ICCJ. Decizia nr. 2882/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2882/2011
Dosar nr. 2905/3/2010
Şedinţa publică de la 29 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC E.H. SRL prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B.R.D. G.S.G. SA, sucursala Victoria, şi B.R.D. G.S.G. SA, să se constate nevalabilitatea/inopozabilitatea Addendumului nr. 1 din 27 ianuarie 2009 la scrisoarea de garanţie bancară de bună execuţie nr.1691 din 19 noiembrie 2008 şi obligarea pârâtelor, in solidar, la plata sumei de 3.018.913,93 lei reprezentând contravaloarea scrisorii de garanţie bancară de bună execuţie nr. 1691 din 19 ianuarie 2008, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 6695din 01 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins acţiunea reclamantei SC E.H. SRL, şi a luat act că pârâta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că scrisoarea de garanţie bancară de bună execuţie nr. 1691 din 19 noiembrie 2009 este o garanţie la cerere, întrucât banca garantă se angajează la cererea ordonatorului să plătească o sumă de bani, la prima şi simpla cerere a beneficiarului garanţiei.
În cazul emiterii unei scrisori de garanţie bancară, banca nu garantează fapte, ci preia o obligaţie de plată, obligaţia sa fiind, în acelaşi timp, subsidiară obligaţiei debitorului principal, în cazul garanţiilor bancare existând trei părţi implicate şi anume ordonatorul garanţiei, cel care este debitorul principal şi căruia beneficiarul - partener contractual îi solicită o garanţie, beneficiarul garanţiei, cel în favoarea căruia garantul emite garanţia şi garantul, debitorul secundar, cel care, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către debitorul principal, le îndeplineşte el.
Aşadar, scrisoarea de garanţie bancară de bună execuţie, nu poate fi considerată un contract, deoarece încheierea contractului implică întotdeauna un acord de voinţă, or, pentru emiterea scrisorii de garanţie banca nu cere acordul beneficiarului.
Nu se poate considera nici că scrisoarea de garanţie este un act juridic unilateral, deoarece nu implică voinţa unei singure persoane, ci scrisoarea de garanţie are un caracter trilateral, fiind emisă de banca garantă la cererea ordonatorului (de regulă în baza unui contract de creditare) în beneficiul unui terţ. Este adevărat că scrisoarea de garanţie presupune asumarea de către garant a unui angajament accesoriu creanţei garantate însă acest angajament unilateral nu schimbă natura juridică a scrisorii emise de bancă, din garanţie în act juridic unilateral.
În condiţiile în care banca garantă a amendat scrisoarea de garanţie de bună execuţie la cererea ordonatorului, în sensul celor notificate chiar de beneficiar, nu se poate reţine că Addendumul nr. 1 din 27 ianuarie 2009 prin care scrisoarea a fost modificată nu este valabil şi nu-şi produce efecte faţă de beneficiar.
Banca pârâtă a emis scrisoarea de garanţie la ordinul V.C., partenerul contractual al reclamantei şi tot acesta este în măsură să-i ceară băncii modificarea scrisorii de garanţie, în condiţiile existenţei acordului beneficiarului, acord reprezentat în speţă de notificarea nr. 394 din 23 ianuarie 2009.
Cât priveşte comunicarea Addendumului nr. 1, obligaţia comunicării acestuia către beneficiar revenea ordonatorului V.C., pe de o parte, pentru că prin notificarea nr. 394 din 23 ianuarie 2009 reclamanta i-a cerut expres ordonatorului să-i comunice originalul scrisorii modificate, iar pe de altă parte pentru că acesta era direct interesat să demonstreze partenerului contractual executarea obligaţiilor asumate prin contract.
De altfel, reclamanta nu a făcut dovada că banca şi-a asumat obligaţia comunicării scrisorii iniţiale pentru a se considera că aceasta avea obligaţia de a-i comunica şi Addendumul nr. 1 din 27 ianuarie 2009, iar Publicaţia 458 - Camera de Comerţ Internaţional Paris nu conţine nicio prevedere care să oblige garantul să comunice ordonatorului scrisoarea de garanţie.
Instanţa de fond a mai reţinut că reclamanta a transmis cererea de executare a scrisorii de garanţie către B.P. în cadrul termenului de valabilitate a scrisorii de garanţie, respectiv la data de 30 octombrie 2009, fapt ce ridică semne de întrebare cu privire la necunoaşterea datei expirării scrisorii de garanţie bancară, fiind de neconceput ca reclamanta, în calitate de beneficiar al garanţiei, să nu urmărească dacă scrisoarea a fost modificată de V.C. în sensul celor solicitate prin notificare încă din luna ianuarie 2009.
Tribunalul a apreciat că nu poate fi imputată băncii garante eroarea materială din cuprinsul notificării, referitoare la ,,prelungirea” valabilităţii scrisorii de garanţie până la o dată anterioară celei menţionate în scrisoarea iniţială, având în vedere prevederile art. 11 din Publicaţia 458 - Camera de Comerţ Internaţional Paris conform cărora garanţii şi contra-garanţii nu-şi asumă nicio obligaţie sau responsabilitate cu privire la forma, suficienţa, exactitatea, autenticitatea, falsitatea sau efectul legal al oricărui document care le este prezentat şi nici cu privire la declaraţiile generale şi/sau particulare, conţinute de aceste documente, precum şi nici cu privire la buna credinţă a acţiunii sau omisiunii vreunei persoane oricare ar fi ea.
Nu poate fi reţinută nici reaua-credinţă a băncii şi nici lipsa unei atenţii rezonabile a acesteia în analizarea cererii ordonatorului de modificare a scrisorii de garanţie de bună execuţie, întrucât modificarea scrisorii a fost solicitată în acord cu termenii Contractului C 06 astfel cum a fost modificat prin Actul Adiţional nr. 4 şi în baza notificării beneficiarului.
Apelul declarat de reclamanta SC E.H. SRL împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 639 din 16 decembrie 2010.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nu a fost încălcat principiul simetriei formelor, raportat la acordul părţilor cu privire la conţinutul Addendumului şi remiterea acestuia, modificarea perioadei de valabilitate a scrisorii de garanţie bancară nu poate fi reţinută că ar echivala cu retragerea garanţiei nefiind incidente în speţă dispoziţiile art. 5 din Regulile Uniforme pentru Garanţiile la Cerere conţinute în Publicaţia 458 a C.I.C. Paris referitoare la caracterul irevocabil al S.G.B., emiterea Addendumului fiind în conformitate cu solicitarea expresă a apelantei, conţinută şi notificare.
S-a mai reţinut că scrisoarea de garanţie bancară şi Addendumul nu trebuiau comunicate de Bancă direct către E. întrucât dispoziţiile art. 2 lit. a) din Publicaţia nr. 458 nu instituie obligativitatea remiterii garanţiei de către emitent reieşind astfel că nu se poate angaja răspunderea emitentului pe acest aspect.
Referitor la aspectele cu privire la natura juridică a scrisorii de garanţie bancară, instanţa de apel a apreciat că nu au relevanţă în condiţiile în care, în speţă se aplică Regulile Uniforme pentru Garanţiile la Cerere conţinute în Publicaţia nr. 458 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris. Astfel că, potrivit Publicaţiei simpla emitere a S.G.B., în conformitate cu solicitarea făcută de către beneficiar prin intermediul ordonatorului, în calitate de client al băncii, conduce la intrarea în vigoare a garanţiei fără a mai fi necesară vreo altă formalitate (cum ar fi comunicarea acesteia către beneficiar).
B.R.D. a remis, în mod corect, Addendumul, ca şi S.G.B., către V.
Atât în cazul S.G.B. iniţiale, cât şi în cazul Addendumului, B.R.D. a procedat la remiterea către V., care, în calitate de ordonator, a asigurat comunicarea către beneficiar.
Faptul că V. nu a procedat la remiterea Addendumului către E. nu este de natură a conduce la concluzia încălcării principiului simetriei de către B.R.D., care a procedat în mod identic inclusiv în cazul S.G.B. iniţiale.
S-a reţinut că în doctrina juridică s-au conturat mai multe calificări ale S.G.B. la cerere: fie că este o stipulaţie pentru altul, fie că este contract, fie că este act unilateral .
Indiferent de calificarea juridică a S.G.B. important de reţinut este faptul că banca a respectat întocmai mecanismul de emitere şi comunicare a S.G.B., precum şi regulile Publicaţiei 458, astfel încât nu există niciun element de natură să poată face invalid sau inopozabil Addendumul emis de aceasta la S.G.B. de garanţie iniţială.
S-a apreciat că susţinerile apelantei E., potrivit cărora prevederile art. 38 C. com. ar conduce exclusiv la concluzia irevocabilităţii ofertei, nu sunt de natură a răsturna consimţământul clar exprimat al acesteia de modificare a S.G.B., cu atât mai mult cu cât acesta concordă acordului intervenit prin încheierea Contractului nr. C06 cu privire la cuantumul şi perioada de valabilitate a garanţiei.
Atâta timp cât comunicarea s-a făcut către ordonator - respectiv V. în calitate de ordonator care a acţionat pentru E., în baza notificării făcută de acesta - nu se poate imputa nimic băncii, chiar din perspectiva mecanismului contractual, din moment ce acesta a acţionat pentru E., la notificarea expresă a acestuia.
Totodată s-a reţinut că Addendumul nu a limitat în niciun mod perioada de valabilitate ci, dimpotrivă, a coordonat clauzele de garanţie din contractul încheiat între E. şi V. cu garanţia bancară propriu-zisă.
S-a apreciat astfel că indiferent care ar fi natura juridică a S.G.B. de garanţie bancară, aceasta nu face parte din categoria actelor pentru care este necesară comunicarea, fiind un act perfect încă de la emitere. Comunicarea are rolul informări şi nu constituie un element esenţial pentru validitatea ori opozabilitatea angajamentului astfel asumat, cu atât mai mult cu cât a fost emis la iniţiativa şi în condiţiile cerute de beneficiar. Totodată, în condiţiile în care Addendumul a fost comunicat către ordonator, respectiv către cel care a solicitat emiterea S.G.B., precum şi modificarea acesteia, nu se mai poate pune în discuţie nevalabilitatea sau inopozabilitatea actului.
S-a mai reţinut că eroarea materială din cuprinsul notificării nu este imputabilă B.R.D. - G.S.G. şi nu poate fi reţinută nicio vinovăţie a B.R.D.-G.S.G., nici sub forma relei-credinţe, nici sub forma unei lipse a unei atenţii rezonabile la emiterea S.G.B. de garanţie.
Presupusa eroare în care s-ar fi aflat E. la momentul la care a solicitat ";prelungirea valabilităţii"; S.G.B. ";până la data de 31 octombrie 2009"; faţă de 10 noiembrie 2009, cât era iniţial, nu poate conduce la concluzia că B.R.D. nu ar fi acţionat cu atenţie rezonabilă în analiza notificării, niciun element din cadrul acesteia nefiind de natură a impune obligaţia solicitării unor clarificări suplimentare.
Împotriva acestei decizii reclamanta SC E.H. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 299-316 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel fără a stabili natura juridică a scrisorii de garanţie bancară şi, subsecvent, mecanismul de încheiere a actului juridic civil, a considerat în mod eronat că nu era necesară comunicarea scrisorii de garanţie bancară, în speţă a Addendumului de modificare, către beneficiar.
Susţinând motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art.304 punctul 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel avea obligaţia de a califica actul juridic – Amendamentul – ca fiind fie un act juridic unilateral, care implică doar manifestarea de voinţă a emitentului – pârâta, fie actul bilateral/multilateral – care implică un acord de voinţe. Însă instanţa şi-a încălcat obligaţia fundamentală de a califica actul juridic, invocând existenţa unor păreri divergente în doctrină, fără a ezita însă să tragă concluzii cu privire la valabilitatea mecanismului de emitere şi comunicare pe care nu l-a analizat prin raportare la natura juridică a actului, ci prin raportare la actul juridic ce a dat naştere raportului juridic concret ce urma a fi modificat prin actul dedus judecăţii.
În opinia recurentei se impunea a se analiza dacă comunicarea Amendamentului către beneficiar reprezintă sau nu o condiţie prealabilă încheierii actului, o condiţie de valabilitate/validitate a actului, o condiţie de eficacitate/ opozabilitate a actului.
Instanţa, susţine recurenta, a ignorat prin raţionamentul său dispoziţiile art. 973 C. civ. care reglementează principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. Astfel, în cazul actului juridic civil unilateral acesta produce efecte numai faţă de emitentul său, respectiv în cazul dedus judecăţii – faţă de bancă.
Pentru a demonstra relevanţa comunicării actului juridic unilateral, care în accepţiunea recurentei este Amendamentul, după o prezentare teoretică a efectelor comunicării acestuia către terţ, recurenta susţine că, comunicarea Amendamentului trebuie făcută beneficiarului scrisorii de garanţie pentru a-i deveni opozabilă acestuia. Susţinerea contrară a instanţei este în contradicţie cu prevederile Regulilor Uniforme privind Garanţiile la Cerere – Publicaţia 458 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris unde potrivit art. 2 lit. a) garanţia la cerere trebuie dată în scris.
Totodată, susţine recurenta, comunicarea scrisorii de garanţie bancară este obligatorie pentru a asigura opozabilitatea faţă de beneficiar, posibilitatea acestuia de a recurge la executarea scrisorii de garanţie bancară. Astfel, scrisoarea de garanţie bancară nr.1691 a fost comunicată beneficiarului sub semnătură de primire, în timp ce Addendumul nu a fost comunicat beneficiarului şi banca a invocat efectele Addendumului fără a avea dovada comunicării acestuia către beneficiar.
Potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ. banca nu a făcut dovada comunicării amendamentului către recurentă, ci către V. – ordonatorul.
În opinia recurentei nici o dispoziţie legală nu instituie prezumţia că ordonatorul şi banca ar urma în mod necesar şi obligatoriu să dea curs solicitării unui beneficiar de modificare a termenilor unei scrisori de garanţie. Aşa fiind este lipsit de relevanţă împrejurarea că beneficiarul este cel ce a solicitat iniţial modificarea acesteia, fiindcă actul ia naştere prin manifestarea unilaterală de voinţă a părţii şi devine opozabilă terţilor prin aducerea actului la cunoştinţa lor.
Cât priveşte relevanţa comunicării din perspectiva actului bilateral, recurenta a arătat că necomunicarea acceptării către ofertantul beneficiar atrage neîncheierea contractului – actului juridic.
Instanţa a aplicat greşit legea considerând comunicarea ca fiind o obligaţie ce rezultă din cuprinsul actului şi nu o formalitate prealabilă de natură a asigura întâlnirea ofertei cu acceptarea şi deci naşterea contractului, iar pentru a stabili dacă Banca s-a opus în mod corect executării scrisorii de garanţie bancară, trebuie stabilit cine suportă riscul necomunicării Addendumului de modificare a scrisorii de garanţie bancară.
Totodată, susţine recurenta, în mod greşit a considerat instanţa de apel că în temeiul art. 6 din Publicaţia nr. 458 simpla emitere a Scrisorii de garanţie bancară conduce la intrarea în vigoare a garanţiei, fără a mai fi necesară vreo altă formalitate.
În mod greşit, susţine recurenta, a apreciat instanţa de apel că nu a fost încălcat principiul simetriei formelor reţinând că în acelaşi mod s-a procedat la emiterea scrisorii de garanţie bancară, respectiv V. s-a adresat B.R.D. cu o cerere în acest sens, iar aceasta a dat curs solicitării. În aprecierea respectării principiului simetriei formelor instanţa a analizat doar mecanismul de emitere a scrisorii, rupt din context fără a-l urmări sub toate aspectele sale.
În esenţă, recurenta apreciază că, în cazul Addendumului din întregul mecanism s-a realizat doar primul pas neexistând astfel o simetrie, iar consecinţa neobservării mecanismului a fost neîntâlnirea ofertei cu acceptarea şi deci neîncheierea contractului.
De asemenea, susţine recurenta, reţinerea instanţei că Banca a verificat inclusiv concordanţa notificării cu clauzele contractului nr. Co6, iar în opinia sa menţinerea valabilităţii scrisorii de garanţie până la 31 octombrie 2009 respectă convenţia părţilor semnatare, este un raţionament eronat, acesta neţinând cont de distincţia dintre data finalizării – 31 octombrie 2008 (termenul limită de predare a lucrărilor) şi data acceptării (data la care părţile semnează procesu-verbal de admitere a recepţiei) nestabilită calendaristic, dar care este cu cel puţin 15 zile ulterioare datei acceptării. Astfel, garanţia de bună execuţie este valabilă pentru o perioadă de 12 luni de la data acceptării şi nu data finalizării.
Pentru susţinerea motivului conform căruia instanţa de apel a schimbat înţelesul contractului de construire semnat de părţi, interpretând eronat prevederile contractuale privind garanţia de bună execuţie, recurenta a arătat că susţinerile instanţei potrivit cărora prin contractul de antrepriză Co6 perioada de valabilitate a fost stabilită până la 31 octombrie 2009 constituie o modificare a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic a contractului de antrepriză C06.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi admiterii cererii de chemare în judecată.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatele pârâte B.R.D. G.S.G. SA, sucursala Victoria, şi B.R.D. – G.S.G. SA răspunzând punctual criticilor formulate, au solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârilor pronunţate în cauză ca fiind temeinice şi legale.
Recursul recurentei nu este fondat şi urmează a fi respins.
Se constată, în acest sens, că nu pot fi reţinute criticile recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. întrucât instanţa de apel, confirmând soluţia instanţei de fond, nici nu a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi nici nu a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia, în cauză, fiind o scrisoare de garanţie bancară, emisă cu respectarea regulilor uniforme cuprinse în Publicaţia 458 a Camerei de Comerţ Internaţionale, al cărei mecanism a fost surprins corect de către instanţele de fond şi de apel, fiind absolut neinteresantă pentru cauză soluţionarea controverselor doctrinare asupra naturii juridice a respectivei garanţii personale.
Aşa cum întemeiat a reţinut instanţa de apel, scrisoarea de garanţie bancară exprimă obligaţia băncii emitente asumată faţă de ordonator, în baza unor raporturi contractuale preexistente cu aceasta, de a plăti beneficiarilor indirect de acelaşi ordonator, la o amplă cerere acesteia, adresată băncii oricând, în intervalul de valabilitate al scrisorii, stabilit cu ordonatorul, suma de bani prevăzută în scrisoare, deasemeni convenită cu ordonatorul, sumă pe care acestea din urmă o are de plătit – într-o formă sau alta – ca debitor beneficiarului creditor în baza unui contract încheiat între ordonatorul debitor şi beneficiarul creditor.
Conţinutul scrisorii de garanţie bancară se convine inclusiv sub aspectul sumei de plată şi al intervalului de valabilitate, de către banca emitentă în acord cu ordonatorul, ca şi orice modificare ce ar surveni în cursul duratei de valabilitate, înscrisul remiţându-se de către emitent ordonatorului care-l va utiliza ca garanţie în raporturile sale contractuale cu beneficiarul, căruia ordonatorul urmează a i-l transmite.
În speţă, banca emitentă nu era ţinută să transmită ea însăşi, beneficiarului nici scrisoare de garanţie emisă iniţial şi nici Addendumul de modificare realizat la cererea ordonatorului dar operată în conformitate cu solicitarea scrisă a beneficiarului însuşi, astfel că beneficiarul poate reproşa necomunicarea Addendumului la scrisoarea de garanţie numai cocontractantului său, respectiv ordonatorului debitor. Beneficiarului îi este opozabilă atât scrisoarea bancară cât şi addendumul la aceasta, suma solicitată plătindu-i-se la prima cerere în baza scrisorii bancare modificate la cererea chiar a beneficiarului însuşi, care nu poate invoca propria culpă, el însuşi cerând sporirea cuantumului sumei de plată înscrisă şi reducerea termenului de valabilitate.
Câtă vreme modificarea scrisorii de garanţie bancară s-a făcut la solicitarea ordonatorului, dar în bază şi în limitele stabilite de beneficiarul însuşi, prin notificarea din data de 22 ianuarie 2009 adresată ordonatorului, iar banca emitentă a dat curs acestei solicitări de modificare confirmându-i-se întocmai, beneficiarul nu este în drept să reproşeze băncii respectarea termenului de valabilitate indicat chiar de către beneficiar în solicitarea de modificare notificată debitorului său, respectiv ordonatorului.
Dând eficienţă acestui mecanism de operare al oricărei scrisori de garanţie bancară, desprins din economia regulilor uniforme prevăzute de Publicaţie nr. 458, inclusiv art. 6, instanţele de fond şi de apel nu au schimbat natura scrisorii de garanţie bancară în cauză şi a Addendumului şi nici înţelesul lămurit al acesteia, astfel că urmează a fi respinse ca neîntemeiate criticile recurentei formulate în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. contractul nr. C06 neputând fi interpretat de instanţă întrucât acesta leagă numai pe recurentă şi ordonator.
Recurenta critică hotărârea instanţa de apel cu invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9, fără însă a indica dispoziţiile de lege încălcate de instanţa criticată, invocarea art. 969 C. civ. şi art. 38 C. com. nefiind suficientă pentru a fi demonstrată încălcarea acestora sau greşita lor aplicare de către instanţa de apel cu raportare la specificitatea scrisorii de garanţie bancară în cauză astfel că şi criticile avansate de recurentă în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmează a fi respinse ca nefondate.
Observăm, de altfel, că emitentul unei scrisori de garanţie bancară la cererea ordonatorului nu are – în niciun fel – a examina conţinutul contractului încheiat anterior de acesta cu un terţ care devine beneficiarul respectivei scrisori, emitentul bazându-se exclusiv pe relaţia sa contractuală cu ordonatorul care urmează – în ipoteza executării garanţiei, respectiv a încasării de către beneficiar a sumei prevăzute în scrisoare – să ramburseze această sumă emitentului în cauză.
Astfel fiind, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. E.H. S.R.L. împotriva deciziei comerciale nr. 639 din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2883/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2880/2011. Comercial → |
|---|
