ICCJ. Decizia nr. 282/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 282/2011
Dosar nr. 30788/3/2008
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 13349 din 5 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei P.E. şi, în consecinţă a respins acţiunea reclamantei C.E.E.R.E.S, persoană juridică olandeză. Totodată, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii, excepţia tardivităţii şi excepţia lipsei de interes ca neîntemeiate.
Tribunalul a admis acţiunea reclamantei faţă de pârâta SC T.C.I. şi a constatat nulitatea absolută a deciziei asociatului unic nr. 1 din 17 iulie 2006 şi a actului adiţional la actul constitutiv al pârâtei din aceeaşi dată, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei P.E. este întemeiată, faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, republicată, calitate procesuală pasivă în acţiunea în anulare având doar societatea a cărei voinţă juridică este formată în AGA atacată.
Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul a apreciat că aceasta priveşte fondul cauzei, iar relativ la excepţia tardivităţii, aceasta a fost respinsă faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care declară acţiunea în constatarea nulităţii absolute imprescriptibilă.
Tribunalul a respins şi excepţia lipsei de interes, apreciind că reclamanta îşi justifică interesul prin prisma obiectului cererii şi a motivelor invocate, tinzând la înlăturarea efectelor excluderii sale din acţionariatul pârâtei T.C.I.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că s-a solicitat nulitatea absolută a deciziei nr. 1 din 17 iulie 2006, adoptată de SC I.E. SA, în pretinsa calitate a sa de asociat unic al pârâtei T.C.I., şi nulitatea absolută a actului adiţional subsecvent.
Tribunalul a reţinut că între reclamantă şi SC I.E. SA a fost încheiat contractul de cesiune de părţi sociale nr. 5 din 14 ianuarie 2004, prin care reclamanta a dobândit 50% din capitalul social al pârâtei SC T.C.I. SRL, iar la data de 17 martie 2006, SC I.E. SA a notificat-o pe reclamantă cu privire la rezoluţiunea contractului de cesiune de părţi sociale, ca urmare a neachitării diferenţei de preţ de 1 milion Euro, la termenul scadent.
Prin Decizia nr. 1 din 4 aprilie 2006, adoptată ca urmare a rezoluţiunii contractului de cesiune de părţi sociale, s-a hotărât revenirea acţionariatului SC T.C.I. SRL la situaţia anterioară încheierii acestui contract, urmând ca pârâta să aibă un singur acţionar, respectiv SC I.E. SA.
Prin încheierea judecătorului delegat nr. 17888 din 7 aprilie 2006 această decizie a fost înscrisă în Registrul Comerţului, însă prin Decizia irevocabilă nr. 2285 din 5 septembrie 2006 cererea de menţiuni privind Decizia asociatului unic nr. 1 din 4 aprilie 2006 a fost respinsă, menţiunea fiind radiată.
Prin Decizia nr. 1 din 17 iulie 2006, ce face obiectul prezentei cauze, acelaşi pretins acţionar unic SC I.E. SA a hotărât revocarea unui dintre cei doi administratori ai pârâtei SC T.C.I. SRL şi numirea în funcţia de administrator a pârâtei P.E., decizie urmată de actul adiţional încheiat în aceeaşi zi şi înregistrată în registrul comerţului prin încheierea judecătorului delegat nr. 22626 din 3 mai 2006. Şi această încheiere a fost irevocabil modificată prin Decizia nr. 2925 din 14 noiembrie 2006, în sensul respingerii cereri de înscriere menţiuni în registrul comerţului.
Tribunalul a mai reţinut că prin Decizia arbitrală finală pronunţată de Curtea de Arbitraj din Paris în cauza Î.C.C. nr. 14450/AVH/FM, s-a reţinut că între părţi nu a operat rezoluţiunea contractului de părţi sociale, notificarea rezilierii neproducând niciun efect, această sentinţă definitivă şi obligatorie pentru părţi - fiind menţinută prin sentinţa nr. 22545/3/2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Ca atare, tribunalul a apreciat că la data adoptării deciziei nr. 1 din 17 iulie 2006, ce face obiectul cauzei, reclamanta avea calitatea de acţionar al pârâtei SC T.C.I. SRL conform deciziei nr. 2285 din 2 septembrie 2006, motiv pentru care Decizia a fost adoptată cu încălcarea art. 195 alin. (3) şi (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, privind condiţiile de convocare a adunării generale şi regula unanimităţii în adoptarea hotărârii AGA de modificare a actului constitutiv, fiind lovită de nulitate absolută, dat fiind caracterul imperativ al normelor încălcate.
În aplicarea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipients, tribunalul a constatat şi nulitatea absolută a actului adiţional subsecvent.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, părţile, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia nr. 379 din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantele - pârâte, luând act că intimata îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că apelantele - pârâte nu se pot prevala de efectele încheierii judecătorului delegat la ORC, privind înscrierea menţiunii de revenire a acţionariatului pârâtei la situaţia anterioară încheierii contractului de cesiune de părţi sociale, chiar dacă Decizia instanţei de recurs este ulterioară adoptării deciziei atacate, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr.26/1990, care prevăd opozabilitatea menţiunilor în registrul comerţului de la data efectuării lor, faţă de terţi, nu şi faţă de părţile care au efectuat aceste menţiuni. Sub acest aspect, curtea de apel a apreciat că părţile nu pot invoca în favoarea lor prezumţia de validitate a actului întocmit nelegal, conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
De altfel, a arătat instanţa de apel, după pronunţarea încheierii judecătorului delegat, dar anterior pronunţării deciziei nr. 1 din 17 iulie 2006, atacată în prezenta cauză, intimata - reclamantă a atacat cu recurs încheierea judecătorului delegat de înscriere menţiuni.
Instanţa de apel a respins şi critica cu privire la pronunţarea instanţei de fond asupra rezoluţiunii contractului de cesiune de părţi sociale, întrucât prima instanţă de fond nu a făcut decât să reţină concluziile sentinţei arbitrale privind neoperarea pactului comisoriu şi, implicit, neintervenirea rezoluţiunii acestui contract.
Curtea de apel a apreciat ca nefondată şi critica privind neluarea în considerare a deciziei 1 din 4 aprilie 2006, care, în opinia apelantelor beneficiază de prezumţia de validitate, reţinând că în materia specială dedusă judecăţii, această decizie, nefiind înscrisă în registrul comerţului, ca efect al deciziei date în recurs, nu poate fi opusă terţilor, între care intimata - reclamantă şi instanţele de judecată.
S-a mai reţinut că şi această decizie a asociatului unic a fost anulată prin sentinţa comercială nr. 526 din 22 ianuarie 2010, sentinţă care, deşi nu este irevocabilă, este executorie, conform art. 7208 C. proc. civ.
Instanţa de apel a respins şi ultimul motiv de apel relativ la absenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabilă care să recunoască sentinţa arbitrală pe care s-a întemeiat soluţia primei instanţe, întrucât pe de o parte, sentinţa de recunoaştere nr. 1243 din 18 noiembrie 2008 se bucura de puterea de lucru judecat, conform art. 7208 C. proc. civ., iar, pe de lată parte, între timp, această sentinţă a devenit irevocabilă, fiind astfel consolidată puterea de lucru judecat a acesteia reţinută de prima instanţă.
A fost respinsă şi susţinerea apelantelor - pârâte în sensul că independent de condiţiile de cvorum şi convocare, conform statutului, reclamanta era obligată să adopte această decizie de revocare a unuia dintre administratori, întrucât, pe de o parte această critică priveşte mai degrabă lipsa de interes în promovarea acţiunii de faţă, soluţia de respingere a acestei excepţii de către prima instanţă, nefiind criticată, iar pe de altă parte, asemenea apărări nu pot fi luate în considerare când este vorba de încălcarea unor norme imperative.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, pârâtele, criticând Decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurentele - pârâte au arătat că în mod greşit instanţele de fond au reţinut că la data adoptării deciziei nr. 1 din 17 iulie 2006, reclamanta avea calitatea de acţionar al pârâtei, conform deciziei comerciale nr. 2285 din 5 septembrie 2006, întrucât această decizie este ulterioară deciziei asociatului unic ce face obiectul prezentei cauze. Or, la data adoptării acestei decizii, societatea pârâtă avea un singur acţionar, astfel încât instanţele de fond au încălcat regimul nulităţii actelor juridice, care impune existenţa cauzei de nulitate la data încheierii actului.
Ca atare, instanţele de judecată aveau obligaţia să analizeze condiţiile de valabilitate de la data încheierii actului conform principiului tempus regit actum.
Instanţele de fond şi de apel s-au pronunţat greşit asupra intervenirii rezoluţiunii contractului de cesiune părţi sociale, întrucât la data pronunţării, hotărârea tribunalului arbitral nu era recunoscută pe teritoriul României.
Ca atare, apreciind că reclamanta este acţionar al societăţii - pârâte, instanţele de fond s-au pronunţat asupra rezoluţiunii contractului de cesiune părţi sociale, deşi părţile au prevăzut o clauză compromisorie pentru judecata unei atare acţiuni, motiv pentru care instanţa a încălcat normele de competenţă în soluţionarea cauzei.
În continuare, recurentele fac aprecieri cu privire la excluderea intimatei - reclamante din acţionariatul recurentei - pârâte ca urmare a rezoluţiunii contractului de cesiune de părţi sociale contract care, în opinia acestei părţi a fost desfiinţat retroactiv.
Recurentele - pârâte au mai arătat că actul dedus judecăţii se bucură, astfel, de prezumţia de legalitate, întrucât a fost adoptat în mod legal de asociatul unic al pârâtei de la acea dată.
Recurentele - pârâte reiterează critica din apel relativă la obligaţia intimatei - pârâte de a vota Decizia de revocare a administratorilor, conform art. 9 din actul constitutiv al recurentei - pârâte.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prima critică de nelegalitate priveşte greşita reţinere de către instanţa de fond a calităţii de acţionar a intimatei - reclamante, faţă de Decizia irevocabilă nr. 2285 din 5 septembrie 2006 prin care a fost respinsă cererea de înscriere menţiuni privind revenirea acţionariatului recurentei - pârâte la situaţia anterioară încheierii contractului de cesiune de părţi sociale, întrucât o atare hotărâre judecătorească este ulterioară datei adoptării deciziei atacate nr. 1 din 17 iulie 2006, dată la care recurenta - pârâtă avea un singur acţionar.
Înalta Curte reţine că o atare critică a fost formulată şi în faţa instanţei de apel, Decizia atacată fiind amplu motivată pe soluţia de respingere a acestei critici.
În esenţă, în mod corect a apreciat instanţa de apel că faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, menţiunile din registrul comerţului sunt opozabile de la data efectuării lor, doar faţă de terţi, nu şi faţă de părţile implicate care au făcut astfel de menţiuni apreciate ulterior, ca fiind contrare legii.
Or, recurentele pârâte nu critică Decizia atacată din perspectiva acestei motivări, a instanţei de apel, ceea ce probează practic achiesarea la considerentele instanţei de apel, ci susţin încălcarea regimului nulităţilor, în sensul că instanţele de fond nu au avut în vedere că nulitatea actului atacat se apreciază în raport cu condiţiile de la data adoptării sale.
O atare critică prin care practic recurentele - pârâte invocă buna credinţă a pretinsului acţionar unic al recurentei - pârâte la data adoptării actului atacat, în sensul că la acea dată era asociat unic, nu poate fi primită de Înalta Curte, întrucât în speţă, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, aprecierea nulităţii actului dedus judecăţii trebuie analizată şi din perspectiva opozabilităţii actelor adoptate, dată fiind materia specială a societăţilor comerciale reglementată de dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi ale Legii nr. 26/1996.
Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că pârâtele nu se pot prevala de prezumţia de valabilitate a actului juridic încheiat cu încălcarea legii, chiar de către aceste părţi, întrucât prezumţia de valabilitate se aplică doar faţă de terţi, între care şi reclamanta care a înţeles să o răstoarne pe calea acţiunii în justiţie promovată.
Prin aceasta constantă susţinere pe parcursul judecăţii cauzei de faţă, recurentele - pârâte încalcă principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans astfel cum a reţinut instanţa de apel.
Cât priveşte invocarea principiului tempus regit actum de către recurenta - pârâtă, Înalta Curte reţine că, în fapt, este o reluare a motivului relativ la aprecierea cauzelor de nulitate care se circumscrie regimului nulităţii, întrucât în speţă nu s-a pus problema aplicării legilor în timp la care face referire principiul de drept invocat.
În ceea ce priveşte critica relativă la încălcarea competenţei de judecată de către instanţele de fond care au făcut aprecieri cu privire la rezoluţiunea contractului de cesiune de părţi sociale, Înalta Curte reţine că şi această critică este nefondată, întrucât în considerentele hotărârilor pronunţate, instanţele de fond au avut în vedere doar efectele puterii de lucru judecat ale sentinţei arbitrale pronunţate în litigiu dintre aceleaşi părţi, prin care s-a reţinut netemeinicia rezoluţiunii contractului de cesiune părţi sociale.
În plus, prin motivele înserate în cererea de recurs privind temeinicia rezoluţiunii contractului de cesiune părţi sociale, recurentele - pârâte fac referire la o problemă de drept cu care instanţele din prezenta cauză nu au fost şi nu s-au considerat investite, motiv pentru care vor fi înlăturate de Înalta Curte, întrucât exced petitului acţiunii de faţă.
Nu poate fi reţinută nici critica privind absenţa caracterului definitiv şi irevocabil al sentinţei de recunoaştere a hotărârilor arbitrale străine, faţă de considerentele instanţei de apel care face trimitere la rămânerea irevocabilă a acestei sentinţe prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1763 din 28 mai 2010 - aşadar, anterior judecării apelului, care este o cale de atac devolutivă şi la caracterul executoriu al sentinţei de fond, conform art. 7208 C. proc. civ., considerente care nu sunt criticate în prezentul recurs, recurenta - pârâtă reluând practic motivul de apel invocat pe acest aspect.
Nici susţinerea relativă la obligaţia intimatei - reclamante de a vota Decizia nr. 1 din 17 iulie 2006, faţă de conţinutul art. 9 din statutul recurentei - pârâte, nu poate fi primită, întrucât în speţă, se pune problema încălcării unor norme juridice imperative care se sancţionează cu nulitatea absolută, ce nu poate fi acoperită prin confirmare.
Mai mult, astfel cum au reţinut şi instanţele de apel, în speţă, prima instanţă de fond a reţinut că reclamanta are interes să promoveze acţiunea de faţă, iar recurentele - pârâte nu au înţeles să atace aceasta soluţie, motivul invocat vizând problema interesului în promovarea acţiunii de fond.
Cât priveşte reiterarea cererii de suspendare a executării deciziei atacate, Înalta Curte reţine că o atare posibilitate procedurală nu există, dată fiind soluţionarea de către completul investit cu cererea de recurs a unei asemenea cererii, pe de o parte, iar pe de altă parte această solicitare apare ca incomparabilă şi sub aspect temporal, întrucât recursul la termenul de astăzi este în stare de judecată.
În baza principiului disponibilităţii aplicabil în procesul civil, Înalta Curte va lua act că intimata reclamantă îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenţii - pârâţi SC T.I.C. SRL Bucureşti şi P.E. împotriva deciziei nr. 379 din 17 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 274/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 284/2011. Comercial → |
|---|
