ICCJ. Decizia nr. 2916/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2916/2011
Dosar nr. 464/30/2010
Şedinţa publică din 4 octombrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 58/CC din 18 iunie 2010 a Tribunalului Timiş a fost admisă cererea formulată de reclamantul B.W. în contradictoriu cu pârâta SC A.F.B. SRL Foeni şi, în consecinţă s-a constatat nulitatea absolută parţială a Hotărârii AGA din 6 ianuarie 2010 privind punctul 2 al ordinii de zi, referitor la aprobarea exercitării acţiunii în răspundere împotriva administratorului B.W. Pârâta a fost obligată la 4799,3 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, pentru adoptarea hotărârii înscrisă la punctul 2 al ordinii de zi, cvorumul pretins prin actul constitutiv al societăţii nu a fost realizat, astfel că cererea reclamantului este întemeiată.
Astfel, potrivit art. 13.2 din actul constitutiv, hotărârea de modificare a acestuia se ia cu o majoritate de 75% din numărul de voturi ale asociaţilor, iar raportat la faptul că societatea are doi asociaţi care deţin în parţi egale părţile sociale, în realitate este nevoie de unanimitate pentru adoptarea unei atare hotărâri.
În speţă, votul ”pentru” adoptarea hotărârii a beneficiat de susţinerea doar a unui procent de 50% din capitalul social, insuficient în condiţiile mai sus arătate.
S-a mai reţinut că dreptul la vot al reclamantului nu putea fi suprimat, chiar dacă problema supusă votului viza presupusele prejudicii aduse societăţii în calitatea sa de administrator, deoarece Legea nr. 31/1990, în ceea ce priveşte societăţile cu răspundere limitată, nu reglementează o excepţie de la vot a asociatului, decât în ipoteza deliberării asupra problemelor referitoare la aporturile sale în natură sau la actele juridice încheiate între el şi societate, situaţii care însă, nu se regăsesc în speţă.
De asemenea, s-a reţinut că nu pot fi aplicate prin analogie dispoziţiile art. 127 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care prevăd că acţionarul care, într-o anumită operaţiune are, fie personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societăţii, va trebui să se abţină de la deliberările privind acea operaţiune. Aceasta întrucât, analogia este permisă doar în situaţiile la care legiuitorul trimite în mod expres.
Cât priveşte motivul referitor la ”frauda la lege”, s-a reţinut pe de o parte, că, acesta se bazează pe un text neincident în materia societăţilor cu răspundere limitată, iar, pe de altă parte, nu s-a dovedit că decizia declanşării unei acţiuni în răspunderea administratorului este vădit abuzivă şi menită să determine încetarea de drept a mandatului administratorului în considerarea prevederilor legale, aşa cum a afirmat reclamantul, aşa încât motivul nu a fost însuşit ca argument pentru anularea hotărârii AGA.
Apelul declarat de societatea pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia civilă nr. 8 din 17 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, cu obligarea apelantei la plata sumei de 26.350 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului B.W.
În considerentele deciziei, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamantului nu îi este interzisă promovarea acţiunii deoarece, art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 este aplicabil societăţilor pe acţiuni, iar reclamantul deţine şi calitatea de asociat, care îi conferă dreptul de a ataca orice hotărâre a adunării generale contrară legii sau actului constitutiv.
S-a reţinut că, prin actul constitutiv s-a derogat de la dispoziţiile legale care instituie regula unanimităţii, stabilindu-se procentul de 75% din numărul total de voturi, iar nu din cele valabil exprimate, respectiv din cele ale coasociatului O. Italia, aşa cum s-a susţinut, astfel că, acesta, deţinând doar 50% din capitalul social, voturile sale nu pot întruni în nicio situaţie nici condiţia majorităţii, nici pe aceea a unanimităţii.
În această situaţie, întrucât în adunarea generală, mandatarii celor doi asociaţi au exprimat voturi contrarii în legătură cu problema supusă dezbaterii, rezultă că, neexistând unanimitate în manifestarea voinţei sociale, asociatul O. Italia, prin S.L. nu a putut exprima un vot valabil cu privire la antrenarea răspunderii celuilalt asociat-administrator, reclamantul din speţă, hotărârea în cauză fiind lovită de nulitate absolută.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, pârâta SC A.F.B. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea acesteia şi pe fond, respingerea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată următoarele:
În virtutea dispoziţiilor art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, greşit interpretate de instanţa de apel, reclamantul nu avea calitatea şi capacitatea de a promova acţiunea în justiţie, deoarece aceste prevederi se aplică prin analogie şi societăţilor cu răspundere limitată, iar pe de altă parte s-au omis prevederile art. 79 alin. (1) din lege, care îi interziceau reclamantului, în calitate de asociat şi administrator să participe la deliberări într-o chestiune în care interesele sale erau contrare celor ale societăţii.
De asemenea, recurenta arată că, instanţa de apel a omis observarea prevederilor art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, conform cărora dispoziţiile art. 75, art. 76, art. 77 alin. (1) şi art. 79 se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată, coroborate cu art. 79 şi art. 194 lit. c) din lege. Sub acest aspect se arată că, în mod greşit instanţa a reţinut că reclamantul nu a avut interese contrare cu cele ale societăţii, de vreme ce este evident că acesta nu a dorit, prin votul său, clarificarea unei situaţii care-l privea în mod direct.
Criticile astfel aduse hotărârii din apel vizează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa a interpretat eronat art. 13.2 din actul constitutiv, referitor la validitatea hotărârilor.
Sub acest aspect, se arată că majoritatea se referă la voturile ce pot fi valabil exprimate şi nu la voturile tuturor asociaţilor, iar o interpretare per a contrario ar da naştere unor situaţii absurde, în contra intereselor societăţii.
În speţă, întrucât reclamantul, având interese contrare cu cele ale societăţii, trebuia să se abţină de la vot, majoritatea cerută de actul constitutiv s-a obţinut, prin votul coasociatului, astfel că hotărârea era validă.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 15 septembrie 2011 (f.36-57), intimatul B.W. a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
În apărare arată următoarele:
Instanţa de apel a aplicat corect textele legale incidente, apreciind că reclamantul are calitate procesuală activă şi capacitatea de a formula acţiunea în justiţie, pentru anularea hotărârii adunării generale, reţinând corect că dispoziţiile art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 nu sunt aplicabile speţei, întrucât, pe de o parte, hotărârea contestată sub aspectul legalităţii viza aprobarea exercitării acţiunii în răspunderea reclamantului, în calitatea sa de administrator, şi nicidecum acţiunea în revocarea sa din funcţie, iar, pe de altă parte, reclamantul a solicitat anularea hotărârii, în calitate de asociat, iar nu de administrator.
Intimatul arată, de asemenea, că în mod corect s-a reţinut faptul că, la adoptarea hotărârii nu era obligat să se abţină de la vot, nefiind în conflict de interese, deoarece asociaţii deţin în părţi egale capitalul social şi, prin raportare la dispoziţiile actului constitutiv, voinţa socială se poate forma doar prin votul unanim al asociaţilor. Or, exprimarea de către unul din asociaţi a unui vot contrar celui exprimat de celălalt asociat, nu poate fi calificat ca fiind un vot contrar interesului social, atâta timp cât voinţa societăţii nu se poate forma prin votul exprimat de un singur asociat.
Totodată, corect s-a reţinut că, numărul de voturi necesar pentru adoptarea hotărârii adunării generale se raportează la întreg capitalul social, iar nu la părţile sociale deţinute de asociatul care nu se află într-o situaţie care să impună abţinerea sa de la vot.
Privitor la criticile întemeiate de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., intimatul susţine că actul juridic dedus judecăţii îl constituie hotărârea adoptată în adunarea generală a asociaţilor din data de 6 ianuarie 2010, iar nu actul constitutiv al societăţii, astfel că ele nu sunt întemeiate.
Este invocată şi frauda la lege, prin aceea că, scopul urmărit prin adoptarea hotărârii de aprobare a derulării acţiunii în răspundere contra administratorului a fost acela al obţinerii încetării de drept a mandatului său, prin aplicarea indirectă a prevederilor art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, specifice societăţilor pe acţiuni.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
Pârâta SC A.F.B. este o societate comercială cu răspundere limitată, având doi asociaţi, respectiv pe reclamantul B.W. şi O. Italia SRL, societate comercială de drept italian. Cota de participare a acestora la capitalul social este egală, de 50% fiecare, iar calitatea de administratori este deţinută de reclamant şi de către L.C., care este şi administrator al O. Italia SRL.
Prin hotărârea AGA din 6 ianuarie 2010, la punctul 2 al ordinii de zi s-a supus la vot, în prezenţa mandatarilor celor doi asociaţi, respectiv G.B. şi S.L., problema începerii şi derulării unei acţiuni în răspundere împotriva administratorului B.W.
Cu toate că reprezentantul reclamantului a votat ”împotrivă”, hotărârea a fost adoptată prin votul ”pentru” exprimat de reprezentantul celuilalt asociat.
Recurenta a invocat greşita aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, despre care instanţa de apel a reţinut că nu au incidenţă în cauză.
Această statuare este corectă.
Astfel, norma legală invocată în apărare de pârâta-recurentă, în susţinerea lipsei calităţii procesuale a reclamantului, precum şi a capacităţii acestuia de a ataca hotărârea adunării generale edictează: ”Membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie”.
Prin urmare, pe de o parte, dispoziţia legală vizează societăţile comerciale pe acţiuni, fără a exista vreo normă de trimitere la o situaţie juridică similară în privinţa societăţilor comerciale cu răspundere limitată, astfel că analogia nu este permisă, decât unde legiuitorul trimite expres. Pe de altă parte, textul invocat se referă la hotărârea de revocare din funcţie a administratorului, pe când, în speţă hotărârea adoptată şi contestată vizează aprobarea exercitării acţiunii în răspunderea administratorului.
O altă critică are în vedere încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 79 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, şi care nu îi permiteau reclamantului posibilitatea de a participa la vot într-o chestiune în care avea interese contrare acelora ale societăţii, prevederi legale ignorate prin decizia atacată.
În legătură cu aceasta se va reţine că, potrivit textului de lege invocat, ” asociatul care, într-o operaţiune determinată, are, pe cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societăţii, nu poate lua parte la nici o deliberare sau decizie privind această operaţiune”.
Situaţia vizată de speţă, aceea a adoptării unei hotărâri prin care s-a pus în discuţie şi s-a aprobat exercitarea acţiunii în răspundere a asociatului-administrator nu este acoperită de prevederile sus-citate ale art. 79 alin. (1) din lege, şi care au în vedere o operaţiune comercială determinată, în care asociatul are interese contrare celor ale societăţii, fie în nume personal, fie în contul altuia.
Aşadar, cu privire la exercitarea dreptului de vot în adunare, legea stabileşte interdicţiile în cazul unui conflict de interese între asociat şi societate, respectiv atunci când deliberările vizează aporturile sale în natură sau la actele juridice încheiate între el şi societate, fără ca asemenea limitări să poată fi extinse la situaţii pe care legiuitorul nu le-a prevăzut expres.
De menţionat că, în situaţia încălcării de către asociat a interdicţiilor prevăzute de lege cu privire la exercitarea dreptului de vot în adunarea generală, este antrenată răspunderea acestuia pentru prejudiciile cauzate societăţii, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută de lege.
Pe de altă parte, în mod corect s-a reţinut că, raportat la împrejurarea că cei doi asociaţi deţin în părţi egale capitalul social, iar voinţa societară se poate exprima doar prin votul comun al acestora, nu se poate susţine că un asociat are interese contrare, iar celălalt comune cu societatea cu răspundere limitată, în care asocierea se bazează pe încrederea asociaţilor, având un caracter intuitu personae.
Nici sub aspectul cvorumului cu care se adoptă hotărârile în adunarea generală a societăţii pârâte, criticile recurentei nu sunt fondate.
Astfel, potrivit art. 192 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv de prevede altfel.
Potrivit art. 13.2 din actul constitutiv, ”hotărârile adunării generale, atât în ceea ce priveşte modificarea actului constitutiv al societăţii, cât şi aprobarea de operaţiuni, tipuri de operaţiuni şi acte juridice de orice natură care sunt de competenţa adunărilor generale ale asociaţilor, conform prevederilor legii şi ale actului constitutiv, se iau cu o majoritate de 75% din numărul total de voturi ale asociaţilor societăţii”.
Raportat la împrejurarea că, prin actele constitutive, asociaţii au hotărât repartizarea egală a părţilor sociale deţinute în capitalul social, reiese că, majoritatea prevăzută prin derogare de la dispoziţiile legale, reprezintă în fapt, unanimitate.
Interpretarea recurentei potrivit căreia cvorumul de vot se raportează la totalitatea voturilor care pot fi valabil exprimate, iar nu la voturile tuturor asociaţilor este în contradicţie vădită cu clauzele contractuale stipulate prin voinţa asociaţilor la constituirea societăţii, care sunt fără echivoc şi care au primit interpretarea corespunzătoare a instanţelor de fond.
Examinarea acestei critici, chiar dacă excede motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aşa cum a susţinut întemeiat intimatul prin întâmpinarea la recurs, pe considerentul că actul juridic dedus judecăţii nu este actul constitutiv, ci hotărârea adoptată în adunarea generală, aşadar examinarea a fost posibilă în considerarea verificării legalităţii deciziei prin prisma motivului prevăzut la pct. 9 al aceluiaşi articol, fiind găsită nefondată, potrivit celor mai sus reţinute.
În consecinţă, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind fondat, recursul declarat de pârâta SC A.F.B. SRL împotriva deciziei pronunţate în apel se va respinge.
Conform art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, recurenta va fi obligată să-i achite intimatului B.W. suma de 26.622, 80 lei cheltuieli de judecată în recurs, ocazionate cu plata onorariului avocaţial, potrivit facturii fiscale şi chitanţei nr. 0178 din 16 septembrie 2011 depuse la fila 64 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A.F.B. SRL FOENI împotriva deciziei civile nr. 8 din 17 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Obligă recurenta SC A.F.B. SRL FOENI la plata sumei de 26.622,80 lei, cheltuieli de judecată în favoarea intimatului B.W.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3111/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2893/2011. Comercial → |
|---|
