ICCJ. Decizia nr. 272/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 272/2011
Dosar nr. 7380/3/2003
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 la data de 22 noiembrie 2002, reclamanta P.B.A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună evacuarea pârâţilor V.O. şi SC S.V.O. S.C.S. Bucureşti, de pe terenul situat în Bucureşti, sector 2, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 13 decembrie 2002, pârâtul V.O. a depus la dosar o cerere reconvenţională solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate existenţa dreptului de superficie asupra terenului în suprafaţă de 882 mp situat în Bucureşti, sector 2 şi să oblige reclamanta la plata sumei de 3.183.750 ROL, reprezentând plăţi nedatorate. În subsidiar, pârâta-reclamantă a solicitat instanţei să constate existenţa dreptului de superficie asupra terenului de sub construcţia proprietatea sa din Bucureşti, sector 2, să oblige reclamanta la plata contravalorii gardului, pavajelor şi plantaţiilor aflate pe terenul proprietatea reclamantei, evaluate provizoriu la suma de 30.000.000 lei vechi, să oblige reclamanta să permită trecerea cu piciorul şi cu autovehiculele pe terenul proprietatea sa, cu titlu de servitute şi să oblige reclamanta să-i permită pârâtului să execute lucrările necesare pentru întreţinerea căii de acces ce asigură realizarea servituţii de trecere.
Prin sentinţa civilă nr. 3763 din 6 iunie 2003, Judecătoria sector 2 a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia comercială sub nr. 7380 din 31 iulie 2003.
La termenul din data de 31 martie 2005, pârâtul-reclamant a depus la dosar o precizare a capătului patru al cererii reconvenţionale, arătând că valoarea însumată a gardului şi proprietăţilor edificate pe teren este de 87.743.187 lei.
Prin încheierea din data de 27 septembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a SC S.V.O.S.C.S., dispunând respingerea acţiunii principale formulată de reclamantă faţă de această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.
Prin încheierea din data de 8 noiembrie 2007, prima instanţă de fond a respins excepţia perimării cauzei, având în vedere că suspendarea judecăţii s-a dispus în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., respectiv până la soluţionarea irevocabilă a cauzei civile nr. 5537/2005, având ca obiect constatarea nulităţii contractului de închiriere, soluţionare ce s-a produs la data de 18 ianuarie 2007. Ca atare, având în vedere că pârâtul-reclamant a formulat cerere de repunere pe rol la data de 28 iunie 2007, în interiorul termenului de perimare, excepţia de perimare a cauzei nu operează.
Cât priveşte excepţia necompetenţei materiale a instanţei comerciale invocată de pârâtul-reclamant şi însuşită de reclamanta-pârâtă, tribunalul a respins excepţia necompetenţei cu motivarea că aprecierea competenţei de soluţionare a unei cauze se face prin raportare la data sesizării instanţei de judecată, astfel încât împrejurarea că pe parcursul judecăţii a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, este fără relevanţă, în cauză rămânând incidente dispoziţiile art. 4 şi art. 56 C. com.
Prin sentinţa comercială nr. 3268 din 6 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins acţiunea principală formulată împotriva SC S.V.O.S.C.S., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă. Totodată, instanţa a respins ca nefondată acţiunea principală formulată împotriva pârâtului-reclamant V.O. şi admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant, constatând existenţa dreptului de superficie al acesteia asupra terenului în suprafaţă de 882 mp situat în Bucureşti, sector 2 şi obligând reclamanta-pârâtă la plata sumei de 318.375 RON, cu titlu de plăţi nedatorate. Totodată, reclamanta a fost obligată la 47,37 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că la data de 28 martie 1992, între reclamanta-pârâtă, în calitate de locator şi pârâtul-reclamant, în calitate de locatar, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 30, având ca obiect terenul viran situat în Bucureşti. În aceeaşi zi - 28 septembrie 1992, părţile au încheiat un act adiţional la contractul de închiriere, în care au convenit ca închirierea terenului de 882 mp pârâtului-reclamant, să se facă în scopul edificării de către aceasta a unei construcţii care să devină şi să rămână proprietatea acestuia şi să servească drept sediu social pentru SC S.V.O.S.C.S. S-a stabilit, totodată, că termenul de închiriere să fie de 5 ani, interval de timp în care reclamanta-pârâtă s-a obligat să-i vândă pârâtului-reclamant terenul în suprafaţă de 882 mp, la preţul convenit de părţi, instituindu-se şi un drept de preempţiune la cumpărare în favoarea pârâtului-reclamant.
La data de 17 noiembrie 1994, părţile au prelungit durata contractului de închiriere până la 28 septembrie 2002 şi au majorat cuantumul chiriei.
Ca atare, tribunalul a apreciat că prin contractul nr. 30 din 28 septembrie 1992, părţile au convenit atât închirierea terenului de 882 mp, pârâtului-reclamant, cât şi constituirea unui drept de superficie în favoarea acestuia, întrucât fraza „să ridice o construcţie care să devină şi să rămână proprietatea acestuia", reglementează raporturile dintre părţi atât pe durata contractului cât şi după expirarea acestuia, întrucât prin contract s-a prevăzut edificarea unor construcţii definitive, iar nu a unei construcţii temporare.
Tribunalul a mai reţinut că reclamanta-pârâtă însăşi a recunoscut extrajudiciar dreptul de superficie al pârâtului-reclamant, respectiv, prin acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 5957/2005 înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 2 Bucureşti, acţiune în care face vorbire despre dreptul de superficie al pârâtului-reclamant.
Cât priveşte întinderea dreptului de superficie, tribunalul a apreciat că acesta priveşte întreaga suprafaţă închiriată, întrucât aceasta a fost voinţa părţilor la încheierea actului adiţional din 28 septembrie 1992.
S-a mai reţinut că, în speţă, nu era necesară forma autentică pentru constituirea dreptului de superficie, întrucât aceasta nu priveşte înstrăinarea terenului în litigiu, pe de o parte, iar pe de altă parte, Legea nr. 247/2005 privind condiţia juridică a terenurilor este ulterioară încheierii actului juridic dintre părţi.
Apreciind că, prin acordul lor de voinţă, părţile au convenit un drept de superficie în favoarea pârâtului-reclamant, prima instanţa de fond a respins acţiunea în evacuare ca nefondată, şi a admis cererea reconvenţională, reţinând achiesarea reclamantei-pârâte cu privire la suma stabilită de pârâtul-reclamant cu titlu de plată nedatorată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta-pârâtă şi apel incident pârâtul-reclamant, pentru ipoteza admiterii apelului declarat de reclamanta-pârâtă.
Prin Decizia comercială nr. 96 din 22 februarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul reclamantei-pârâte şi a respins apelul incident al pârâtului-reclamant, şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins în întregime cererea reconvenţională.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut că prima instanţă nu a analizat deloc dreptul de proprietate al reclamantei-pârâte, întrucât în speţă, s-au solicitat dreptul de superficie şi dreptul de servitute, care sunt dezmembrăminte de drepturi de proprietate. Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat că reclamanta-pârâtă nu a dovedit că este proprietara terenului în litigiu, depunând la dosar o sentinţă de trimitere în posesie din 1923, pronunţată de Tribunalul Ilfov, fără să probeze reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului şi înscrierea acestuia în cartea funciară, depunând la dosar dovada plăţii impozitelor.
Cu privire la termenul închirierii, instanţa de apel a reţinut că textul prevăzut în actul adiţional din 28 septembrie 1992 nu consfinţeşte voinţa reală a părţilor, întrucât contravine scopului real al închirierii, terenul fiind închiriat pe toată durata convenţiei.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, atât reclamanta-pârâtă, cât şi pârâtul-reclamant, ambele criticând soluţia instanţei de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta - reclamantă a arătat că instanţa de apel a înrăutăţit situaţia acestei părţi, în prima cale de atac, întrucât, deşi admite apelul declarat de reclamanta-pârâtă, reţine constant că, în speţă, nu a fost probată calitatea de proprietar a acestei părţi, aspect ce nu a făcut obiectul prezentei cauze. În plus, hotărârea instanţei de apel este contradictorie, aceasta reţinând că pentru stabilirea dreptului de superficie şi a dreptului de servitute, ce au făcut obiectul cererii reconvenţionale, reclamanta-pârâtă nu are calitatea de proprietar, în schimb pentru încheierea contractului de închiriere are calitatea de proprietar.
Recurenta-reclamantă-pârâtă a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic încheiat de părţi, apreciind că intenţia reală a părţilor a fost aceea de a închiria terenul pe toată durata de existenţă a construcţiei.
S-a mai reţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că părţile au inserat o promisiune de vânzare-cumpărare în contractul de închiriere, după recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantei-pârâte, întrucât un atare aspect nu se regăseşte în niciun înscris aflat la dosarul cauzei.
Nici motivul reţinut de instanţa de apel relativ la absenţa probelor privind reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei nu poate fi primit, a arătat recurenta-reclamantă-pârâtă, întrucât sentinţa nr. 4164/1923 a Tribunalului Ilfov are în vedere tocmai dispoziţiile art. 653 alin. (2) C. civ. în sensul că trimiterea în posesie a celorlalţi moştenitori - cazul recurentei - se face cu permisiunea justiţiei.
În soluţionarea acţiunii principale, curtea de apel, a ignorat că în contractul de închiriere s-a prevăzut un termen maxim de închiriere respectiv, 28 septembrie 2002.
Recurentul-pârât-reclamant V.O. a arătat în dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate de către instanţa de apel că reclamanta-pârâtă nu are calitatea de proprietar şi deci nu i se pot opune dreptul de superficie şi de servitute, însă o atare reţinere ar fi determinat o altă soluţie a cererii reconvenţionale, respectiv, respingerea cererii reconvenţionale pentru lipsa calităţii procesuale pasive, iar nu ca nefondată. Ca atare, instanţa de apel a soluţionat cauza cu ignorarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., pronunţând o hotărâre contradictorie.
Recurentul-pârât-reclamant a arătat că, pe fond, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 492 alin. (1) şi art. 616 C. proc. civ., care prevăd că dreptul de superficie şi servitute de trecere pot fi opuse nu doar proprietarului, ci oricărei persoane care cauzează o tulburare serioasă acestor drepturi. Or, în speţă, reclamanta-pârâtă a făcut o acţiune în evacuarea pârâtului-reclamant.
Recurentul-pârât-reclamant a învederat că instanţa de apel a interpretat greşit voinţa părţilor, întrucât închirierea terenului s-a făcut în scopul construirii unei construcţii proprietatea pârâtului-reclamant, construcţie finalizată la data de 26 iunie 1993, astfel cum rezultă din procesul-verbal de recepţie încheiat la această dată. Ca atare, în mod corect a reţinut prima instanţă de fond că voinţa reală a părţilor a fost aceea de constituire a unui drept de superficie în favoarea pârâtului-reclamant V.O., având în vedere că s-a urmărit edificarea unei construcţii cu caracter definitiv.
Prin încheierea din data de 23 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a dispus scoaterea din cauză a recurentului-pârât V.O., având în vedere certificatul de deces aflat la fila 32 din dosarul instanţei supreme, şi introducerea în cauză, în calitate de recurentă-pârâtă a numitei V.M., faţă de certificatul de moştenitor din 6 octombrie 2010, aflat la fila 79 din dosarul aceleiaşi instanţe.
Examinând cu prioritate excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţie invocată din oficiu, conform art. 306 C. proc. civ., faţă de dispoziţiile art. 137, art. 158 şi art. 1591 din actualul Cod de procedură civilă, Înalta Curte, reţine că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:
În cauză, instanţele de judecată au fost investite cu o acţiune principală în evacuare, întemeiată pe contractul părţilor, contract calificat de reclamantă drept contract de închiriere, acţiune în cadrul căreia pârâtul - persoană fizică, a înţeles să formuleze o cerere reconvenţională prin care să-i opună reclamantei, dreptul de superficie şi dreptul de servitute asupra terenului şi, respectiv, dreptul de proprietate asupra construcţiei edificată de acesta pe terenul reclamantei, apreciind că actul juridic încheiat de părţi este unul suis-generis, în sensul că actul de închiriere a fost dublat de un act vizând constituirea dreptului de superficie asupra terenului.
Înalta Curte reţine că, în speţă, causa debendi a celor două acţiuni, respectiv, acţiunea principală şi cererea reconvenţională privind evacuarea căreia i se opune dreptul de superficie, este una pur civilă, întrucât are ca scop recunoaşterea unor drepturi invocate de părţi ce nu au calitatea de comerciant şi nici nu sunt în legătură cu desfăşurarea unei activităţi comerciale, astfel încât, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 şi art. 56 C. com. care să atragă competenţa instanţei comerciale.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că instanţele de fond, cărora li s-a opus excepţia necompetenţei materiale de către ambele părţi în proces, erau obligate să analizeze cu atenţie conţinutul actului adiţional care face referire la utilizarea - se înţelege, în viitor - a construcţiei ce urma a fi edificată de către persoana fizică V.O., drept sediul social al SC S.V.O.S.C.S. şi să stabilească dacă o atare înţelegere este de natură să atragă competenţa instanţei comerciale.
Or, din interpretarea actului adiţional încheiat de reclamantă şi pârâtul - persoană fizică la contractul de închiriere, Înalta Curte reţine că voinţa părţilor priveşte exclusiv stabilirea de drepturi şi obligaţii între aceste două părţi contractante - drepturi şi obligaţii care au fost deduse, de altfel, şi soluţionării de către instanţele de judecată prin cele două cereri formulate de părţile în proces.
Faptul că părţile contractante au avut în vedere la data actului 28 septembrie 1992, folosirea eventuală a construcţiei edificate de pârâtul-reclamant persoană fizică, drept sediu social al unei societăţi comerciale ce-i aparţinea, nu este de natură să atragă competenţa secţiei comerciale, întrucât în speţă nu s-a mai urmărit stabilirea vreunui drept sau obligaţii în privinţa societăţii comerciale, causa debendi vizând exclusiv drepturile şi obligaţiile stabilite între reclamanta-pârâtă P.B.A. şi pârâtul-reclamant V.O.
Mai mult, se reţine că prin încheierea nr. 43815 din 3 august 2006, judecătorul delegat la registrul comerţului a dispus radierea SC S.V.O.S.C.S., prima instanţă de fond admiţând excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestei părţi litigante.
Ca atare, Înalta Curte reţine că tribunalul, trebuia la data soluţionării excepţiei necompetenţei materiale prin încheierea din 8 noiembrie 2007, să analizeze cauza acţiunii cu care au fost investite instanţele de judecată prin raportare la conţinutul cererilor formulate de părţi şi al actului juridic în care se face referire la SC S.V.O.S.C.S., pronunţarea unei încheieri prin raportare exclusivă la analizarea competenţei la data investirii instanţelor de judecată faţă de admiterea pe fond a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a SC S.V.O.S.C.S., fiind dată cu aplicarea greşită a legii şi încălcarea normelor de competenţă materială în speţă.
De altfel, se reţine că între părţile în litigiu a mai existat un dosar civil privind constatarea nulităţii contractului de închiriere, cauză ce a pricinuit suspendarea judecăţii prezentului litigiu, şi care a fost irevocabil soluţionat de instanţa civilă, societatea comercială nefiind parte în acest proces.
Faţă de reţinerea incidenţei, în speţă, a excepţiei dirimante privind competenţa materială de soluţionare a cauzei, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 159 şi art. 159 C. proc. civ., văzând şi dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. va admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă-pârâtă şi recurenta-pârâtă-reclamantă, va casa hotărârea instanţei de apel şi hotărârea tribunalului privind soluţionarea acţiunii principale şi a cererii reconvenţionale cu privire la P.B.A. şi V.M., dispunând trimiterea cauzei spre competenţă soluţionare la Judecătoria sector 2.
Totodată, Înalta Curte va menţine soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cu privire la soluţionarea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă faţă de SC S.V.O.S.C.S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de recurenta - reclamantă P.B.A. şi de recurenta-pârâtă V.M. împotriva deciziei nr. 96 din 22 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează Decizia atacată şi sentinţa nr. 3268 din 6 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în ceea ce priveşte acţiunea principală şi cererea reconvenţională având ca părţi pe reclamanta P.B.A. şi pârâta V.M. şi trimite cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.
Menţine dispoziţiile sentinţei nr. 3268 din 6 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială faţă de SC S.V.O.SCS Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 261/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 274/2011. Comercial → |
|---|
