ICCJ. Decizia nr. 2746/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2746/2011
Dosar nr. 29433/3/2009
Şedinţa publică de la 21 septembrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin acţiune, reclamanta SC A.V. SA a solicitat obligarea pârâtei SC I.R.L.I.F.N. SA la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru ocuparea şi utilizarea fără drept a terenului proprietatea reclamantei în suprafaţă de 200 mp, situat în Bucureşti, din incinta târgului A.V., pentru perioada 1 februarie 2007 până la data eliberării efective şi integrale a terenului. De asemenea, reclamanta a solicitat ca - în măsura în care construcţiile pot fi ridicate - să se dispună ridicarea acestora sau autorizarea reclamantei la ridicarea acestor construcţii pe cheltuiala pârâtei.
La data de 24 noiembrie 2009 pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva SC E.A.D.L. SRL prin care a solicitat obligarea acesteia la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului proprietatea reclamantei pentru perioada 1 februarie 2007 şi până la data eliberării efective şi integrale a terenului, în situaţia admiterii acţiunii formulate de SC A.V. SA.
La data de 27 noiembrie 2009 reclamanta şi-a precizat capătul 1 de cerere la suma de 10.000 Euro în echivalent lei, respectiv 43.000 lei.
La data de 20 ianuarie 2010 pârâta şi-a precizat cererea de chemare în garanţie la suma de 10.000 Euro în echivalent lei la data efectuării plăţii.
Prin sentinţa comercială nr. 5520 din 30 aprilie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC I.R.L.I.F.N. SA, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să ridice construcţiile proprietatea sa situate pe terenul proprietatea reclamantei din Bucureşti, a respins cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu chemata în garanţie SC E.A.D.L. SRL, a obligat pârâta să plătească chematei în garanţie cheltuieli de judecată în cuantum de 3.500 lei şi către reclamantă cheltuieli de judecată în cuantum de 8 lei şi a respins cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Între reclamantă în calitate de locator şi chemata în garanţie în calitate de locatar s-a încheiat contractul de închiriere nr. 9 din 22 ianuarie 2007 al cărui obiect îl constituia punerea la dispoziţie de către locator şi asigurarea folosinţei asupra terenului în suprafaţă de 200 mp în vederea realizării de către chemata în garanţie a unei investiţii în sensul edificării unei construcţii necesare funcţionării unei activităţi de detailing. Contractul s-a încheiat pentru perioada cuprinsă între 1 februarie 2007 şi 1 aprilie 2013, preţul pentru folosinţa terenului fiind stabilit la 1.000 Euro/lună + T.V.A. Potrivit cap. V din contract locatarul avea dreptul de a încheia contracte cu terţii în vederea edificării şi amenajării construcţiei.
Anterior încheierii acestui contract de închiriere, la data de 9 noiembrie 2006 între pârâtă în calitate de finanţator şi chemata în garanţie în calitate de utilizator se încheiase contractul de leasing financiar-echipamente nr. 11727STRF din 9 noiembrie 2006 al cărui obiect îl constituia transmiterea de către finanţator utilizatorului, pentru perioada ce constituie durata contractului, a dreptului de folosinţă asupra bunului descris în Anexa 1 a contractului ce se afla în proprietatea pârâtei, utilizatorul obligându-se să plătească, la termenele şi în condiţiile contractuale, ratele de leasing şi toate celelalte cheltuieli suportate de finanţator în legătură cu derularea contractului.
S-a mai reţinut că, potrivit art. 5.2. (21) din condiţiile generale ale contractului de leasing „utilizatorul va fi în exclusivitate responsabil pentru toate costurile implicate şi va răspunde legal faţă de organele statului şi faţă de terţi pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor implicate de deţinerea, instalarea şi utilizarea bunului”.
Instanţa a mai avut în vedere că, între pârâtă şi chemata în garanţie s-au mai încheiat contractele de leasing financiar-echipamente nr. 12122STRF din 15 martie 2007 şi 12177STRF din 28 martie 2007, cu un conţinut similar contractului 11727STRF din 9 noiembrie 2006, prin care utilizatorului i s-a transmis folosinţa bunurilor descrise în anexele celor două contracte şi că, ulterior chemata în garanţie a instalat bunurile proprietatea pârâtei şi care fac obiectul contractelor de leasing nr. 11727STRF din 9 noiembrie 2006, nr. 12122STRF din 15 martie 2007 şi nr. 12177STRF din 28 martie 2007 pe terenul proprietatea reclamantei.
După amplasarea bunurilor chemata în garanţie nu şi-a respectat obligaţia ce decurgea din contractul de închiriere nr. 9 din 22 ianuarie 2007 de a plăti reclamantei chiria.
Având în vedere că pârâta este proprietarul bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing financiar nr. 12122STRF din 15 martie 2007, 11727STRF din 9 noiembrie 2006, 12177STRF din 28 martie 2007 şi care sunt amplasate pe terenul reclamantei din Bucureşti, instanţa de fond a constatat că pârâta are în cauză calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte cererea reclamantei de ridicare a construcţiilor şi că, în ceea ce priveşte cererea reclamantei, potrivit art. 18 din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing „din momentul încheierii contractului de leasing şi până la expirarea acestuia şi reintrarea în posesia bunului, locatorul/finanţatorul este exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru prejudiciile provocate prin folosinţa bunului, fapta sau omisiunea locatarului/utilizatorului”, concluzionând că finanţatorul SC I.R.L.I.F.N. SA nu poate fi obligat la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, cu consecinţa respingerii acestui capăt de cerere.
Instanţa a subliniat că la aceeaşi concluzie s-ar fi ajuns şi în urma analizării îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – 999 C. civ. în persoana pârâtei, respectiv în urma verificării existenţei unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţiei pârâtei.
Astfel, s-a arătat că nu pârâta a amplasat bunurile pe terenul proprietatea reclamantei, ci chemata în garanţie, astfel încât nu există vreo faptă ilicită a pârâtei şi că, nu faptul în sine al amplasării bunurilor proprietatea pârâtei pe terenul reclamantei i-a produs acesteia din urmă un prejudiciu, ci nerespectarea de către chemata în garanţie a obligaţiei de plată a chiriei, acest prejudiciu putând fi recuperat nu de la pârâtă, ci de la chemata în garanţie printr-o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală.
Cu privire la condiţia existenţei unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu instanţa a reţinut că nu poate fi analizată în contextul în care s-a apreciat că pârâta nu a săvârşit nicio faptă ilicită şi nu i-a produs reclamantei nici un prejudiciu, pentru acelaşi motiv neputându-se aprecia că ar fi îndeplinită condiţia existenţei vinovăţiei.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei de a fi obligată pârâta la ridicarea bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing financiar nr. 12122STRF din 15 martie 2007, 11727STRF din 9 noiembrie 2006, 12177STRF din 28 martie 2007 tribunalul a constatat că aceasta trebuie să fie admisă deoarece pe de o parte contractele de leasing financiar au fost reziliate, iar pe de altă parte, chemata în garanţie nu a achitat reclamantei chiria, neexistând astfel vreun temei pentru ca respectivele bunuri să fie amplasate în continuare pe terenul proprietatea reclamantei.
Apelurile declarate de SC A.V. SA şi SC I.R.L.I.F.N. SA împotriva sentinţei au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 35 din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamantă, Curtea a reţinut că aceasta a învestit instanţa de fond cu o acţiune având două capete de cerere, respectiv: obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă pentru ocuparea şi utilizarea fără drept a terenului proprietatea sa, în suprafaţă de 200 mp situat în Bucureşti, sector 4; constatarea de către instanţa de judecată dacă construcţiile pot fi ridicate şi în măsura în care acestea pot fi ridicate, dispunerea ridicării construcţiilor compuse din hala de producţie şi echipamente de detailing amplasate pe teren, sau autorizarea SC A.V. SA la ridicarea acestor construcţii, pe cheltuiala pârâtei, valoarea pretenţiilor privind lipsa de folosinţă a terenului, fiind estimată la suma de 34.800 Euro, redusă prin cererea precizatoare din data de 27 noiembrie 2009 la suma de 10.000 Euro.
Cu privire la primul motiv de apel invocat – necompetenţa instanţei de fond în soluţionarea cauzei din perspectiva valorii pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată s-au avut în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. tribunalul judecă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani şi împrejurarea că reclamanta a învestit instanţa cu o cerere al cărui petit a fost format dintr-un capăt de cerere neevaluabil şi unul evaluabil, apreciindu-se că, în mod corect tribunalul a procedat la soluţionarea cauzei.
Argumentul apelantei – reclamante în sensul că ulterior înregistrării cererii pe rolul instanţei şi-a redus cuantumul pretenţiilor nu a fost reţinut, întrucât cererea dedusă judecăţii nu a avut un obiect exclusiv evaluabil în bani.
Prin cel de-al doilea motiv de apel s-a susţinut că, nejustificat şi fără nicio motivare instanţa nu a încuviinţat expertiza tehnică, fiindu-i încălcat dreptul la apărare.
Din această perspectivă, Curtea a reţinut că prima instanţă a apreciat că prejudiciul i-a fost produs reclamantei prin fapta chematei în garanţie şi că neexistând o faptă săvârşită de către pârâtă, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana acesteia, ceea ce a reprezentat esenţa motivării primei instanţe.
Faţă de această motivare s-a apreciat ca nefondată critica privind neîncuviinţarea probei cu expertiză tehnică de specialitate, această probă fiind neconcludentă şi deci, inutilă.
De asemenea, instanţa a mai avut în vedere că, faptul că instanţa de fond a evocat prevederile art. 18 din O.G. nr. 51/1997 în sprijinul soluţiei adoptate nu înseamnă că s-a substituit pârâtei în formularea apărărilor sale, ci dimpotrivă, instanţa de fond a apreciat că şi din perspectiva acestui text de lege nu se poate reţine că amplasarea bunurilor pe terenul proprietatea reclamantei a fost făcută de către pârâtă, astfel că nu poate fi reţinută critica nerespectării principiului contradictorialităţii procesului civil, iar evocarea dispoziţiilor art. 18 din O.G. nr. 51/1997 reprezintă un argument în plus, în sprijinul ideii exprimate de către instanţa de fond conform căreia amplasarea bunurilor pe terenul proprietatea reclamantei s-a făcut de către chemata în garanţie în temeiul contractelor de achiziţie şi respectiv de leasing.
Pe de altă parte s-a afirmat că argumentele reclamantei sunt contradictorii, în contextul în care susţine faptul că prevederile O.G. nr. 51/1997 nu sunt aplicabile speţei, iar în schimb îşi argumentează cererea şi pe faptul rezilierii contractelor de achiziţie şi leasing în care nu este parte.
Nu s-a reţinut lipsa de diligenţă a pârâtei în condiţiile în care aceasta chiar a solicitat ridicarea bunurilor conform adresei nr. 191 din 6 aprilie 2006 emisă de reprezentantul său – SC O.I. SRL (fila 17 dosar fond).
În ceea ce priveşte apelul pârâtei, Curtea a reţinut că legitimarea procesuală activă aparţine reclamantei dată fiind calitatea sa de proprietar al terenului în cauză şi că împrejurarea că în speţă contractul de locaţiune nu a expirat nu reprezintă un argument întemeiat pentru respingerea cererii de obligare la ridicarea bunurilor, întrucât acestea aparţin apelantei-pârâte.
Faptul că, potrivit adresei nr. 191 din 6 aprilie 2006, pârâta a intenţionat să-şi ridice bunurile nu poate constitui un motiv de respingere a cererii, cât timp bunurile proprietatea pârâtei ocupă fără drept terenul, nemaifiind în folosinţa chematei în garanţie - locatar în contractul de locaţiune, adresa constituind o dovadă a bunei sale credinţe în raporturile cu reclamanta.
S-a mai argumentat că instanţa nu putea să nu ţină seama de faptul că bunurile, care au făcut obiect al contractelor de achiziţie şi leasing, reziliate, sunt proprietatea pârâtei, atât timp cât partea în cauză a fost şi chemata în garanţie, iar probele administrate, cât şi apărările formulate au vizat inclusiv aspecte legate de contractele de leasing şi modul în care terenul în cauză a ajuns să fie ocupat cu bunurile respective.
Cu privire la împrejurarea că încă nu a expirat contractul de locaţiune s-a considerat că nu poate reprezenta un argument al respingerii cererii de obligare a apelantei-pârâte la restituirea bunurilor, această apărare fiind contradictorie în raport cu celelalte susţineri.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs SC I.R.L.I.F.N. SA şi SC A.V. SA, criticând-o pentru nelegalitate.
1. Recursul reclamantei SC A.V. SA este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi conţine următoarele argumente în susţinerea celor două motive de nelegalitate:
- Recurenta consideră că nimic nu se opune ca, în cauză, în calitate de creditoare a obligaţiei de acoperire a prejudiciilor produse să nu poată acţiona în baza răspunderii delictuale pe proprietarul bunului şi în baza răspunderii contractuale pe chematul în garanţie.
Se afirmă că instanţa a procedat în mod greşit atunci când a plecat de la premisa că ar exista o preeminenţă între cele două tipuri de răspundere şi că ar fi trebuit să acţioneze mai întâi în temeiul răspunderii contractuale, întregul raţionament juridic al instanţei fiind fundamentat pe această situaţie.
- Deşi motivarea instanţei s-a bazat pe ideea inexistenţei unei fapte ilicite a pârâtei, ci a chematei în garanţie, care a amplasat instalaţia de detailing pe terenul proprietatea reclamantei, aceasta consideră că, pârâta – la rândul său – a săvârşit o faptă ilicită prin aceea că a lăsat bunul proprietatea sa să-i ocupe terenul.
Se arată că terenul este ocupat de bunul proprietatea pârâtei de aproape patru ani şi, mai mult decât atât, chemata în garanţie a sesizat-o pe pârâtă – pe parcursul derulării contractului de achiziţii de bunuri - că furnizorul de echipamente nu şi-a exercitat obligaţiile asumate în sensul predării, montării bunurilor şi obţinerii avizelor necesare desfăşurării activităţilor.
De asemenea, recurenta consideră că orice referire la prevederile O.G. nr. 51/1997 este nelegală, în condiţiile în care este terţ faţă de raportul contractual de leasing, calitate în care a suferit un prejudiciu prin amplasarea bunului pârâtei pe terenul său.
În ce priveşte susţinerea instanţei de apel asupra existenţei unei argumentaţii contradictorii, prin susţinerea inaplicabilităţii prevederilor O.G. nr. 51/1997, recurenta arată că faptul rezilierii contractelor apare ca o realitate juridică ce nu poate fi ignorată, dar care nu poate să producă efecte faţă de ea care a fost prejudiciată printr-un delict civil.
În fine, recurenta susţine aprecierea greşită a prejudiciului ce i-a fost produs prin fapta chematei în garanţie şi faptul că instanţa nu i-a permis dovedirea pretenţiei deduse judecăţii, prin aceea că nu i-a fost încuviinţată efectuarea unei expertize tehnice, fiindu-i încălcat dreptul constituţional la apărare.
2. Recursul formulat de SC I.R.L.I.F.N. SA se referă, în esenţă, la următoarele aspecte:
- În considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a reţinut că adresa nr. 191 din 6 aprilie 2009 constituie dovada bunei-credinţe a pârâtei în raporturile cu reclamanta, iar sub acest aspect, motivarea instanţei este contradictorie pentru că, deşi se reţine buna sa credinţă se menţine şi obligaţia de a ridica bunurile de pe terenul reclamantei.
În acest sens, recurenta consideră că reclamanta nu poate nesocoti locaţiunea şi nu are dreptul de a solicita obligarea sa la ridicarea construcţiilor de pe un teren ce a fost închiriat, legitimitatea procesuală activă revenind numai locatorului şi, mai mult nu s-a făcut dovada încetării locaţiunii.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că apărarea sa, privind neîncetarea contractului de locaţiune, ar fi în contradicţie cu celelalte susţineri, respectiv cu adresa anterior menţionată, întrucât aceasta din urmă face dovada că a solicitat cu bună - credinţă de a i se permite accesul pe teren pentru a ridica bunul, acces ce i-a fost interzis.
Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce priveşte recursul reclamantei, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. este nefondat.
Deşi în cererea de recurs se indică drept temei al nelegalităţii deciziei dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. ce reglementează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în argumentele prezentate în dezvoltare nu se regăsesc critici ce ar putea fi încadrate în acest motiv de recurs, neindicându-se nici actul juridic dedus judecăţii şi nici o pretinsă interpretare greşită or schimbare a naturii ori înţelesului acestuia.
De asemenea, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deşi nu se indică în clar în ce a constat încălcarea şi aplicarea greşită a legii ori o lipsă de temei legal a deciziei, criticile aduse de recurente pot fi subsumate acestui motiv de recurs, din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor relative la răspunderea civilă delictuală.
S-a afirmat de către recurentă că instanţa de apel ar fi procedat greşit atunci când a considerat că există o preeminenţă între cele două tipuri de răspundere civilă – contractuală şi delictuală –, având prioritate răspunderea contractuală, însă – în cuprinsul considerentelor deciziei – nu se regăseşte o asemenea situaţie, instanţa de apel, nefăcând vreo referire la cele susţinute de recurentă şi, mai mult, nu se poate reţine că raţionamentul juridic al instanţei s-ar fi fundamentat pe această situaţie.
Susţinerile privind existenţa culpei pârâtei şi, implicit, a săvârşirii de către aceasta a unei fapte ilicite în dauna reclamantei – prin aceea că a lăsat bunul să-i ocupe terenul – ţin mai mult de stabilirea situaţiei de fapt.
Cu toate acestea, se impune a se arăta că instanţele au analizat condiţiile răspunderii delictuale şi că, raportat la existenţa unei fapte ilicite şi la prejudiciu, constând în lipsa de folosinţă a terenului, au constatat că nu sunt îndeplinite, în contextul în care nu pârâta a fost aceea care a amplasat lucrările pe teren, ci chemata în garanţie cu care pârâta este terţ.
În ceea ce priveşte inaplicabilitatea dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997 în cauză, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, se impune a se arăta că instanţele nu şi-au fundamentat soluţia pe dispoziţiile actului normativ menţionat, ci pe neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ.
Aşa, cum bine a reţinut instanţa de apel, aducerea în discuţie a dispoziţiilor art. 18 din O.G. nr. 51/1997 – dispoziţiile aplicabile operaţiunilor de leasing – s-a făcut ca un argument în plus la cele reţinute de instanţă cu privire la inexistenţa unei fapte ilicite din partea reclamantei şi la faptul că cea care a amplasat bunurile pe terenul proprietatea reclamantei a fost chemata în garanţie, tocmai în baza unor relaţii contractuale (de achiziţii şi de leasing).
De fapt, aceasta a şi fost raţiunea pentru care instanţa de apel a procedat la descrierea raporturilor contractuale derulate anterior prezentului litigiu.
Nici critica prin care recurenta susţine încălcarea dreptului la apărare nu poate fi primită, fiind una formală, în contextul în care se susţine că prin respingerea efectuării unei expertize tehnice nu a fost în măsură să-şi dovedească prejudiciul, ceea ce duce la ideea că se critică sentinţa dată în primă instanţă, iar nu decizia instanţei de apel.
2. În ceea ce priveşte recursul pârâtei se constată că este nefondat, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în ipoteza existenţei unei motivări contradictorii, neavând relevanţă faptul că – la un moment dat – a intenţionat să-şi ridice bunurile de pe terenul reclamantei câtă vreme – pe parcursul litigiului – a fost consecventă în a solicita să nu fie obligată la ridicarea bunurilor.
Şi în această fază procesuală, recurenta – pârâtă a avut aceeaşi poziţie contradictorie, susţinând – pe de o parte – că a fost de bună – credinţă şi a solicitat permisiunea ridicării bunurilor, iar – pe de altă parte – că reclamanta nu poate solicita obligarea sa la ridicarea acestora de pe un terenul închiriat.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, motiv pentru care le va respinge ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanta SC A.V. SA Bucureşti împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 35 din 25 ianuarie 2011, ca nefondat.
Respinge recursul formulat de pârâta SC I.R.L.I.F.N. SA Bucureşti, împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2760/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2741/2011. Comercial → |
|---|
