ICCJ. Decizia nr. 28/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 28/2011
Dosar nr. 448/44/2010
Şedinţa publică de la 11 ianuarie 2011
Deliberând asupra recursurilor de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Tecuci sub nr. 1714/324 din data de 22 mai 2008, reclamanta SC A. SA Berheci, prin reprezentanţi legali, a chemat în judecată pe pârâta Primăria G. solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 RON reprezentând daune materiale şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere.
S-a arătat în motivarea cererii de către reclamantă, că a încheiat cu pârâta un contract de concesiune pentru o perioadă de 4 ani, adică pentru perioada 2001-2004.
Prin acest contract pârâta se obliga să pună la dispoziţia reclamantei suprafaţa de 50 ha în pct. H., iar reclamanta se obliga să achite redevenţa aferentă şi să exploateze terenul conform obligaţiilor contractuale.
A precizat reclamanta că, la sfârşitul anului 2002, Consiliul local G. a procedat la punerea în posesie a mai multor cetăţeni pe suprafaţa concesionată şi, în acest fel, a fost imposibilă exploatarea terenului dar în continuare i s-a solicitat să achite redevenţa pentru anii 2003-2004.
A susţinut reclamanta că prin neexploatarea terenului pe o perioadă de 2 ani de zile i s-a cauzat un prejudiciu în sumă de 30.000 RON la care se adaugă penalităţile de întârziere de 0,15 % pe zi de întârziere.
La solicitarea instanţei de judecată, reclamanta a precizat că valoarea penalităţilor de întârziere pe care le-a solicitat este de 78.457,50 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 2029/2008 s-a dispus declinarea judecării cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi, având în vedere prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., reţinând că valoarea pretenţiilor depăşesc 1 miliard RON vechi.
La Tribunalul Galaţi, cauza a fost înregistrată sub nr. XX/2008.
Prin întâmpinare, pârâtul Consiliul Local G. a solicitat respingerea cererii ca nefondată, arătând că reclamanta a acceptat tacit rezilierea contractului încă din primăvara anului 2002. În anul 2004, cu ocazia controlului Curţii de Conturi Galaţi s-a stabilit că reclamanta datora Consiliului Local G. suma de 115.460.000 RON pentru terenul folosit in anii 2001 şi 2002, debitul fiind stabilit pentru 2 ani şi nu 4 ani, cât a susţinut reclamanta.
Cu privire la penalităţi a arătat că nu sunt datorate întrucât nu sunt prevăzute în contractul de concesiune.
Prin încheierea din 17 decembrie 2008, Tribunalul a pus în discuţie natura juridică a cauzei, respectiv dacă un contract de concesiune este un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004 în considerarea faptului că terenul se află în proprietate publică sau privată, sens în care s-a solicitat ca pârâta să comunice dacă terenul dat în concesiune prin contractul din 05 noiembrie 2000 situat în pct. H. se află în proprietate publică sau privată a pârâtului.
Prin încheierea din 23 februarie 2009 s-a reţinut că pârâta a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii pe care a motivat-o în scris invocând prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 arătând că cererile pentru acordare de despăgubiri se formulează în termen de 1 an de la data când persoana vătămata a cunoscut sau trebuia sa cunoască întinderea pagubei prevederea aplicându-se şi contractelor administrative.
Prin aceleaşi precizări pârâta a susţinut că acest contract este un contract administrativ în sensul art. 1 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Prin concluziile scrise formulate de pârâta s-a invocat excepţia prescripţiei invocând dispoziţiile art. 19 alin. (1) din aceeaşi lege.
Tribunalul Galaţi, prin sentinţa nr. 793 din 23 iunie 2009, a respins excepţiile tardivităţii şi prescripţiei invocate de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială G. - prin Primar, ca nefondate.
A admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 30.000 RON, cu titlu de daune materiale, plus dobânda legală aferentă până la data plăţii efective.
A respins capătul de cerere referitor la plata penalităţilor de întârziere, în cuantum de 78.457,50 RON, ca nefondat şi a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 4.175,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că părţile au încheiat contractul de concesiune din 05 noiembrie 2000, prin care Primăria Comunei G., în calitate de concedent, a închiriat reclamantei SC A. SA Berheci, în calitate de concesionar, suprafaţa de 50 ha teren, pentru o perioadă de 4 ani (2000-2004).
În raport de dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, adresa din 20 februarie 2009 a pârâtei, precum şi din Hotărârea Consiliului Local G. nr. 21 din 12 august 1999 şi H.G. nr. 562/2002, s-a apreciat că terenul în discuţie nu a aparţinut domeniului public al unităţii administrativ teritoriale, ci domeniului privat al acesteia, iar, în prezent, este în proprietatea privată a unor persoane fizice.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că, contractul de concesiune încheiat de părţile din litigiu nu este contract administrativ, ci de unul comercial, în cauză nefiind aplicabile prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004; în atare condiţii, excepţiile tardivităţii şi prescrierii dreptului material la acţiune invocate sunt nefondate.
Pe fondul cauzei, a reţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a pune la dispoziţie reclamantei suprafaţa de 50 ha teren, în perioada anilor 2003 - 2004, astfel că datorează daune, pentru lipsa de folosinţă a terenului, în cuantum de 30.000 RON.
Cât priveşte penalităţile de întârziere solicitate, a reţinut că, potrivit art. 8 din contract, acestea se datorează doar pentru întârzierea la plată a redevenţei şi a acordat reclamantei numai dobânda legală aferentă debitului principal, prevăzut de art. 3 din O.G. nr. 9/2000, pentru acoperirea beneficiului nerealizat.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel reclamanta SC A. SA Berheci şi Unitatea Administrativ Teritorială G., prin Primar, apeluri înregistrate, iniţial, sub nr. XX/2008 pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială.
Prin încheierea din 18 decembrie 2009, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secţiei comerciale şi înregistrarea acesteia pe rolul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a aceleaşi curţi de apel, cu motivarea că părţile au încheiat un contract administrativ şi sunt incidente prevederile art. 8 alin. (2) şi art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.
La secţia de contencios administrativ şi fiscal, cauza a fost înregistrată sub nr. 1808/44/2009.
Prin încheierea din 04 februarie 2010, apelurile au fost scoase de pe rolul acestei secţii şi trimise, spre competentă soluţionare, secţiei comerciale, maritime şi fluviale a Curţii de Apel Galaţi.
S-a reţinut că Tribunalul Galaţi s-a pronunţat ca instanţă comercială, atâta vreme cât a reţinut că părţile au încheiat un contract comercial şi nu unul administrativ, în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel că judecarea căilor de atac sunt în competenţa secţiei comerciale a instanţei imediat superioare, respectiv Curtea de Apel Galaţi.
Dosarul a fost înregistrat, la secţia comercială, maritimă şi fluvială, sub nr. 448/44/2010.
Reclamanta SC A. SA Berheci a criticat sentinţa apelată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:
În mod greşit instanţa de fond a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de penalităţi, de 0,15% pe zi de întârziere, sancţiune ce a fost prevăzută în contract doar în cazul neachitării redevenţei şi pe cale consecinţă, reclamanta a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul obligării pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, calculate în faza executării silite, de către executorul judecătoresc, până la data plăţii efective, potrivit art. 3712 C. proc. civ. Mai arată apelanta - reclamantă critică soluţia primei instanţe sub aspectul stabilirii momentului naşterii dreptului la acţiune, care în opinia apelantei începe de la momentul final al prestaţiei succesive a contractului de prestare succesivă încheiat cu partea adversă, în cauză termenul de prescripţie nu se împlinise la momentul actului de recunoaştere, situaţie pentru care a operat întreruperea cursului prescripţiei, iar acţiunea a fost promovată în termenul prevăzut de lege.
Pârâta Unitatea Administrativ Teritorială G. a criticat sentinţa apelată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive: în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune întrucât contractul din 05 noiembrie 2008 este un contract administrativ şi în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pârâta este o persoană de drept public, iar redevenţa se varsă în bugetul local, care este o sursă de finanţare a lucrărilor, serviciilor şi achiziţiilor publice. Prin urmare, a susţinut pârâta că, contractul de parteneriat public-privat poate fi socotit o variantă a contractului de concesiune, iar ca natură juridică, un contract administrativ.
Dat fiind natura contractului în conformitate cu art. 19 alin. (2) cu referire la art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cererile pentru acordarea despăgubirilor se adresează instanţelor de contencios administrativ în termen de 1 an de la data când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Contractul de concesiune şi-a încetat valabilitatea în anul 2002, iar reclamanta a promovat acţiunea în anul 2008, adică la 6 ani de la data când trebuia să cunoască întinderea pagubei. Faţă de considerentele expuse pârâta solicită să se admită apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca fiind prescris dreptul material la acţiune.
Pe fondul cauzei, a susţinut că contractul de concesiune a fost legal desfiinţat, în anul 2002, cu respectarea prevederilor Legii nr. 216/1998 şi H.G. nr. 219/1999, astfel că încetarea contractului de concesiune - respectiv la sfârşitul anului 2002, suprafaţa de teren a fost restituită foştilor proprietari - a avut la bază pentru interesul public major de reconstituire a dreptului de proprietate pentru foştii proprietari şi moştenitorii acestora. Prin urmare, cum convenţia a fost desfiinţată legal, în anul 2002, nu se poate imputa pârâtei nerespectarea clauzei contractuale în perioada 2003 - 2004.
La termenul din 19 mai 2010, instanţa de apel, din oficiu, a pus în discuţia părţilor motivul de ordine publică vizând prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantei conform dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi nu din perspectiva prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 invocate de pârâtă prin apelul declarat.
Apelanta reclamantă a formulat apărări cu privire la motivul de ordine publică invocat de instanţa de apel, din oficiu, susţinând, în esenţă, că s-a întrerupt cursul prescripţiei, în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prin promovarea de cereri de chemare în judecată şi prin recunoaşterea dreptului de către pârâtă, recunoaştere cuprinsă în interogatoriul luat pârâtei în Dosarul nr. 2388/324/2007 al Judecătoriei Tecuci, sens în care apelanta-reclamantă a depus copia sentinţei nr. 1709 din 02 octombrie 2006 a Judecătoriei Galaţi, copia încheierii din 20 noiembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 2388/324/2007 al Judecătoriei Tecuci.
Prin decizia nr. 57/A din 21 iunie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, a fost respins apelul declarat de apelanta reclamantă SC A. SA Berheci, ca nefondat.
Prin aceeaşi decizie a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială G., împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: a fost respinsă acţiune în daune contractuale, ca fiind prescris dreptul material la acţiune şi a fost obligată apelanta-reclamantă SC A. SA Berheci la plata sumei de 5.004 RON către pârâta Unitatea Administrativ Teritorială G., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte apelul pârâtei, că excepţia prescrierii dreptului la acţiunea invocat a fost soluţionat corect în raport de natura juridică a contractului încheiat de părţi, astfel din probele administrate în cauză a rezultat că terenul concesionat a făcut parte din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale.
Or, textul de lege evocat nu asimilează contractelor administrative orice contracte încheiate de persoana juridică de drept public, aşa cum greşit a susţinut pârâta în motivele de apel, argumentul referitor la contractul de parteneriat public-privat este străin de raportul juridic dedus judecăţii. S-a apreciat ca este irelevant faptul că părţile au intitulat contractul „de concesiune";, în condiţiile în care acest tip de contract are ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică.
Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate prin neexecutarea de către o parte contractantă a obligaţiilor ce îi incumbă în temeiul convenţiei, curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Este evident că neexecutarea contractului de către concedent i-a fost cunoscută reclamantei din primăvara anului 2003 (potrivit propriei recunoaşteri), dată de la care nu i-a mai fost pus la dispoziţie terenul agricol, iar întinderea pagubei pretins cauzate prin neexecutarea contractului de concesiune, respectiv veniturile pe care le-ar fi obţinut din exploatarea terenurilor, potrivit estimărilor reclamantei, au fost pe deplin cunoscute concesionarului la finele anului agricol 2004. Prin urmare, reclamanta a promovat acţiunea de faţă în luna mai 2008, cu depăşirea termenului de prescripţie, de 3 ani, prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Instanţa a înlăturat apărările reclamantei, referitoare la întreruperea cursului prescripţiei întrucât, potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia (lit. a)) sau prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă necompetentă (lit. b)).
Cât priveşte pretinsa recunoaştere a dreptului, de către pârâtă, reclamanta a invocat răspunsurile la interogatoriu date de pârâtă la data de 04 decembrie 2007, în Dosarul nr. 2388/324/2007 al Judecătoriei Tecuci, o copie de pe acest interogatoriu fiind depus în Dosarul nr. 1714/324/2008 al Judecătoriei Tecuci.
Din conţinutul acestui înscris a rezultat împrejurarea de fapt, necontestată de vreuna din părţi, că reclamantul nu a mai folosit terenul agricol din toamna anului 2002, întrucât, în anul 2003 au fost puse în posesie persoanele cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate.
Instanţa de apel a apreciat că,acest aspect nu poate fi calificat, aşa cum pretinde reclamanta, ca o recunoaştere a dreptului SC A. SA Berheci de a solicita daune contractuale de la concedent, ştiut fiind că recunoaşterea unui drept, indiferent că ar fi vorba de o recunoaştere tacită sau expresă, trebuie să fie neîndoielnică.
Instanţa de apel a constatat că termenul de prescripţie, de 3 ani, se împlinise încă din toamna anului 2007 (întinderea pagubei în raport de finele anului agricol), deci anterior pretinsei recunoaşteri (din decembrie 2007).
Cât priveşte întreruperea cursului prescripţiei, în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, a constatat că reclamanta nu a mai introdus vreo altă cerere de chemare în judecată, în afara celei care face obiectul cauzei de fată.
A mai apreciat instanţa de apel, că cererile de chemare în judecată, soluţionate prin hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, sunt promovate exclusiv de către pârâta din prezenta cauză şi au avut ca obiect obligarea SC A. SA Berheci la plata unei părţi din redevenţa aferentă anilor 2001 - 2002, precum şi obligarea acesteia la plata de penalităţi pentru întârzierea la plată a aceleiaşi redevenţe, pentru anii 2001 - 2002.
În contextul considerentelor enunţate, instanţa de apel a apreciat că este de prisos a mai analiza şi celelalte motive de apel formulate de pârâtă, ce vizează exclusiv fondul cauzei, aşadar, potrivit art. 296 C. proc. civ., apelul a fost admis şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii în daune contractuale, ca fiind prescris dreptul material la acţiune.
Cât priveşte apelul declarat de reclamantă, ce viza neacordarea, de către instanţa de fond, a penalităţilor de întârziere, instanţa de apel a constatat că potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acţiune pentru un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.
Aşa fiind, dreptul material la acţiune fiind prescris, a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.
Împotriva deciziei pronunţate în apel reclamanta şi pârâta au declarat recurs.
1. Reclamanta îşi întemeiază criticile pe dispoziţiile art. 304 pct 7, 8 şi 9 C. proc. civ..
În motivarea recursului, reclamanta recurentă susţine că, instanţa de apel, invocând din oficiu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune apreciază ca s-a antepronuntat în ceea ce priveşte aceasta excepţie şi nu a mai manifestat obiectivitate în ceea ce priveşte interpretarea dovezilor aduse de societatea reclamantă în sprijinul respingerii excepţiei prescripţiei, pronunţând o hotărâre lipsită de temei legal şi cu o motivare contradictorie.
În susţinerea apărării sale în ceea ce priveşte întreruperea prescripţiei extinctive, pornind de la raţiunile pe care se întemeiază, având în vedere scopul şi funcţiile juridice şi sociale ale prescripţiei extinctive, reclamanta arată că imediat ce titularul dreptului la acţiune iese din pasivitate şi acţionează pentru realizarea sau respectarea dreptului său, cursul prescripţiei este şters.
În continuare, recurenta - reclamantă arată că întreruperea prescripţie extinctive este reglementată în principal în art. 16-17 din Decretul nr. 167/1958, care înlocuiesc prevederile corespunzătoare ale C. civ. (art. 1865-1871). De amintit că prevederile din decret care se referă la întreruperea prescripţiei dreptului de a începe executarea silită au fost înlocuite de dispoziţiile art. 4052 C. proc. civ. introduse prin O.U.G. nr. 138/2002, în argumentarea cărora indică cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive şi face câteva precizări în ceea ce priveşte momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, în sensul că, conform dispoziţiilor legale în materie, termenul de prescripţie se calculează de la momentul naşterii dreptului la acţiune, moment care, în situaţia de fată, nu este toamna anului 2002, cum s-a susţinut oral în instanţa, ci, fiind vorba de un contract cu prestare succesiva, de la momentul final până la care pârâta trebuia să îşi execute obligaţia, respectiv noiembrie 2004. Precizează că în perioada 2002 - 2004 a purtat discuţii permanent cu pârâta pentru a solicita măcar înlocuirea suprafeţelor de teren concesionate cu altele libere, având asigurarea reprezentanţilor legali ai acesteia că se va rezolva aceasta situaţie; context în care arată că această negociere continuă este demonstrată şi de plăţile pe care societatea reclamantă a început să le facă în cursul anului 2004 şi apoi în 2005, numai la asigurarea conducerii pârâtei ca se va rezolva situaţia reclamantei, dar numai după ce va achita în totalitate debitul restant pe care nu-i mai achitase tocmai datorită pierderilor înregistrate ca urmare a refuzului pârâtei de a pune la dispoziţie terenul.
În aceste condiţii, recurenta apreciază ca termenul de prescripţie nu se împlinise la momentul actului de recunoaştere, motiv pentru care a operat întreruperea cursului prescripţiei, iar acţiunea promovată este în termen.
Recurenta mai arată că instanţa de apel nu a analizat acest aspect în raport de înscrisurile depuse la dosar pronunţând o hotărâre nelegală.
2. Prin recursul declarat pârâta critică decizia pronunţată în apel sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată efectuate la fond deşi au fost solicitate, cuantumul total fiind de 7.504 RON.
Recursul declarat de reclamantă este nefondat.
Recurenta şi-a încadrat criticile formulate în motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., fără o structurare în acest sens.
Incadrabilă în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este critica cu privire la antepronunţarea instanţei privind invocarea din oficiu a excepţiei prescripţiei extintictive şi aplicarea prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Cu privire la prima critică se constată că prescripţia dreptului la acţiune este o cauză de stingere a dreptului la acţiune şi, pe cale de excepţie, ea poate fi invocată de pârât, iar instanţa trebuie să o invoce din oficiu, excepţia prescripţiei fiind de ordine publică, ea având o reglementare distinctă.
Astfel, potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958: „Instanţa judecătorească şi organul arbitrai sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris";.
Prin urmare, critica recurentei cu privire la antepronunţarea instanţei prin invocarea din oficiu a excepţiei prescripţiei extinctive, nu poate fi primită.
Critica recurentei privind incidenţa cauzei de întrerupere a cursului prescripţiei prevăzută de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, singura pe care o susţine, în parte antamează temeinicia hotărârii atacate iar nu nelegalitatea ei, iar sub acest aspect ea nu poate fi examinată în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., partea introductivă. Aprecierea probelor invocate de recurentă în dovedirea cauzei de întrerupere pe care aceasta o critică este atributul instanţei devolutive, recursul fiind o cale extraordinară de atac admisibilă numai pentru motive de nelegalitate.
Cu această precizare, se constată o corectă aplicare a prevederilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 de către instanţa de apel conform căruia prescripţia se întrerupe „prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia"; având în vedere că dreptul patrimonial pretins de recurenta - reclamantă este un drept la despăgubiri în sumă de 30.000 RON iar nu constatarea unei stări de drept, imprescriptibilă extinctiv, care a făcut obiectul recunoaşterii la interogatoriu.
Este de observat însă, că în raport de finele anului agricol, pe care chiar recurenta îl indică, 2004, termenul de prescripţie de 3 ani era împlinit din toamna anului 2007, anterior intervenirii cauzei de întrerupere invocate de recurentă, cum corect a constatat instanţa de apel, cu precizarea că „discuţiile"; şi „negocierile"; permanente la care se raportează recurenta nu se constituie în cauze de întrerupere conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958 mai sus citat.
Cât priveşte motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., se constată invocarea formală a acestora tară suport în dezvoltarea recursului, simpla afirmare a caracterului contradictoriu al motivării deciziei atacate făcând imposibilă examinarea criticii cu acest obiect.
Aşa fiind, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat.
Recursul declarat depărată este fondat.
Criticile formulate de pârâtă se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel în aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., nu a acordat cheltuielile de judecată la fond deşi au fost solicitate, ci numai pe cele din apel.
Cum apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, iar apelul pârâtei a fost admis, în sensul respingerii capătului de cerere în daune contractuale, era legal ca instanţa de apel să-i acorde pârâtei cheltuielile de judecată efectuate atât la fond cât şi în apel, în temeiul art. 274 C. proc. civ., astfel cum au fost solicitate.
Prin urmare, Înalta Curte urmează să admită recursul pârâtei, să modifice, în parte decizia atacată în sensul obligării recurentei reclamante la plata cheltuielilor de judecată în fond şi apel în sumă de 7.504 RON, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă SC A. SA Berheci împotriva deciziei nr. 57/A din 21 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială.
Admite recursul declarat de recurenta - pârâta Unitatea Administrativ Teritorială G. prin Primar împotriva deciziei nr. 57/A din 21 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, pe care o modifică, în parte, în sensul că obligă pe recurenta - reclamantă la plata sumei de 7.504 RON cheltuieli de judecată în fond şi apel. Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi la 11 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3137/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 275/2011. Comercial → |
|---|
