ICCJ. Decizia nr. 2893/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2893/2011
Dosar nr. 1930/30/2010
Şedinţa publică de la 29 septembrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 914/PI din 14 septembrie 2010, pronunţată în dosarul nr. 1930/30/2010, judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea formulată de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA, reprezentat prin primar, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA în contradictoriu cu pârâta SC E. SRL.
În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de închiriere nr. 868 din 23 iulie 2003, care a suferit prelungiri succesive, prin ultimul act adiţional fiind prelungită valabilitatea contractului până la 30 septembrie 2009. preţul convenit de părţi pentru suprafaţa închiriată de 3.200 mp a fost de 7.500 ROL/mp/lună, preţul nefiind modificat prin actele adiţionale ulterioare. S-a reţinut că reclamanţii au promovat acţiunea în pretenţii ca urmare a Deciziei Camerei de Conturi nr. 42/2009 prin care s-a constatat o suprafaţă mai mare decât cea prevăzută în contractul de închiriere, respectiv de 15.368 mp, pentru diferenţă fiind calculate contravaloarea chiriei pentru perioada 01 aprilie 2004 – 01 noiembrie 2009, penalităţi şi majorări de întârziere.
S-a constatat că dreptul la acţiune pentru chiria şi accesoriile calculate pentru perioada 01 aprilie 2004 – 17 aprilie 2007 este prescris, în raport de prevederile art. 1 alin. (2), art. 3 şi art. 11 din Decretul nr. 167/1958. S-a apreciat că decizia Camerei de Conturi nu poate avea valoarea întreruperii cursului prescripţiei prin prisma art. 16-17 din acelaşi Decret.
Pentru restul pretenţiilor judecătorul a apreciat caracterul neîntemeiat, motivat de faptul că între părţi există un contract cu putere de lege, părţile fiind obligate a respecta clauzele contractuale sub aspectul suprafeţei închiriate şi a preţului stabilit. Judecătorul a apreciat că în urma deciziei Camerei de Conturi reclamanţii aveau obligaţia să notifice pârâta în vederea modificării clauzelor contractuale sub aspectul suprafeţei închiriate şi a preţului chiriei; a reţinut că între părţi nu există un acord de voinţă în sensul modificărilor arătate, ci doar o modificare unilaterală din partea reclamanţilor care au înştiinţat pârâta cu privire la compensarea impozitului de clădiri cu o parte a obligaţiilor bugetare neachitate.
A apreciat, totodată, că în mod greşit reclamanţii califică sumele pretinse ca fiind obligaţii bugetare, procedând la calcularea de majorări şi penalităţi de întârziere, în condiţiile în care prin contract s-a stipulat penalitatea ce poate fi aplicată.
Sentinţa de fond a fost apelată de reclamanţi care au solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată.
Prin decizia civilă nr. 19/A din 24 ianuarie 2011, completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, a admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că: a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâta SC E. SRL la plata sumei de 175.878, 10 RON, reprezentând contravaloare lipsă folosinţă pentru perioada 17 martie 2007 – 1 noiembrie 2009, a respins cererea de acordare a majorărilor de întârziere, a păstrat dispoziţiile sentinţei în ce priveşte respingerea ca prescrisă a pretenţiilor aferente intervalului 01 ianuarie 2004-16 martie 2007.
Judecătorii apelului au reţinut că prin cererea introductivă reclamanţii au solicitat plata contravalorii chiriei datorate pentru suprafaţa utilizată în plus faţă de cea prevăzută contractual. Au reţinut că pârâta nu a contestat utilizarea imobilului, înscris în Cartea funciară, însă s-a apărat invocând o pretinsă modificare unilaterală a contractului de închiriere, precum şi faptul că punerea la dispoziţia sa a unei suprafeţe mai mari decât cea prevăzută contractual este imputabilă locatorului.
Judecătorii apelului au înlăturat această apărare a pârâtei, reţinând că nu se ridică problema modificării obiectului contractului, acesta rămânând acelaşi, punându-se în discuţie doar dreptul locatorului dea obţine despăgubiri în ipoteza în care prestaţia sa – punerea la dispoziţia locatarului a unei suprafeţe de 16.507 mp corespunde contractual contraprestaţiei locatarului de plată a preţului corespunzător folosinţei a 3.200 mp.
Judecătorii au apreciată că deşi reclamanţii au invocat temeiuri de drept care se circumscriu răspunderii contractuale, motivarea cererii introductive a vizat fapta pârâtei de a ocupa o suprafaţă mai mare decât cea prevăzută contractual; în consecinţă au reţinut că nu contractul de închiriere este cauza acţiunii, ci fapta locatorului, situată în afara raportului contractual, de a pune la dispoziţia locatarului o suprafaţă de teren mai mare.
Judecătorii au opinat în sensul că prejudiciul vădit al locatorului de a încasa începând cu data de 01 august 2003 chiria pentru o suprafaţă mult mai mică decât cea predată, se impune a fi reparat în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. A apreciat ca fiind indiferentă neglijenţa părţii prejudiciate în preconstituirea acordului contractual corespunzător propriei prestaţii, după cum nu interesează nici absenţa culpei beneficiarului. Ceea ce are relevanţă este sporirea patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului alteia.
În ce priveşte contravaloarea prejudiciului pentru cei trei ani anteriori promovării acţiunii în instanţă se poate raporta la preţul stabilit în contract, la care se adaugă contravaloarea a 4 clădiri folosite, de asemenea de pârâtă, fără temei contractual. S-a reţinut că pârâta nu a contestat calculul făcut de reclamanţi.
Judecătorii apelului au reţinut corecta soluţionare de către judecătorul fondului a prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada ce excede celor trei ani calculaţi de la momentul formulării acţiunii în justiţie.
Judecătorii au apreciat caracterul nefondat al solicitării de acordare a majorărilor de întârziere, reţinând că acestea nu au temei legal ori contractual. S-a reţinut că majorările au fost calculate în temeiul Codului de procedură fiscală, prevederile legale invocate fiind însă aplicabile creanţelor de natură fiscală, specifice raporturilor de autoritate, raportul juridic dedus judecăţii fiind unul de drept privat.
Decizia de apel a fost recurată atât de reclamanţi, cât şi de pârâtă.
Reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA, reprezentat prin primar, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA au solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei de apel în sensul admiterii tuturor pretenţiilor. Reclamanţii au invocat greşita interpretare şi aplicare a legii, atât sub aspectul reţinerii prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind că acesta nu este cel de drept comun, ci cel din materia fiscală aplicabil creanţelor fiscale, cât şi sub aspectul respingerii majorărilor şi penalităţilor de întârziere, susţinând că acestea sunt datorate în baza O.G. nr. 92/2003.
Pârâta SC E. SRL a solicitat admiterea recursului şi în principal, casarea deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar schimbarea deciziei de apel în sensul respingerii apelului reclamanţilor. Pârâta a invocat încălcarea de către judecătorii apelului a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. A susţinut că prin hotărârea pronunţată, judecătorii apelului au stabilit un alt temei de drept pentru acţiunea reclamanţilor, încălcând astfel principiul disponibilităţii şi al garantării dreptului la apărare. A arătat că art. 129 alin. (6) C. proc. civ., obligă judecătorul să se pronunţe în limita cadrului procesual stabilit de părţi, atât în fapt cât şi în drept; de asemenea, judecătorii aveau posibilitatea de a pune în discuţia părţilor temeiul de drept, dar întrucât nu au procedat aşa, li s-a încălcat dreptul la apărare. În raport de aceste susţineri, pârâta a solicitat casarea deciziei de apel.
În subsidiar, pârâta a invocat aplicarea greşită a legii, arătând că susţinerile judecătorilor în sensul că nu contează în raportul dedus judecăţii dacă există vine vreunei părţi sunt făcute ca urmare a aplicării greşite a legii şi a unor principii de drept. De asemenea, pârâta a susţinut că răspunderea poate fi doar contractuală, menţionând sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 2368/30/2010 prin care reclamaţii din prezenta cauză au fost obligaţi la prelungirea contractului de închiriere pentru o perioadă de 15 ani. Pârâta a mai arătat că reclamanţii îşi invocă propria culpă, demersul lor judiciar fiind justificat prin decizia Camerei de Conturi; ori reclamanţii fiind cei în culpă nu pot solicita tragerea lor la răspundere.
Pârâta a solicitat şi suspendarea executării deciziei de apel, justificând aparenţa dreptului prin sentinţa pronunţată de judecătorul fondului, iar urgenţa prin aceea că nu ar mai putea recupera paguba pe care ar suferi-o în măsura în care reclamanţii ar pune în executare decizia de apel.
De asemenea, a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor, apreciind că nu se ridică problema unei greşite aplicări a legii, atât sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi sub aspectul accesoriilor calculate, raportul dintre părţi fiind unul de drept privat, iar nu unul de drept fiscal.
În şedinţa din camera de consiliu din data de 2 iunie 2011, a fost respinsă cererea de suspendare formulată de pârâtă, apreciindu-se că motivele invocate nu sunt de natură a impune măsura solicitată.
Analizându-se cauza în raport de criticile de nelegalitate invocate şi de apărările formulate, se reţin următoarele:
Recursul reclamanţilor este apreciat ca nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente: critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reţinută întrucât, aşa cum au statuat şi judecătorii apelului, raportul dintre părţi este unul de drept privat, supus reglementărilor civile de drept comun. Nu este fondată susţinerea reclamanţilor că privire la aplicarea termenului de prescripţie de 5 ani, prevăzut pentru creanţele fiscale, pretenţiile acestora nedecurgând dintr-un raport de drept fiscal, ci din unul de drept privat. În consecinţă, termenul de prescripţie aplicabil este cel de trei ani, reglementat de Decretul nr. 167/1958, judecătorii apelului aplicând corect prevederile legale prin menţinerea soluţiei de prescripţie pentru pretenţiile ulterioare celor trei ani calculaţi de la data introducerii acţiunii.
Judecătorii apelului au aplicat şi interpretat corect legea aplicabilă şi în ceea ce priveşte accesoriile calculate la debitul principal. Statuând asupra caracterului privat al raporturilor dintre părţi, reclamanţii nu au dreptul la majorările şi penalităţile de întârziere calculate în baza O.G. nr. 92/2003. Faptul că veniturile din închirierea bunurilor aflate în patrimoniul privat la unităţii administrativ-teritoriale intră în bugetul local nu este de natură a face aplicabile prevederile din materia fiscală. Edificator în acest sens este faptul că dacă pentru creanţele fiscale locale, instituţia abilitată emite direct titlul executoriu, pentru creanţele constând din chirii, instituţia este obligată să se adreseze instanţelor de judecată pentru obţinerea unei hotărâri ce constituie titlu executoriu.
Recursul pârâtei este apreciat ca nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente: nu se poate reţine critica referitoare la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, în cadrul judecăţii făcute în apel nefiind schimbat obiectul cererii de chemare în judecată: respectiv pretenţii reprezentând suma datorată de pârâtă pentru suprafaţa utilizată în plus faţă de cea stabilită contractual. De asemenea, indicarea eronată a temeiului de drept al acţiunii nu obligă judecătorul să soluţioneze cauza prin raportare la acest temei greşit, în condiţiile în care dezvoltarea în fapt este suficientă pentru a se putea realiza o încadrare corectă în drept.
Nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., acest text statuând că judecătorii se pronunţă numai asupra obiectului cererii dedus judecăţii. Textul invocat de pârâtă nu menţionează că judecătorul trebuie să valorifice doar temeiul de drept invocat de reclamant. De altfel, temeiul de drept este diferit de obiectul acţiunii, concluzie ce rezultă din dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., care menţionează distinct ca elemente ale cererii de chemare în judecată obiectul cererii şi valoarea lui (pct. 3) şi arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea (pct. 4). În consecinţă, în respectarea rolului activ, judecătorul nu este obligat să pună în discuţia părţilor temeiul de drept pe care îl apreciază ca fiind aplicabil în speţă, o asemenea manifestare putând intra sub incidenţa antepronunţării. Tocmai din acest considerent legiuitorul a introdus reglementarea din cuprinsul art. 129 alin. (4) C. proc. civ., stabilind un drept al judecătorului de a solicita explicaţii de a pune în dezbateri aspecte de fapt şi de drept, iar nu o obligaţie în acest sens.
În raport de considerentele expuse, se apreciază că nu există o încălcare a dreptului la apărare al pârâtei în condiţiile în care situaţia de fapt care a format convingerea judecătorilor apelului este aceeaşi, respectiv folosirea de către pârâtă a unei suprafeţe cu mult mai mare decât cea înscrisă în contract. Se reţine totodată, că pârâta invocă încălcarea dreptului său la apărare, susţinând că nu şi-a putut face apărări în cauză, fără a indica în concret ce alte apărări ar fi putut invoca faţă de situaţia de fapt, care a fost încadrată pe un alt temei juridic. În consecinţă, se apreciază că nu se impune casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În ce priveşte petitul subsidiar, se reţine că pârâta a invocat aplicarea greşită a legii, fără a arăta concret de dispoziţie legală a fost aplicată greşit de judecătorii apelului, partea rezumându-se la afirmaţii generice în sensul că susţinerile judecătorilor sunt făcute ca urmare a aplicării greşite a legii şi a unor principii de drept.
Este înlăturată şi critica pârâtei referitoare la existenţa temeiului contractual pentru pretenţiile reclamanţilor. Faptul că există o hotărâre judecătorească prin care reclamanţii au fost obligaţi să încheie un act adiţional pentru prelungirea termenului de închiriere nu este de natură a schimba temeiul de drept aplicat de judecătorii apelului, pretenţiile reclamanţilor vizând suprafaţa de teren şi clădirile predate pârâtei şi pentru care nu există contraprestaţia acesteia – respectiv plata contravalorii chiriei.
Corect au apreciat judecătorii apelului că faţă de situaţia de fapt şi de drept, nu are relevanţă existenţa culpei, îmbogăţirea fără justă cauză urmărind doar existenţa măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului altei persoane, fără ca pentru această să existe un temei juridic. În speţă, judecătorii apelului au constatat tocmai existenţa, din expunerea situaţiei de fapt, a elementelor îmbogăţirii fără justă cauză, prin aceea că pârâta a folosit o suprafaţă de teren, fără a avea şi contraprestaţie corelativă.
În consecinţă, pentru considerentele expuse şi constatându-se legalitatea deciziei de apel, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, MUNICIPIUL TIMIŞOARA prin PRIMAR, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi de pârâta SC E. SRL împotriva deciziei civile nr. 19/A din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2916/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2890/2011. Comercial → |
|---|
