ICCJ. Decizia nr. 275/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 275/2011
Dosar nr. 13197/3/2008
Şedinţa publică de la 25 ianuarie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
I. Cererea de chemare in judecata şi soluţia primei instanţe
Reclamanta SC V. SA, în contradictoriu cu pârâtele C.N.A.P.M. Constanţa (fosta A.Z.L. Constanţa) şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 662.560 dolar SUA c/val RON reprezentând contravaloarea sumei cu care pârâta C.N.A.P.M. s-a îmbogăţit fără justă cauză pe seama patrimoniului reclamantei, la plata dobânzii legale la această sumă, cu cheltuieli de judecată aferente.
Prin sentinţa comercială nr. 13643 din 27 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC V. SA.
Instanţa de fond a reţinut ca în anul 2002, R.A. A.Z.L. Constanţa (actuala C.N.A.P.M. Constanţa) a chemat în judecată SC V. SA şi a solicitat instanţei să dispună obligarea acesteia la plata redevenţei datorate potrivit contractului de concesiune nr. 2/1997, la plata penalităţilor de întârziere, rezilierea contractului de concesiune şi a actelor adiţionale, predarea bunului ce constituie obiectul contractului. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 915/E/2.12.2004, Tribunalul laşi a admis în parte atât acţiunea principală cât şi cererea reconvenţională; a dispus rezilierea contractului de concesiune; a respins cererea privind plata redevenţei şi a penalităţilor; s-a luat act de renunţarea la judecata ultimului capăt de cerere din acţiunea principală; a fost obligată Compania Naţională la plata către SC V. SA a sumei de 133.398.442.000 RON reprezentând contravaloarea investiţiei efectuate în A.Z.L. Constanţa, cu dobânda legală aferentă; s-a stabilit în favoarea societăţii un drept de retenţie asupra investiţiei până la plata sumei datorate de reclamanta-pârâtă; s-a respins cererea de chemare în garanţie a pârâtei Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi celelalte cereri formulate de pârâtă
Ulterior, prin decizia nr. 61 din 26 mai 2005, Curtea de Apel laşi a admis apelul declarat de C.N.A.P.M. Constanţa, a obligat pârâta-reclamantă SC V. SA să plătească redevenţa restantă de 90.478,25 dolar SUA iar reclamanta-pârâtă C.N.A.P.M. suma de 2.501.051 dolar SUA sau contravaloarea în RON, reprezentând contravaloarea investiţiei efectuată în A.Z.L. Constanta.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006, a admis recursul declarat de SC V. SA, a modificat în parte decizia curţii de apel şi a respins cererea privind plata redevenţei, menţinând toate celelalte dispoziţii; a respins recursul declarat de C.N.A.P.M. Constanţa, instanţa tăcând aplicarea art. 494 alin. (3) C. civ., potrivit căruia, dacă proprietarul doreşte să păstreze pentru el clădirile, este dator să plătească valoarea materialelor şi preţul muncii, tară a se lua în considerare sporirea valorii fondului.
Considerentele avute în vedere de către instanţa de fond vizează, în esenţă, următoarele aspecte: 1) din înscrisurile depuse la dosar şi necontestate de părţi rezultă că SC V. SA a fost despăgubită conform Deciziei Curţii de Apel laşi, iar aceasta a predat Hala-Fabrica de Parchet din A.Z.L. Constanţa; 2) soluţia privind despăgubirea acordată SC V. SA nu a fost modificată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar instanţa nu a dispus, evident, asupra acordării unor despăgubiri şi pe viitor; 3) împrejurarea că ulterior pronunţării Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pârâta C.N.A.P.M. Constanţa a scos la licitaţie Fabrica de Parchet şi a înstrăinat-o la preţul de 7.595.000 RON, conform contractului autentic din 24 august 2007, nu îndreptăţeşte reclamanta la plata diferenţei dintre suma primită drept despăgubire şi aceea cu care pârâta a vândut ulterior imobilul sub temeiul îmbogăţirii fără justă cauză; 4) toată despăgubirea cuvenită reclamantei pentru investiţia efectuată a fost stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar aspectele privind modul în care a fost stabilită, ce reprezintă aceasta, temeiul de drept nu mai pot fi repuse în discuţie; 5) diferenţa de bani pretinsă nu reprezintă nicidecum un ";supliment"; la un spor de valoare deoarece, pe de o parte acest spor s-a înlăturat în motivarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie iar, pe de altă parte suma obţinută de pârâtă este un preţ de vânzare stabilit ca urmare a organizării unei licitaţii. Diferenţa nu este un ";profit realizat tară justă cauză";, în consecinţă, suma este un preţ legal obţinut şi nicidecum o mărire de patrimoniu propriu pe seama patrimoniului pârâtei care nu s-a diminuat cu nimic; 6) prin admiterea acţiunii formulată de reclamantă s-ar ajunge la modificarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile; 7) absenţa cauzei legitime nu ";apare din împrejurarea că dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei s-a tăcut de C.N.A.P.M. Constanţa în temeiul accesiunii";, contrar susţinerilor reclamantei, mai întâi pentru că accesiunea nu este decât un alt mod de dobândire a dreptului de proprietate, permis de lege alături de alte moduri de dobândire a acestui drept (ocupaţiunea, tradiţiunea, hotărâre a judecătorească, uzucapiunea, convenţia părţilor, etc), iar în al doilea rând în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se arată deosebit de clar că proprietatea asupra construcţiei nu aparţine pârâtei conform principiilor accesiunii; 7) în cauză nu s-a probat nici una dintre condiţiile acţiunii în restituire (adio de in rem verso).
II. Apelul
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea apelului reclamanta a susţinut ca prima instanţă nu a analizat acţiunea introductivă din perspectiva nici unuia dintre argumentele de drept formulate de către reclamantă cu privire la momentul naşterii dreptului de proprietate asupra construcţiei şi semnificaţia acestui moment şi la persoana titularului dreptului de proprietate asupra construcţiei. În plus, in opinia apelantei prima instanţă a reţinut greşit că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi dispus, în litigiul anterior, acordarea materialelor şi a preţului muncii (valoare fixă), fiind vorba tocmai despre o reţinere contrară a instanţei supreme, care în final a acordat suma evaluată prin al doilea raport de expertiză prin care se reţinea sporul de valoare adus fondului, fiind înlăturat primul raport de expertiză, prin care se evaluase valoarea de reconstrucţie a clădirii, adică preţul muncii şi valoarea materialelor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin decizia nr. 265 din 4 iunie 2010 a respins, ca nefondat, apelul, reţinând că problema despăgubirilor cuvenite apelantei constând în contravaloarea lucrărilor de investiţii efectuate de către aceasta a fost tranşată definitiv şi irevocabil, dreptul privind aceste despăgubiri născându-se urmare a rezilierii contractului de concesiune fără de care apelanta nu ar fi putut ridica construcţia, ca atare, orice cerere ulterioară prin care să se solicite o altă sumă adăugată celei stabilită de către instanţă, însă legată de valoarea bunului, fie că se cheamă spor de valoare, ori despăgubire nu mai poate fi pusă în discuţie, în sens contrar însemnând că s-ar pune în discuţie autoritatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Faptul că imobilul pentru care apelanta fusese despăgubită, a fost ulterior vândut de către intimata C.N.A.P.M. Constanţa la un preţ mult mai mare decât ceea ce primise aceasta, nu justifică demersul juridic al acesteia întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză, nefiind îndeplinite condiţiile in acest sens, respectiv mărirea unui patrimoniu, micşorarea altui patrimoniu, legătura de cauzalitate, absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, precum şi inexistenţa unei alte căi judiciare de satisfacere a pretenţiilor. S-a constatat ca nu se poate vorbi nici de o micşorare a patrimoniului apelantei, micşorare nejustificată, având în vedere că imobilul a ieşit din patrimoniul acesteia ulterior pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că valorificarea ulterioară a acesteia nu putea avea drept consecinţă o diminuare a patrimoniului apelantei.
III. Recursul
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, cu consecinţa casării deciziei recurate cu trimitere spre rejudecare în apel sau, în subsidiar, a modificării în tot a deciziei apelate, în sensul admiterii apelului şi, astfel, a acţiunii introductive formulate, solicitând totodată restituirea taxei de timbru achitată în apel, până la concurenţa sumei de 4 RON, taxă judiciară de timbru cu adevărat datorată în apel.
Recurenta îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 punct 9 C. proc. civ. şi vizează în esenţă următoarele aspecte:
Deşi aparent soluţionată pe fondul său, cauza a fost judecată, la fel ca şi în primă instanţă, din perspectiva autorităţii de lucru judecat, soluţie criticabilă in opinia recurentei prin prisma taxei judiciare de timbru la plata căreia a fost obligată recurenta-reclamantă SC V. SA, a modalităţii de redactare a minutei, cea care creează aparenţa faptului că, în apel, acţiunea ar fi fost reanalizată pe fondul său, în realitate fiind reţinute temeiurile autorităţii de lucru judecat, motiv pentru care cauza se impunea a fi soluţionată pe calea excepţiei, obligatoriu a fi pusă în discuţie, prioritar, fie şi din oficiu (condiţie neîndeplinită), dar şi a respingerii nemotivate a probei cu interogatoriul, solicitată de reclamanta-recurentă SC V. SA a fi administrată pârâtei-intimate C.N.A.P.M. Constanţa în condiţiile art. 222 C. proc. civ. (solicitare formulată faţă de respingerea, şi ea nemotivată, a aceleiaşi probe şi în primă instanţă).
Respingerea probei cu interogatoriul constituie, in opinia recurentei, o încălcare a dreptului sau la apărare, judecată pe temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat, deşi tară legala punere în discuţie a acestei excepţii, invocată fie şi din oficiu.
Această încălcare a dreptului sau la apărare, susţine recurenta, devine cu atât mai evidentă cu cât se observă că respingerea acestei probe s-a dispus nemotivat, la termenul de judecată din data de 04 iunie 2010, astfel cum rezultă din practicaua deciziei recurate, Practic, susţine recurenta, instanţa de apel a avut în vedere în secret prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., respingând proba cu interogatoriul pe acest temei, încălcând dreptul la apărare de care reclamanta-recurentă se cuvenea, fie şi formal, să beneficieze.
Recurenta-reclamantă consideră greşite considerentele reţinute de instanţa de control judiciar care vizează preţul vânzării, neîndeplinirea condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză şi cele potrivit cărora reclamanta ar avea deschisă calea unei noi acţiuni pentru obţinerea sporului de valoare.
Recursul nu este fondat.
Nu pot fi primite susţinerile recurentei privind încălcarea dreptului său la apărare de către instanţe de apel, pe de o parte pentru ca litigiul a fost soluţionat pe fond şi nu pe excepţia autorităţii de lucru judecat, contrar afirmaţiilor reclamantei, iar, pe de alta parte, instanţa de apel a respins proba cu interogatoriul paratei, solicitata de către reclamanta, întrucât a apreciat ca nu este utila cauzei.
Înalta Curte retine ca în litigiul ce a avut ca obiect rezilierea contractului de concesiune reclamanta din prezenta cauză a fost despăgubită cu contravaloarea investiţiei efectuate în A.Z.L. Constanţa. Or, în mod corect s-a apreciat de către instanţa de apel ca orice repunere în discuţie a valorii investiţiilor efectuate, ulterior dezlegării irevocabile a acestui aspect de către instanţa supremă ar echivala cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat, fără ca aceasta să echivaleze cu soluţionarea litigiului pe cale de excepţie.
Înalta Curte va înlătura şi susţinerile recurentei privind încălcarea dreptului la apărare prin respingerea nemotivată a probei cu interogatoriu. Astfel, din practicaua deciziei atacate rezultă că s-a apreciat ca nefiind utilă cauzei proba respectivă, cauza fiind soluţionată pe fond şi nu pe excepţie, contrar celor susţinute de recurentă.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, recurenta-reclamantă a formulat prezenta acţiune după soluţionarea irevocabila a litigiului privind rezilierea contractului cu daune-interese, pe motiv că imobilul pentru care apelanta fusese despăgubită, a fost ulterior vândut de către intimata C.N.A.P.M. Constanţa la un preţ mult mai mare decât ceea ce primise aceasta, reclamanta invocând îmbogăţirea tară justa cauza a intimatei pe seama sa. Or, in mod corect s-a apreciat de către instanţa de apel ca nu sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea unei asemenea acţiuni, respectiv mărirea unui patrimoniu, micşorarea altui patrimoniu, legătura de cauzalitate, absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, precum şi inexistenţa unei alte căi judiciare de satisfacere a pretenţiilor.
Imobilul a ieşit din patrimoniul intimatei ulterior pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că valorificarea ulterioară a acestuia nu putea avea drept consecinţă o diminuare a patrimoniului apelantei.
La stabilirea contravalorii investiţiilor instanţele au făcut aplicarea art. 494 alin. (3) C. civ., potrivit căruia, in cazul in care autorul lucrării este de rea-credinţă, dacă proprietarul doreşte să păstreze pentru el clădirile, este dator să plătească valoarea materialelor şi preţul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului. Temeiul naşterii dreptului de creanţa al autorului lucrării este, în acest caz, tocmai îmbogăţirea fără justa cauza, chiar daca autorul lucrării este de rea-credintă.
Ceea ce au stabilit instanţele, cu autoritate de lucru judecat, este însuşi faptul că recurenta-reclamanta nu era îndreptăţită sa fie indemnizata de către proprietarul imobilului şi cu sporul de valoare adus acelui imobil. Or, proprietarul imobilului a procedat la înstrăinarea clădirii după soluţionarea irevocabila a problemei dreptului de creanţă al autorului lucrării, ceea ce înseamnă că nu se mai poate vorbi în speţă de o mărire a patrimoniului intimatei pe seama patrimoniului recurentei, suma obţinută de intimata-pârâtă fiind un preţ de vânzare stabilit ca urmare a organizării unei licitaţii, diferenţa neputând fi caracterizată drept un ";profit realizat fără justă cauză";.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte, găsind recursul nefondat, îl va respinge ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., in aplicarea dispoziţiiolor art. 274 C. proc. civ. urmând a obliga recurenta-reclamanta sa plătească intimatei C.N.A.P.M. Constanţa suma de 21.700 RON - cheltuieli de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC V. SA Constanţa împotriva deciziei nr. 265 din 4 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Obliga recurenta - reclamanta sa plătească intimatei C.N.A.P.M. Constanţa 21.700 RON cheltuieli de judecata.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 28/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2699/2011. Comercial → |
|---|
