acţiunii deduse judecăţii nu poate face obiectul controlului de legalitate, în contextul în care a fost invocat pentru prima dată în faţa instanţei de recurs.
În ceea ce priveşte criticile invocate în susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs ce vizează pretinsa nelegalitate a soluţiei date cerere reconvenţionale, cu referire directă la inaplicabilitatea art. VIII alin. (2) din contract şi la incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 493 şi art. 494 C. civ. ori ale art. 1410 şi următoarele C. civ., acestea fiind nefondate.
Aşa cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei atacate, contractul de asociere încheiat între SC R.S. SRL s-a desfiinţat ca urmare a constatării irevocabile a nulităţii absolute, întrucât a fost încheiat cu nerespectarea unei norme ce ocroteşte un interes general, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 166 din Legea nr. 8/1995, nulitate ce face ca asocierea să nu fi fost legal din chiar momentul încheierii acesteia.
Recurenta nu poate susţine că a fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractului de asociere ori la cel al efectuării lucrărilor a căror contravaloare o solicită câtă vreme, prin hotărârea irevocabilă ce a constatat nulitatea absolută a contractului s-a reţinut culpa ambelor părţi prin aceea că au nesocotit norme ce ocrotesc în interes general, pentru că s-ar ajunge în situaţia în care, pentru a se disculpabiliza, partea ar putea să invoce necunoaşterea legii de la momentul încheierii contractului.
Pe de altă parte, aşa cum bine a reţinut instanţa de apel, cât timp a funcţionat asocierea aportul financiar al recurentei s-a concretizat în obţinerea de beneficii.
În plus, se constată că instanţa a soluţionat cererea reconvenţională în limitele învestirii sale, cu respectarea principiului disponibilităţii părţii, în contextul în care pârâta – reclamantă a invocat prin cerere prevederile contractului anulat relative la situaţia recuperării aportului financiar, a investiţiilor.
Sub acest aspect se impune a se preciza că instanţele au adus în discuţie prevederile contractului invocate prin cererea reconvenţională, aducând un argument în plus în sensul căruia, în situaţia în care s-ar fi pus problema recuperării investiţiilor şi aportului financiar numai în cazul în care contractul ar fi încetat din motive independente de voinţa părţilor. Or, aşa cum s-a arătat contractul nu a încetat din motive independente de voinţa vreuneia dintre părţi, ci chiar din culpa acestora.
În ce priveşte susţinerea recurentei cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493-494 C. civ. ori ale art. 1410 şi următoarele C. civ. ce reglementează accesiunea şi respectiv raporturile de locaţiunea, Înalta Curte constată că nu au incidenţă în cauza dedusă judecăţii.
De asemenea, aserţiunile recurentei cu privire la situaţia constructorului de bună-credinţă sau rea-credinţă ori a îmbogăţirii fără just temei nu pot face obiectul cenzurii, instanţa de recurs pentru motivele arătate în precedent, fiind ridicate pentru prima dată în această fază procesuală.
Cu privire la motivul de recurs ce se referă la cuantumul cheltuielilor de judecată se constată că vizează de fapt aspecte de netemeinicie ce ţin de aprecierea asupra cuantumului stabilit de instanţă, fiind nefundamentate susţinerile recurentei că instanţa ar fi acordat mai mult decât s-ar fi cerut.
Nici critica prin care se susţine omisiunea instanţei de a se pronunţa pe excepţia dreptului material la acţiune nu poate fi primită, fiind una formală, în contextul în care excepţia a fost invocată prin întâmpinarea din 5 octombrie 2010 de către intimatul Municipiul Bucureşti şi privea prescripţia dreptului la acţiune al pârâtei – reclamante. Or, o asemenea omisiune a instanţei ar fi putut fi invocată decât de intimatul Municipiul Bucureşti situaţie ce nu se verifică în cauză, acesta având calitatea de intimat.
Pentru considerentele expuse, urmează ca Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâta SC R.S. SRL Bucureşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 54 din 4 februarie 2011, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2746/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2737/2011. Comercial → |
|---|
