ICCJ. Decizia nr. 2813/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2813/2011
Dosar nr. 3061/111/2009
Şedinţa publică din 27 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 704 din 28 septembrie 2010 Tribunalul Bihor a respins acţiunea formulată de reclamanta SC T.P. SRL în contra pârâtei SC C.S.M. SA având ca obiect pretenţii, ca neîntemeiată.
Judecătorul fondului a reţinut că reclamanta, prin acţiunea formulată a solicitat obligarea societăţii pârâte la plata contravalorii bijuteriilor sustrase în noaptea de 12/13 septembrie 2009 din magazinul al cărui spaţiu l-a închiriat de la societatea pârâtă prin contractul nr. 374 din 11 iulie 2007, dată fiind nerespectarea de către această pârâtă a obligaţiei de pază şi protecţie a bunurilor locatarei în afara programului de lucru al magazinului.
În pronunţarea soluţiei, judecătorul fondului a făcut aplicarea prevederilor contractuale din art. 4.1. coroborate cu art. 7.5 constatând că reclamanta în calitate de proprietar nu a luat minime diligenţe pentru a asigura paza şi protecţia bijuteriilor după închiderea programului de lucru, obligaţia de pază a acestor valori revenind în exclusivitate reclamantei.
A mai reţinut instanţa de fond ca fiind fără relevanţă în cauza de faţă faptul anulării procesului verbal de contravenţie prin sentinţa civilă nr. 7651/2010 al Judecătoriei Oradea şi exonerarea reclamantei de executarea sancţiunii contravenţionale.
În contra sentinţei, reclamanta a declarat apel în a cărui motivare a invocat nelegalitatea şi netemeinicia acesteia, ca urmare a greşitei interpretări a clauzelor contractuale şi greşitei aprecieri a probelor administrate.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 24/A din 8 martie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, înlăturând criticile acesteia cu privire la greşita interpretare a clauzelor contractuale şi a probelor administrate precum şi cu privire la legislaţia specială la care a făcut referire.
Astfel, prin Decizia sa, instanţa de apel a reţinut că sentinţa judecătoriei de anulare a procesului verbal de contravenţie nu are autoritate de lucru judecat în cauza de faţă, pârâta intimată neavând calitatea de parte în respectivul proces iar cu privire la caracterul abuziv al clauzei contractuale conţinută de art. 7.5 din contract, a constatat că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori se aplică, conform art. 2 alin. (1), numai persoanelor fizice şi grupurilor de persoane fizice constituite în asociaţii, nu şi societăţilor comerciale, în speţă reclamantei.
Cu referire la obligaţia locatoarei de pază şi protecţie a bunurilor din magazin în afara programului de lucru, instanţa de apel a constatat că, în prezenţa interdicţiei de păstrare a banilor şi valorilor în raioane pe durata cât magazinul este închis, nu poate fi angajată răspunderea locatorului sub acest aspect.
Reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei menţionate pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., pe care le dezvoltă într-o abordare globală, iar nu distinctă, sub aspectul criticilor care urmează:
- greşita interpretare a stipulaţiei art. 4.1 alin. (4) din contract prin modificarea nepermisă a stipulaţiei contractuale de sub art. 7.5 şi înlocuirea deliberată a cuvântului „bani" cu „bunuri", furtul constând nu din sume de bani sau alte valori ci din bunuri în materialitatea lor iar prin art. 4.1. coroborat cu art. 4 alin. (2) din contract locatorul s-a obligat să asigure paza bunurilor proprietatea locatarului;
- ignorarea de către instanţa de apel a celor stabilite prin considerentele sentinţei nr. 7651/2010 pronunţată de Judecătoria Oradea la 23 iunie 2010, devenită irevocabilă la data de 15 noiembrie 2010, prin confuzia între principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti şi principiul opozabilităţii aceloraşi efecte cât timp nu s-a făcut dovada altei realităţi;
- greşita aplicare de către judecătorii apelului a prevederilor Legii nr. 193/2000 care constituie o reglementare specială pentru clauzele abuzive între comercianţi şi consumatori şi neabordarea clauzei abuzive din perspectiva posibilităţii existenţei ei în orice contract civil sau comercial, când, fără a fi negociată, partea care este mai puternică economic o impune, cum ar fi în cadrul contractelor de adeziune;
- aprecierea greşită şi părtinitoare în ce priveşte declaraţia martorei B.R.S. prin înlăturarea ei cu motivarea că nu este susţinută de alte probe;
- neanalizarea motivului de apel constând în tripla culpă gravă a locatorului: instalarea unei schele pe peretele exterior, neluarea normelor corespunzătoare de către pârâtă în urma avertizării ei că sistemul de supraveghere era nefuncţional în data furtului, neinstalarea unei prize în interiorul magazinului care să permită montarea unui sistem de supraveghere proprie.
Recursul nu este fondat.
1.Aspecte prealabile examinării pe fond.
Acţiunea cu care reclamanta - recurentă a investit instanţa de judecată este o acţiune în răspundere contractuală, constând în despăgubirea acesteia pentru un prejudiciu cauzat de nerespectarea de către pârâtă a obligaţiilor de pază pe care şi le-a asumat prin contractul de închiriere pe care părţile l-au încheiat în data de 11 iulie 2007.
Criticile pe care recurenta le-a formulat se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. constând în interpretarea clauzelor 4.1; 4.4. raportat la 7.5 din contractul pe care părţile le-au încheiat, greşita aplicare a Legii nr. 193/2000 şi incidenţa art. 1200 alin. (4) C. civ.
Cât priveşte motivul de recurs reglementat de art. 304.7 C. proc. civ., se observă că acesta a fost formal invocat nefiind susţinut în ipotezele sale legale prin dezvoltarea în fapt a criticilor formulate.
Mai este de observat că ultima critică formulată sub pct. 2.8 din recurs, prin care se invocă nepronunţarea asupra unui motiv de apel constând în tripla culpă gravă a locatorului, este fără suport în realitatea dosarului, nici prin motivele de apel şi nici prin completarea acestora, reclamanta neinvocând o atare critică, împrejurarea ca atare fiind expusă în preambulul apelului, la pct. 1: Circumstanţele cauzei, motivele de apel fiind expuse la pct. 2. Pe de o parte. Pe de altă parte, conţinutul criticii din recurs dezvoltă o situaţie de fapt care excede controlului de legalitate la care este limitată examinarea instanţei de recurs prin art. 304 C. proc. civ. partea introductivă. Pentru acest ultim considerent nu va fi luată în examinare nici critica de la pct. 2.7 din recurs cu privire la aprecierea depoziţiei martorei B.R.
2.Cu privire la motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".
Recurenta critică Decizia atacată susţinând greşita interpretare a contractului de închiriere pe care părţile l-au încheiat sub aspectul clauzelor art. 4.1 – 4.4. coroborate cu art. 7.5., în sensul că acestea stabileau în sarcina locatorului obligaţia de pază a bunurilor din magazinul de bijuterii în afara programului de lucru, instanţa de apel operând o confuzie deliberată între termenii de bani şi bunuri.
Or, se constată că instanţele nu au schimbat nici natura nici înţelesul vădit şi neîndoielnic al clauzelor în speţă având în vedere şi regimul juridic pe care codul civil îl rezervă contractului de locaţiune a unui imobil, iar redactarea cuvântului bunuri în loc de bani este irelevantă juridic în speţa de faţă pentru argumentele care urmează.
Prin clauza 4.1. liniuţa a 2-a locatorul şi-a asumat o obligaţie în contextul contractului de închiriere pe care părţile l-au încheiat şi anume „ paza şi protecţia bunurilor (mai puţin sumele de bani/alte valori lăsate în casieria raionului ) proprietate a locatarului în afara programului de lucru al magazinului". Însă „Locatorul nu îşi asumă răspunderea cu privire la eventualele pierderi pe care locatarul le suferă din orice tip de împrejurări (furt distrugeri, tâlhării, inundaţii, căderi de corpuri etc.)"; Această clauză transpune de fapt dispoziţia legală a art. 1426 C. civ. conform căreia locatorul nu răspunde pentru tulburarea de fapt a folosinţei ci numai pentru tulburarea de drept: „Locatorul nu este răspunzător către locatar de tulburarea cauzată lui prin fapta unei a treia persoane, care persoană nu-şi sprijină acest fapt pe un drept asupra lucrului închiriat sau arendat, locatarul are însă facultatea de a reclama în contră-le în numele său personal".
Această limitare legală şi contractuală este reluată şi concretizată prin clauza art. 7.5 din contract: „Se interzice păstrarea oricăror bani/valori în raioane pe durata cât magazinul este închis (21oo – 800), locatorul neasumându-şi nicio responsabilitate pentru nerespectarea acestei interdicţii".
Obiectul locaţiunii l-a format închirierea unui spaţiu destinat producţiei, reparaţiilor şi comercializării bijuteriilor, prejudiciul reclamat constând c/v unei cantităţi de bijuterii furate.
Potrivit art. 7.2 din contract: „Prezentul contract se completează cu prevederile legale în vigoare la data semnării lui".
Bunurile care au fost furate din magazin în afara programului de lucru au fost bijuterii din aur or, conform art. 25 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, modificată, metalele şi pietrele preţioase se circumscriu sintagmei de „bunuri şi valori cu caracter special pentru a căror pază şi transport se instituie obligaţii specifice, conform art. 28 din lege în sarcina conducătorilor unităţilor care le deţin".
Din această perspectivă, art. 7.5 din contractul încheiat de părţi, prin interdicţia păstrării de valori în raioanele magazinului cât timp magazinul este închis, a avut în vedere bijuteriile din aur a căror producere, reparaţie, comercializare constituiau activităţi comerciale convenite a fi desfăşurate în spaţiul închiriat (art. 2.2) care în sensul legii speciale menţionate se constituie în valori cu caracter special, iar nu numai bani sau alte instrumente de plată care se circumscriu noţiunii de valori în accepţiune comună iar nu specială, cum greşit susţine recurenta, şi care, oricum, nu se păstrau în raioane, ci conform art. 4 alin. (1) (liniuţa 4) în casieria raionului.
Obligaţia de pază a valorilor cu caracter special, în speţă a bijuteriilor din aur, are nu numai o reglementare convenţională dar şi una legală, legea specială menţionată instituind în sarcina conducătorilor unităţilor care le deţin, respectiv în sarcina locatarei – recurentă în cauza de faţă, obligaţii specifice de pază (art. 25 din Legea nr. 333/2003).
Prin urmare, critica interpretării actului juridic dedus judecăţii întemeiată pe dispoziţiile art. 304.8 C. proc. civ. nu poate fi primită.
3. Cu privire la motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Clauza art. 7.5 din contract, mai sus citată, este clară şi categorică, fără a fi însă o clauză abuzivă, nici din perspectiva Legii nr.193/2000, a cărui greşită aplicare o critică recurenta, şi nici din perspectiva abordării teoretice şi doctrinare avansată de recurentă. Aceasta deoarece, contractul pe care părţile l-au încheiat nu se înscrie în ipoteza legii menţionate, clar delimitată prin art. 2 alin. (1), la care în mod corect s-a raportat instanţa de apel întrucât reprezintă dreptul comun în materie, şi nici în categoria pe care recurenta o menţionează, a contractelor de adeziune, care ar prezuma un dezechilibru voluţional la încheierea lor sau a celor dictate economic, părţile în speţă încheind un contract de închiriere, numit, cu un regim juridic reglementat legal, care s-a fundament poziţia de egalitate a părţilor la încheierea lui, cu clauze negociate iar nu impuse de una dintre părţi despre care la modul teoretic s-ar putea presupune că are o poziţie dominantă din punct de vedere economic.
Nici critica cu privire la ignorarea sentinţei judecătoriei prin care a fost anulat procesul verbal de contravenţie şi exonerată reprezentanta reclamantei de răspunderea contravenţională, sub aspectul opozabilităţii ei, nu poate fi primită. Cum lesne se poate observa răspunderea contractuală cu care reclamanta a investit instanţa are un regim juridic diferit de răspunderea contravenţională care este o răspundere administrativă întemeiată pe alte principii, spre deosebire de răspunderea contractuală care are la bază egalitatea juridică a părţilor la încheierea unui act juridic, în speţă a contractului de închiriere, ale cărui clauze sub aspectul executării şi interpretării lor nu pot fi dezbătute judiciar decât între părţile contractante de către instanţa comercială/ civilă. Această dezbatere judiciară s-a realizat prin litigiul de faţă, cu respectarea principiilor care guvernează procesul civil, în speţă al contradictorialităţii, în care, prin hotărârile pronunţate s-a ajuns la o constatare specifică, care îşi produce efectele în acest context procedural, după cum efectele sentinţei instanţei de contencios administrativ devin opozabile în contextul procedural în care aceasta a fost pronunţată, din perspectiva opozabilităţii efectelor hotărârile aduse în discuţie ca acte jurisdicţionale aflate sub incidenţa art. 1200 alin. (4) C. civ., iar nu ca probe constând în înscrisuri autentice aflate sub incidenţa art. 1173 C. civ., nefiind comparabile.
Critica recurentei relativă la hotărârea instanţei de contencios administrativ în sensul că instanţa de apel prin Decizia recurată şi-a axat motivarea pe inexistenţa puterii de lucru judecat a celor două hotărâri, operând o confuzie între principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti care presupune obligativitatea acestora şi autoritatea de lucru judecat şi principiul opozabilităţii aceloraşi efecte, care se manifestă în relaţia cu terţii, este şi gratuită.
Prin apelul motivat la pct. 2.2 lit. b), reclamanta a criticat sentinţa apelată pentru că „ aduce atingere autorităţii de lucru judecat a sentinţei menţionate" , respectiv sentinţei instanţei de contencios administrativ, devenită irevocabilă prin care „au fost dezlegate tocmai aceste aspecte litigioase referitoare la raporturile contractuale dintre părţi", iar instanţa de apel, cu respectarea art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi a principiului tantum devolutum, quantum apellatum, a procedat la examinarea legalităţii sentinţei apelate prin prisma criticii aşa cum ea a fost expusă în motivele de apel.
4. Drept urmare, faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat, în raport de motivele reglementate de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În baza art. 274 C. proc. civ. va fi obligată recurenta la plata sumei de 7440 lei cheltuieli de judecată către intimată, ca parte căzută în pretenţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SC T.P. SRL ORADEA împotriva deciziei nr. 24/AC/2011 din 8 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatei – pârâte 7440 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2445/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2822/2011. Comercial → |
|---|
