ICCJ. Decizia nr. 261/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 261/2011
Dosar nr. 5916/62/200.
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa arbitrală nr. 36 din 27 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. 110/2007 a fost admisă acţiunea precizată formulată de reclamanta SC I.T.C. SRL, în contradictoriu cu pârâtul R.N. şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei sumele de 138.282,89 lei cu titlu de preţ şi avans şi 7.935,37 lei reprezentând cheltuieli arbitrale.
A fost obligat pârâtul să preia de la reclamantă cantitatea de 2,1 tone porumb, obligaţie izvorâtă în baza contractului nr. 89/2005.
A fost respinsă excepţia prescripţiei cererii reconvenţionale privind suma de 3.855,40 Euro, ridicată de pârâta I.T.C. SRL.
A fost admisă cererea reconvenţională şi a fost obligată pârâta să plătească reconvenientului sumele de 105.540,35 lei cu titlu de preţ şi daune şi 14.448,83 lei reprezentând cheltuieli arbitrale.
Prin încheierea de rectificare a greşelii materiale din 17 iulie 2009 s-au îndreptat greşelile materiale de calcul din cuprinsul sentinţei arbitrale, înscriindu-se la pagina 6 suma de 148.754,89 lei, în loc de 138.282,84 lei, iar la pagina 22 suma de 35.422 lei în loc de 25.065 lei.
Împotriva sentinţei arbitrale a formulat acţiune în anulare reclamanta I.T.C. SRL care a solicitat admiterea în totalitate a acţiunii principale şi respingerea cererii reconvenţionale.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 21 alin. (1)–(3) din Constituţia României, art. 364 lit. g) şi i) C. proc. civ. şi art. 69 lit. g) şi i) din Regulile procedurii arbitrale.
Reclamanta a arătat că tribunalul arbitral i-a îngrădit dreptul la apărare întrucât nu a admis efectuarea unei noi expertize în cauză, deşi expertul desemnat nu a răspuns la obiectivele propuse de reclamantă, iar concluziile expertizei sunt vădit subiective.
Tribunalul arbitral nu a respectat dispoziţiile art. 358 C. proc. civ., respectiv egalitatea de tratament, prin respingerea cererii privind efectuarea unei noi expertize.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională s-a arătat că sentinţa nu cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază, iar tribunalul arbitral a reţinut, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, fapte neadevărate, ceea ce înseamnă că s-au încălcat bunele uzanţe în materie arbitrală şi comercială.
Astfel, s-a reţinut că marfa care a făcut obiectul contractului nr. 127/2004 ar fi fost preluată de reclamanta-pârâtă în condiţii de calitate corespunzătoare, iar în realitate sămânţa de porumb nu a fost preluată din cauza calităţii necorespunzătoare. Pârâtul a recondiţionat marfa şi a vândut o parte din cantitate ca marfă de consum.
În motivarea hotărârii, tribunalul arbitral a reţinut fapte care nu au existat, astfel că hotărârea nu are nici un efect întrucât s-a bazat pe o cauză falsă.
Dacă pârâtul reclamant a negociat un preţ de prestare servicii de condiţionare de peste 2 ori şi jumătate faţă de preţul de piaţă al porumbului boabe, şi-a asumat acest risc, iar vina este numai a sa.
S-a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 970 C. civ. prin încălcarea de către tribunalul arbitral a principiilor enunţate de acest text de lege.
S-a învederat şi că reclamanta nu poate fi ţinută să plătească suma de 39.264,85 lei, pentru o marfă care nu îndeplineşte condiţiile de calitate convenite prin contract şi nici condiţiile minime admise de legislaţia în materie.
Chiar dacă marfa ar fi îndeplinit condiţiile de calitate, plata nu se putea face înainte de vânzarea acesteia.
De asemenea, dreptul de a cere plata restului de preţ s-a prescris prin împlinirea termenului de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, întrucât situaţia contabilă transmisă prin fax nu reprezintă o recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie pentru a se putea susţine că s-a întrerupt cursul prescripţiei.
În cazul contractului nr. 89/2005, reclamanta a fost de acord ca pârâtul să ridice cantitatea de 2,16 tone porumb care nu corespunde condiţiilor de calitate stabilite prin contract, dar pentru aceleaşi motive de calitate nu a fost de acord cu plata sumei de 528,20 Euro care i-a fost pretinsă de pârât prin cererea reconvenţională.
Reclamanta a formulat critici şi în ceea ce priveşte admiterea acţiunii principale, dar ulterior nu a mai susţinut aceste critici ca efect al rectificării erorilor de calcul din sentinţa arbitrală.
În dovedirea acţiunii s-au depus înscrisuri şi dovada achitării taxei de timbru.
Prin întâmpinare pârâtul a solicitat respingerea acţiunii şi, în subsidiar, în cazul în care se va trece la rejudecarea fondului, admiterea în totalitate a cererii reconvenţionale.
Prin sentinţa comercială nr. 33 din 16 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea în anularea sentinţei arbitrale nr. 36 din 27 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, reclamanta fiind obligată la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Pentru a se pronunţa astfel Curtea de Apel a reţinut în principal că întreaga procedură arbitrală nu relevă nerespectarea dispoziţiilor art. 966 şi art. 970 C. civ., iar împrejurarea că tribunalul arbitral a interpretat prevederile contractelor încheiate de părţi şi a acordat eficienţă clauzelor convenite de părţi nu constituie un motiv de exercitare a acţiunii în anulare, motivele fiind strict limitate la cele prevăzute de art. 364 lit. a)-i) C. proc. civ.. În ceea ce priveşte cererea reconvenţională Curtea a apreciat că tribunalul arbitral a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de recunoaşterea debitului de către reclamantă prin scrisoarea datată 23 mai 2006.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 33 din 16 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a declarat recurs SC I.T.C. SRL Bucureşti arătând după expunerea situaţiei de fapt că înţelege să circumscrie primul motiv de recurs în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra susţinerii sale referitoare la faptul că tribunalul arbitral deşi a admis în ceea ce priveşte contractul nr. 89/2005 ca pârâtul să ridice cantitatea de 2,1 to porumb, care nu corespunde condiţiilor de calitate stabilite prin contract, cu toate acestea a fost obligată să achite suma de 528,20 Euro pretinsă prin cererea reconvenţională pentru aceeaşi marfă necorespunzătoare calitativ.
Recurenta mai critică maniera superfluă în care instanţa investită cu soluţionarea acţiunii în anulare a înţeles să tranşeze excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe care a invocat-o în raport de pretenţiile formulate de pârât prin cererea reconvenţională, pretenţii în sumă de 14.256,95 lei (3.855,4 Euro) reprezentând rest de preţ pentru marfa livrată în temeiul contractului nr. 170.2 din 25 aprilie 2003.
Pe fondul cauzei recurenta a criticat faptul că instanţele anterioare au admis cererea reconvenţională ignorând prevederile contractuale şi înscrisurile depuse în probatoriu.
Intimatul R.N. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului raportate la criticile aduse prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 364 C. proc. civ. prevăd că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din motivele prevăzute la lit. a) – i).
Cu alte cuvinte, acţiunea în anulare poate fi considerată ca un mijloc procedural destinat o declanşa controlul judecătoresc asupra unei hotărâri arbitrale.
Este de reţinut că niciunul dintre motivele prevăzute expres şi limitativ de art. 364 C. proc. civ. nu vizează greşita judecată a litigiului în fapt sau în drept, ci convenţia arbitrală, tribunalul arbitral, procedura de judecată şi conţinutul hotărârii.
Din motivele de recurs formulate de către recurentă reiese că aceasta prin invocarea dispoziţiilor art. 364 lit. g) şi i) C. proc. civ. nu face altceva decât să reitereze situaţia de fapt.
O pretinsă nerespectare a dispoziţiilor convenţionale a părţilor nu constituie motiv de anulare a hotărârii arbitrale, cunoscut fiind faptul că potrivit art. 35811 alin. (4) C. proc. civ. aprecierea probelor se face de către arbitri potrivit intimei lor convingeri.
Din considerentele sentinţei comerciale recurate reiese că instanţa de fond a analizat în funcţie de dispoziţiile legale imperative ale art. 364 C. proc. civ. legalitatea hotărârii arbitrale concluzionând în mod corect cu argumentul în sensul soluţiei dată că întreaga procedură arbitrală nu relevă nici nerespectarea dispoziţiilor art. 966 şi art. 970 C. civ., iar împrejurarea că tribunalul arbitral a interpretat prevederile contractelor încheiate de părţi şi a acordat eficienţă clauzelor convenite de părţi nu constituie motiv de exercitare a acţiunii în anulare.
Faţă de cele arătate Înalta Curte va înlătura critica recurentei referitoare la faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra susţinerilor sale vis-a-vis de pretenţiile solicitate de pârât prin cererea reconvenţională referitoare la suma de 528,20 Euro.
În ceea ce priveşte critica recurentei în sensul că instanţa investită cu soluţionarea acţiunii în anulare a tranşat într-o manieră superfluă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de pretenţiile formulate prin cererea reconvenţională, Înalta Curte urmează a o înlătura deoarece prima instanţă s-a raportat în mod concret la faptul că faţă de recunoaşterea debitului de către reclamantă prin scrisoarea datată 23 mai 2006 s-a întrerupt cursul prescripţiei dreptului material la acţiune.
Referitor la critica recurentei care vizează aspecte legate de fondul cauzei, Înalta Curte urmează de asemenea a o înlătura faţă de faptul că aşa cum au arătat deja, motivele prevăzute expres şi limitativ de art. 364 C. proc. civ. nu vizează greşita judecată a litigiului în fapt şi în drept.
Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, instanţa de fond făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 lei conform înscrisurilor justificative depuse în acest sens de către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC I.T.C. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 33 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta reclamantă la plata către intimată pârâtă P.F.A. R.N. a sumei de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 24/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 272/2011. Comercial → |
|---|
